Voice of the Gospel Christian Radio - Radio Stimme des Evangeliums: Vieti Transformate

**********************************

OCTAVIAN LUNCAN
Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc - Radio Vocea Evangheliei - Suceava.

......................

"Am traversat şoseaua, şi după ce am făcut 2 paşi în câmpul din dreapta, între mărăcini şi fân necosit ce era pe lângă şanţul acela, m-am împiedecat de un obiect şi m-am prăbuşit cu faţa în jos. Prima reacţie a fost să înjur. Ochii mi-au căzut pe obiectul acela - era o cruce, semnul unui accident de circulaţie.
Pe plăcuţa din mijlocul crucii am văzut scris: LUNCAN OCTAVIAN, născut în 9 Februarie 1953, decedat în 1989.
Pe mine mă cheamă LUNCAN OCTAVIAN şi sunt născut în 9 Februarie 1953."

"M-am văzut un gunoi, un nimeni în faţa acelui tânăr care era pentru mine un munte de om. "

"?n câteva secunde s-a prăbuşit în mintea mea o întreagă şcoală, o viaţă în care am învăţat multe despre patriotism, despre datorie faţă de ţară, faţă de aproapele, despre morală, despre echitate. Eu m-aş fi băgat în gaura aceea ca să scap, şi tânărul de 20 de ani şi-ar fi dat viaţa pentru mine."

"Ascultă bărbatule, care astăzi ai venit pentru prima dată în casa în care se cheamă Numele Meu. Să ştii că Eu, Domnul ţi-am dat darul cântatului, eu te-am pus deoparte din pântecele mamei tale, pentru o mare lucrare spre Slava Numelui Meu, dar tu ce ai făcut cu darul tău? Ai ajuns să cânţi destrăbălării şi urâciunii oamenilor veacului acestuia!"

"Părinţii mei au divorţat din cauza alcoolului, în timp ce eu eram în şcoala militară."

"?mi pare rău că am pierdut 38 de ani de viaţă fără Dumnezeu. Nimic nu are valoare fără Dumnezeu. Căsnicia fără Dumnezeu este minciună, copiii fără Dumnezeu nu sunt fericiţi cu părinţii lor. Muzica fără Dumnezeu este o alergare după vânt."

"De atunci viaţa mea este o cântare de laudă."

…………………………………………………………………
Reporter:
Grupul muzical “Sonor” s-a constituit în deceniul al optulea; au cântat la nunţi şi diferite ocazii în zona Haţegului, Hunedoara şi Deva.
Astăzi grupul se numeşte “Harul”, şi-au schimbat şi numele şi stăpânul şi cântă doar pentru gloria lui Dumnezeu.
Vă prezentăm istoria adevărată, tulburătoare şi extraordinară a vieţii lui OCTAVIAN LUNCAN, unul dintre membrii acestui grup.
…………………………………………………………………
Reporter:
- Ce v-a determinat să renunţaţi la vechiul mod de viaţă şi să fiţi parte a unui grup muzical creştin?
Un membru al grupului (Titel Munteanu): ?n urmă cu 8 ani şi jumătate, ne pregăteam să mergem la o nuntă la Deva. Bateristul formaţiei avea un frate membru la Biserica Creştină Baptistă din oraşul Haţeg. La acea întrunire ne trezim că bateristul ne cere o Biblie, pe motiv că au trecut aproape 20 de ani de când suntem împreună şi nu s-a întâmplat nimic rău cu noi şi am umblat pe aproape toate drumurile ţării fără să ni se întâmple nici o nenorocire, iar el motiva că aceasta a fost numai pentru că Dumnezeu ne-a purtat de grijă.
Pentru noi a fost ceva ieşit din comun, niciodată nu l-am auzit vorbind de Dumnezeu. De fapt niciunul dintre noi nu aveam timp de Dumnezeu. Eram orbiţi de plăcerile lumii, n-aveam noi timp de Dumnezeu şi acum dintr-o dată, ne trezim cu el că ne cere o Biblie. Eram în apartamentul unuia dintre noi, ne-a luat ceva timp până să găsim o Biblie, şi el a luat Scriptura în mână şi a deschis-o în faţa noastră. A fost pentru prima dată când Dumnezeu ne-a vorbit astfel, după aproape 20 de ani:
“Ajunge în adevăr că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în alte slujiri idoleşti neîngăduite.”
Era exact viaţa noastră, şi Dumnezeu a găsit cu cale să ne avertizeze: “Ajunge!”.
Acesta a fost de fapt începutul cercetării noastre.

Octavian Luncan:
Eu nu L-am cunoscut pe Dumnezeu. Am lucrat în armată, ca ofiţer. Eram comandantul unei fanfare militare şi în cei 8 ani de şcoală militară pe care i-am petrecut în Bucureşti, n-am auzit vorbindu-se despre Dumnezeu, dimpotrivă, am citit “Biblia hazlie” şi am scris poezii în care mă declaram ateu şi consideram că nu aveam nevoie de existenţa lui Dumnezeu în viaţa mea.
Veneam de la o nuntă de la Petroşani, duminica spre amiază, după ce cântaserăm de sâmbătă de la amiază. ?ntre 2 sate, am oprit să împărţim banii. Am oprit maşina pe dreapta drumului, am traversat câmpul în stânga, am pus lada de bere între noi, cu ţigările în gură, cu glume, împărţeam la bani, ne depănam amintirile şi aventurile de la ultima distracţie. ?n timpul acela s-a întâmplat ceva nemaiîntâlnit în viaţa mea.
Undeva în adâncul sufletului meu, am auzit un glas foarte cald şi ciudat, vorbindu-mi răspicat: “Scoală-te şi du-te în partea dreaptă.” M-am ridicat dintre ceilalţi, am avut o reacţie rapidă - primul lucru am simţit vinovăţia ţigării. Am aruncat ţigara din mână (fumam foarte mult - sudam ţigară de ţigară, la o nuntă poate şi 3-4 pachete, de asemenea beam foarte mult - mă lăudam că până la miezul nopţii îmi făceam partea - cam 2 kilograme de alcool şi nu mă-mbătam).
?n momentul acela am simţit că trebuie să execut comanda acelui gând care mi-a vorbit. Am ieşit dintre colegi, am traversat şoseaua prin spatele maşinii şi după ce am făcut 2 paşi în câmpul din dreapta, între mărăcini şi fân necosit ce era pe lângă şanţul acela, m-am împiedecat de un obiect şi m-am prăbuşit cu faţa în jos. Prima reacţie a fost să înjur, pentru că ?l înjuram pe Dumnezeu cu multă uşurinţă, din orice supărare. N-am mai apucat s-o fac din ziua aceea niciodată. Au trecut mulţi ani de atunci şi spun: “Slăvit să fie Dumnezeu”. Nu L-am mai blestemat niciodată.
Ochii mi-au căzut pe obiectul acela - era o cruce, semnul unui accident de circulaţie. Cândva murise în locul acela un om. Sunt pline drumurile ţării de asemenea semne, în care oamenii şi-au pierdut viaţa. Dar, ca să înţelegeţi lucrarea şi minunea lui Dumnezeu, pe plăcuţa din mijlocul crucii am văzut scris: “LUNCAN OCTAVIAN, născut în 9 Februarie 1953, decedat în 1989.”
Mă numesc LUNCAN OCTAVIAN, sunt născut în 9 Februarie 1953. “Ce coincidenţă” - acesta a fost primul gând care m-a cercetat. Ce coincidenţă că tocmai în locul acela oprisem maşina. Dacă am mai fi făcut vreo 10-15 metri în faţă sau în spate, de bună seamă că niciodată n-aş fi găsit crucea aceea, ascunsă de altfel în buruieni. Dar ce coincidenţă a fost glasul care m-a ridicat pe mine dintre ei, să păşesc în partea dreaptă, să dau faţă cu acea imagine.
A venit un gând care m-a cercetat: “Cu ce eram eu mai bun decât acel tiz al meu, care era mort în locul acela? Cu ce fusese el mai rău decât mine, ca să moară şi eu să trăiesc?” Aceste gânduri mă frământau şi în timp ce eram uimit de ce se întâmplă, am auzit înlăuntrul meu din nou vocea aceea, galsul acela: “Astăzi este duminică. Tu…de unde vii?” M-am speriat, m-a luat o teamă pentru că simţeam pentru prima dată vinovăţia indiferenţei care o simţeam faţă de duminică. Ştiam că duminica este ziua când oamenii merg la biserică. Eu de 20 de ani duminica veneam acasă, mai treaz, mai băut, mai bucuros, mai supărat, depinde în ce relaţii mă aflam cu “mediul în care munceam”. De 20 de ani n-am găsit cu cale să mă gândesc că alţii duminica vin de la biserică sau se duc la biserică.
?n timp ce simţeam ruşinea faţă de această stare a mea intimă, am auzit a 3-a oară glasul acela extraordinar: “Aceasta este cântarea de laudă pe care mi-ai promis-o în timpul revoluţiei, cu frica morţii în inima ta?”
ATUNCI MI-AM ADUS AMINTE, şi am priceput ce s-a întâmplat. ?n timpul revoluţiei mi s-a întâmplat un lucru extraordinar. Primisem misiunea, cu un tânăr ostaş, să păzim un obiectiv militar, de pe acoperişul unei clădiri cu 4 etaje. Era vorba de arestul garnizoanei unde erau inchisi generalii Nuţă şi Mihalea. De undeva a venit un ordin, în care se preciza că un grup de 30 de elicoptere va ataca unitatea noastra, ca să-i salveze pe cei 2 generali. Ultimul semnal pe care l-am primit prin statia radio a fost ca au trecut de Sibiu şi în 13 minute vor fi pe noi. Şi inima dar şi hainele îmi tremurau de frică, îmi era frică de moarte.
Tânărul ostaş “m-a citit" şi cu o privire senină s-a apropiat de mine şi mi-a spus: "Domnule locotenent-major, vă este frică de moarte?". I-am răspuns că da, şi îmi pare rău să mor la 38 de ani, că am 2 fetiţe acasă. M-a apucat de după umeri, ca şi cum el ar fi fost superiorul iar eu subalternul, m-a dus la colţul clădirii unde el descoperise o gaură acoperită cu o bucată de tablă, urma unui coş de fum care a fost darâmat. Mi-a spus: "Dacă vă înghesuiţi bine, eu vă acopăr cu această tablă şi dacă vin elicopterele nu veţi fi reperat." ?n prima clipă am vrut să sar în adăpost, pentru că minutele trecuseră, din 13 mai erau doar câteva. Dar un gând m-a reţinut, şi i-am spus: "Tinere, dar tu ce vei face?" Mi-a răspuns: "Domnule, fiţi liniştit, eu îmi voi face datoria, dar dacă mor, eu ştiu unde mă duc, iar dumneavoastră veţi avea timp să mai trăiţi, să vă întoarceţi la Dumnezeul meu." "Tinere, sunt uimit de ce-mi spui, dar mai mult mă uimeşte dragostea ta faţă de mine. Tu eşti în stare să-mi oferi adăpostul tău de scăpare mie, pe care nici măcar nu mă cunoşti. Tu-mi oferi mie şansa vieţii tale, eşti gata să mori în locul meu. Cine te-a învăţat pe tine să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău?" El mi-a răspuns: "Eu am învăţat în Biserica creştina din Alba-Iulia, de unde vin. Am învăţat că a-ţi da viaţa pentru aproapele tău înseamnă a trăi pentru Dumnezeu."
?n câteva secunde s-a prăbuşit în mintea mea o întreagă şcoală, o viaţă în care am învăţat multe despre patriotism, despre datorie faţă de ţară, faţă de aproapele, despre morală, despre echitate. Eu m-aş fi băgat în gaura aceea ca să scap, şi tânărul de 20 de ani şi-ar fi dat viaţa pentru mine.
Mi-am amintit cum îmi băteam joc de bunica mea, şi îi spuneam că nu există Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama că există un Dumnezeu care înalţă oameni mici, îi face mari. M-am văzut un gunoi, un nimeni în faţa acelui tânăr care era pentru mine un munte de om. N-am mai avut curaj sa intru în adăpost, pentru că îmi era ruşine de el.
El s-a retras într-un colţ, s-a rugat, apoi a venit în fugă şi mi-a spus "Domnule locotenent-major, să ştiţi că nu se va întâmpla nimic şi în câteva minute vom fi jos." "De unde ştii tu?" "?n timp ce m-am rugat, Dumnezeu mi-a vorbit că nu se va întâmpla nimic." "Cum adică ţi-a vorbit Dumnezeu? ?ţi vorbeşte Dumnezeu ţie?" "Da, Dumnezeu vorbeşte prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este telefonul lui Dumnezeu aşezat în inima noastră, prin care comunicăm cu El."
Mi-am zis: "Doamne, ce lucruri." Eram uimit peste măsură, dar chiar atunci a sunat staţia radio: "Coborâţi, alarma încetează." ?n timp ce coboram scările clădirii, aruncam cascheta în sus de bucurie, îl sărutam pe tânărul acela şi îi spuneam: "Băiatule, eu sunt compozitor, şi îţi promit că prima cântare care va ieşi din gura mea va fi spre Slava Dumnezeului tău.” El mi-a spus: "Să nu uitaţi niciodată că nu mie mi-aţi promis, ci lui Dumnezeu, care ne-a scăpat de moarte."
Am continuat să cânt cu grupul Sonor la tot felul de nunţi şi petreceri. Aveam salariul aproape pe jumătate mai mic decât plata la o nuntă şi am uitat de cântarea de laudă.
.............................
Şi iată-mă acum pe marginea unei şosele, în faţa acelei cruci, unde murise acel tiz al meu. Am început să plâng cu toată puterea, stând îngenuncheat la pământ. Colegii m-au văzut căzut şi au venit spre mine. M-au ridicat de umeri şi m-au întrebat: "Ţi-e rău? Ai băut?" Bateristul formaţiei le-a făcut semn cu mâna: "Lăsaţi-l în pace, cred că s-a stricat de cap."
Eu le-am răspuns: "Băieţi, nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar eu de astăzi mă despart de voi. Mă duc acasă la Deva şi mă pocăiesc." Am ajuns acasă şi când am intrat pe uşă, m-am aruncat în genunchi în faţa soţiei mele, cerându-mi iertare pentru viaţa duplicitară pe care o duceam faţă de ea, şi spunându-i că eu vreau să mă pocăiesc. Ea s-a supărat, chiar s-a pronunţat cuvântul divorţ. "Eu nu las religia mea" mi-a spus ea, "du-te unde vrei, divorţăm. Nu te gândeşti la cei 2 copii? Vor fi marginalizaţi. Tu ştii bine cine sunt pocăitii, ce categorie inferioară de oameni sunt." Atunci n-am putut să-i răspund decât să plâng. Ea fusese secretară de partid pe intreprindere, făcea parte din comitetul judeţean de partid, a fost la Congresul al XIV-a şi urma ca din toamna să plece la Academia "Ştefan Gheorghiu".
?n aceeaşi după-masă de duminică m-am dus la o biserică de pocăiţi, nici nu ştiam atunci de câte feluri sunt pocăiţii. Era prima biserică de pocăiţi în care am intrat în viaţa mea. M-am pus pe ultimul rând să nu mă recunoască cineva, pentru că eram şeful fanfarei militare din Deva, şi mă ştiau oamenii. Programul s-a deschis cu o rugăciune. La un moment dat, un om din capătul celălalt al bisericii şi-a ridicat vocea peste mulţime şi mi s-a adresat mie spunându-mi: "Ascultă bărbatule, care astăzi ai venit pentru prima dată în casa în care se cheamă Numele Meu. Să ştii că Eu, Domnul ţi-am dat darul cântatului, eu te-am pus deoparte din pântecele mamei tale, pentru o mare lucrare spre Slava Numelui Meu, dar tu ce ai făcut cu darul tău? Ai ajuns să cânţi destrăbălării şi urâciunii oamenilor veacului acestuia!"
Vă daţi seama? Era viaţa mea. ?mi treceau fulgere din creştet până în tălpi şi tremuram tot de frică. Eram ca un copil şi am început să plâng. Glasul continua: "Eu ţi-am fost mamă şi tată, când erai printre străini." Mi-am adus aminte că părinţii mei au divorţat din cauza alcoolului, în timp ce eu eram în şcoala militară. Şi glasul acela a încheiat astfel: "Nu plânge. Eu te-am adus în casa Mea şi te voi face un stâlp al bisericii."
La câteva luni dupa ce eu am rămas în biserică, a cercetat-o Dumnezeu şi pe soţia mea şi împreună am intrat în apa botezului.
...................................................................
Privind în urmă, îmi pare rău că am pierdut 38 de ani de viaţă fără Dumnezeu. Nimic nu are valoare fără Dumnezeu. Căsnicia fără Dumnezeu este minciună, copiii fără Dumnezeu nu sunt fericiţi cu părinţii lor. Muzica, deşi am avut o culme profesională, fără Dumnezeu este o alergare după vânt.
...............................................................
?ntr-o zi, un frate m-a văzut apăsat şi mi-a spus: "De ce plângi când cântă cineva la microfon?" I-am spus că i-am promis o cântare de laudă lui Dumnezeu, dar nu pot să o compun nicidecum. Acest frate mi-a spus să-I cer lui Dumnezeu această cântare, iar seara, pe genunchi la marginea patului şi cu lacrimi în ochi, l-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea cântarea de laudă pe care I-am promis-o. La ora 3 noaptea m-am trezit şi am compus şi textul şi partitura cântării de laudă, iar de atunci viaţa mea este o cântare de laudă.

*************************************

COSMIN CIUI

“Eu credeam că sunt un om deosebit de valoros, adică un om moral, un om cinstit, un om care nu prea păcătuieşte sau foarte aproape de standardul lui Dumnezeu.”

“Credeam în Dumnezeu doar pentru simplu motiv că în cazul în care aş fi îndrăznit să spun că nu cred că există Dumnezeu, mi-ar fi fost frică că poate mă trăzneşte sau mi se poate întâmpla instantaneu ceva rău. Aveam o credinţă mistică.”

“Cei care cred că omul provine din maimuţă, provin într-adevăr din maimuţă, iar cei care consideră şi au convingerea că ei au fost creaţi de Dumnezeu, sunt într-adevăr creaţi de Dumnezeu şi alcătuiesc o rasă aparte de cei care provin din maimuţă.” - Leon Şestov

“Dostoievski,în ‘Fraţii Karamazov’ spune: ‘Dacă nu există Dumnezeu atunci toate ne sunt îngăduite’. Cam acestea erau gândurile mele atunci, îmi este îngăduit orice şi pot să fac orice.”

“Mă credeam suficient de bun pentru a putea intra în ?mpărăţia lui Dumnezeu, dacă aceasta există într-adevăr. Eram un om suficient de moral ca să fiu privit cu admiraţie şi respect, spun asta fără falsă modestie, de majoritatea vecinilor şi prietenilor necreştini. Eram considerat de mulţi drept un etalon. ?n momentul întâlnirii mele cu Dumnezeu am realizat că sunt departe, foarte departe de aşa ceva.”

“Rugăciunea mea zilnică, cea mai adâncă către Dumnezeu, este ca El să îmi sfinţească inima şi mintea, să mi-o curăţească, pentru că este de necrezut de păcătoasă, de rea şi de multe ori când stai să o analizezi cu atenţie îţi este frică ce găseşti acolo.

“Aş vrea să vă opriţi şi să vă gândiţi puţin la faptul că veţi sta faţă în faţă cu Dumnezeu şi veţi fi siliţi să daţi socoteală de viaţa voastră.”

Cosmin Ciui este medic rezident. A terminat de curând facultatea de medicină, iar în timpul facultăţii l-a întâlnit pe cel care i-a schimbat viaţa, pe Isus Cristos. Cum s-a schimbat viaţa lui Cosmin într-o perioadă în care se bucura de libertate şi dorea să facă tot ceea ce a visat ?

Cosmin Ciui:
- ?n vara anului doi de facultate, nişte tineri au împărţit la poarta căminului nişte buletine cu un sondaj prin care încercau să afle interesul studenţilor cu privire la lucrurile spirituale. Una dintre întrebări era: “Cât de mult ai vrea să-l cunoşti pe Dumnezeu pe o scală de la 1 la 10?”
La sfârşit am fost provocat să ne întâlnim regulat pentru a putea să discutăm despre aceste lucruri. Deoarece toate discuţiile se purtau în engleză, am zis că este o ocazie bună să pot să învăţ mai bine limba engleză.
?n cadrul studiilor pe care le făceam se obişnuia să se citească un pasaj din Biblie sau se studia pe Biblie aşa că vrând-nevrând m-am apucat să citesc şi eu. A fost o luptă la început să citesc Biblia pentru că îmi venea să renunţ când încercam să citesc.
A fost o luptă şi a fost destul de greu. ?nsă treptat-treptat am văzut că multe lucruri pe care eu le credeam sau multe lucruri cu care eu eram obişnuit erau false după ce le analizam în lumina Bibliei. Atunci am început să-mi pun întrebări.
Eu credeam că sunt un om deosebit de valoros, adică un om moral, un om cinstit, un om care nu prea păcătuieşte sau foarte aproape de standardul lui Dumnezeu. Când am apucat să citesc Biblia am văzut că sunt departe de a fi aşa şi am început să-mi pun probleme.
?n cadrul studiilor am ajuns să înţeleg de fapt care este diferenţa dintre a fi un om după voia lui Dumnezeu, prin jertfa lui Isus Cristos şi un om care încearcă să fie după voia lui Dumnezeu prin eforturile lui.

Reporter:
- De ce voiai să fi după voia lui Dumnezeu? De ce credeai că e important ca viaţa ta să se ghideze şi să se încadreze între limitele sau să se ghideze după prescripţiile lăsate de Dumnezeu?

Cosmin Ciui:
- Pe vremea aceea eram aproape ateu. Credeam în Dumnezeu doar pentru simplu motiv că în cazul în care aş fi îndrăznit să spun că nu cred că există Dumnezeu, mi-ar fi fost frică că poate mă trăzneşte sau mi se poate întâmpla instantaneu ceva rău.
Aveam o credinţă mistică. Nu mă influenţa prea tare. ?ncercam să fiu un om integru pentru că aşa am fost educat să fiu un un om moral, corect, dar nu prea credeam cu adevărat în existenţa lui Dumnezeu.
Una dintre primele cărţi care m-au ajutat, alături de Biblie, să-mi reevaluez oarecum poziţia a fost „Jurnalul fericirii” a lui Steinhardt prin care am învăţat multe lucruri.
Apoi erau unele lucruri despre care am ajuns la cunoştinţa că sunt păcate, însă nu vroiam să renunţ la ele. Mi-am zis: „în regulă, o să încerc să renunţ la păcate însă încep cu cele mai mici şi anumite păcate le las ultimele.” Dar Dumnezeu nu a fost de acord cu genul acesta de tranzacţii.

Reporter:
- Când ştiu că mai am două secunde de trăit, atunci renunţ şi la cele mari.

Cosmin Ciui:
- Da, am fost pus în faţa faptului de a renunţa la lucrurile care îmi dădeam seama că erau nişte păcate înaintea lui Dumnezeu, care puteam să le consider eu nişte păcate mai mari decât altele la care mi-ar fi plăcut mie să renunţ.
Aşa că a fost o luptă destul de mare, am fost pus în faţa unor decizii destul de importante, chiar foarte importante, care mi-au influenţat ulterior viaţa şi Dumnezeu a biruit, mi-a dat putere şi am început să mă îndrăgostesc de El. A fost o perioadă în care L-am simţit pe Dumnezeu foarte aproape de mine, am simţit că se implică în cele mai mici detalii, ţine cont de rugăciunile cele mai neînsemnate, nu că acum nu ar face la fel, însă atunci a fost parcă puţin altfel, a fost ceva diferit, a fost ceva special.
Ulterior, am început să le vorbesc şi eu oamenilor despre Cristos. Am fost la mare şi am vorbit pe plajă cu studenţi, în mod special despre nevoia lor de a avea o relaţie cu Dumnezeu, de a-l căuta pe Dumnezeu. La un moment dat, am vorbit cu un băiat, avea vreo 29-30 de ani, ulterior am aflat că era căsătorit, soţia şi cei doi copii nu ştiau că el este la mare, nu ştiau unde este, a plecat fără ca ei să ştie.
Am vorbit cu el şi şi-a dat seama de nevoia lui de Dumnezeu, într-un mod deosebit. Am înţeles că a fost ceva special atunci. El a spus: „?ntotdeauna mi-am dat seama că trebuie să mă pocăiesc, dar am spus că trebuie să aştept o anumită vârstă şi m-am gândit la vârsta de 33 de ani.” Am zâmbit când am auzit motivaţia lui. Totuşi ne-am rugat împreună şi sper că el s-a întors la Dumnezeu.

Reporter:
- Ai absolvit medicina. Credeai în evoluţionism sau în creaţionism? Am apărut din maimuţă sau ne-a creat Dumnezeu?

Cosmin Ciui:
- Am o altă experienţă legată de teoria evoluţionismului. Credeam în evoluţionism, nu neapărat pentru că am fost student la medicină, dar aşa am fost noi “formataţi” să credem.
Am luat contactul cu organizaţia „Alege Viaţa”, şi în momentul în care am început să vorbim despre lucruri spirituale, despre Dumnezeu, despre planul Lui, am înţeles că Biblia ne spune că Dumnezeu a creat lumea şi că El l-a creat şi pe om după chipul şi asemănarea Sa.
Eu deja făcusem câţiva paşi de credinţă, dar mi-am zis: „Bine, cred multe lucruri, încep să cred multe lucruri, dar aceasta nu o pot accepta!”
Citind în continuare „Jurnalul fericirii”, am ajuns la capitolul în care Steinhardt citează un scriitor din diaspora rusă, Leon Şestov se numea el, care spune:
„Există în momentul de faţă două teorii cu privire la originea omului. Una spune că omul provine din maimuţă, iar alta spune că a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Susţinătorii celor două teorii se ceartă grozav.
Părerea mea este că ei se înşeală, şi unii şi alţii. Adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc. Cei care cred că omul provine din maimuţă provin într-adevăr din maimuţă, iar cei care consideră şi au convingerea că ei au fost creaţi de Dumnezeu, sunt într-adevăr creaţi de Dumnezeu şi alcătuiesc o rasă aparte de cei care provin din maimuţă.”
A fost un moment în care am stat şi m-am gândit îndelung la acest lucru, m-a provocat. Citeam în paralel o altă carte, „Creaţionismul ştiinţific”. Am făcut o rugăciune scurtă, care s-a împlinit imediat. Am zis: „Doamne, dacă este adevărat că tu l-ai creat pe om şi că toate aceste lucruri cu privire la evoluţionism sunt nişte minciuni, sădeşte în inima mea o convingere puternică, a acestui lucru.”
?ntr-un timp foarte scurt, 2-3 zile, pur şi simplu, parcă mi-a fost şters din memorie acest gând, această convingere că provin din maimuţă. Şi Dumnezeu mi-a dat convingerea că El m-a creat.

Reporter:
- Care erau frământările tale dinainte, dincolo de preocupările de natură intelectuală?

Cosmin Ciui:
- ?n momentul în care am ajuns la facultate, am zis : „Acum pot să fac ce vreau! Pot să trăiesc viaţa pe care o vreau, pot să fac ce vreau eu.” Mă gândeam în special la lucrurile păcătoase, să pot să trăiesc o viaţă în care să dau frâu liber imaginaţiei în toate domeniile. Am citit puţin mai târziu o carte a lui Dostoievski, „Fraţii Karamazov” şi el spune: „Dacă nu există Dumnezeu atunci toate ne sunt îngăduite”. Cam acestea erau gândurile mele atunci, îmi este îngăduit orice şi pot să fac orice.
Dumnezeu a intervenit destul de repede în viaţa mea. ?nsă oricum am făcut destule lucruri pe care acum le regret şi care au consecinţe asupra vieţii mele, chiar şi acum şi vor avea practic toată viaţa pentru că consecinţele păcatului rămân chiar dacă este iertat de Dumnezeu atunci când devii copil al Lui.

Reporter:
- ?ţi place rugăciunea şi-ţi place să citeşti mult, îţi place Biblia în mod deosebit.

Cosmin Ciui:
- Da, îmi place foarte mult rugăciunea. ?mi dau seama că este cheia care poate deschide orice uşă de acces spre revărsarea puterii lui Dumnezeu şi a binecuvântărilor Lui. ?mi place de asemenea să citesc foarte mult.
Aş putea spune că într-un timp destul de scurt mi-am făcut o bibliotecă destul de consistentă de literatură şi teologie creştină.
Desigur, Biblia are locul principal, în centrul preocupărilor mele şi încerc să-i aloc cât mai mult timp. Este cartea după care încerc în permanenţă să-mi modelez viaţa, este cartea care mi-a schimbat viaţa aşa că nu aş putea să uit de ea sau să o las în afara preocupărilor mele.
Dacă ar fi să fac o recomandare aş putea să spun că eram şi eu cândva un om care nu avea nici un interes pentru lucrurile spirituale.
Eram un om care se credea suficient de bun pentru a putea intra în ?mpărăţia lui Dumnezeu, dacă aceasta există într-adevăr. Eram un om suficient de moral ca să fiu privit cu admiraţie şi respect, aş putea să spun fără falsă modestie, de majoritatea vecinilor şi prietenilor necreştini. Eram considerat de mulţi drept un etalon. ?n momentul întâlnirii mele cu Dumnezeu am realizat că sunt departe, foarte departe de aşa ceva.
Acum, pe măsură ce mă apropii tot mai mult de Dumnezeu, îmi dau seama că sunt foarte departe de viaţa pe care eu credeam că o duc, de sfinţenia şi neprihănirea pe care credeam că le am. ?mi dau seama că sunt foarte păcătos, că inima mea este coruptă în totalitate şi rugăciunea mea zilnică, cea mai adâncă către Dumnezeu, este ca El să îmi sfinţească inima, să mă curăţească, pentru că este de necrezut de păcătoasă, de rea şi de multe ori când stai să o analizezi cu atenţie îţi este frică ce găseşti acolo.
Aş vrea să îi provoc pe cititorii noştri să se oprească puţin. Undeva, într-un capitol din Amos spune: „De aceea va veni vremea când îţi voi face aceste lucruri Israele. Pregăteşte-te să-l întâmpini pe Dumnezeul tău!”
Dragii mei, va veni o vreme când fiecare vom sta faţă în faţă cu Dumnezeu, vom fi siliţi, nevoiţi să dăm socoteală de viaţa pe care am trăit-o. De aceea, aş vrea să vă rog să vă opriţi puţin din cursul vieţii voastre grăbite, tot mai grăbite, când deşi tehnologia are un aport foarte important, timpul parcă este tot mai scurt.
Aş vrea să vă opriţi şi să vă gândiţi puţin la faptul că veţi sta faţă în faţă cu Dumnezeu şi veţi fi siliţi să daţi socoteală de viaţa voastră. Şi dacă sunteţi sinceri şi recunoaşteţi că sunteţi păcătoşi şi că aveţi nevoie de Dumnezeu, cu siguranţă El se va lăsa descoperit, pentru că a spus: „Cine mă caută mă va găsi. Dacă mă căutaţi cu toată inima mă veţi găsi.” Şi El este acela care doreşte ca voi să petreceţi veşnicia cu El în cer.

Reporter:
- Dacă vrei, te rog să înalţi o rugăciune către Dumnezeu.

Cosmin Ciui:
- Tată din cer, venim înaintea Ta în aceste momente, Doamne şi te binecuvântăm ca Dumnezeu al cerului şi al pământului. Te binecuvântăm, Tată ca şi Creator al întregului Univers. Te binecuvântez Tată, ca şi Creator al meu şi te binecuvântez Tată, ca şi Creator al tuturor oamenilor.
Doamne, vreau să-ţi mulţumesc pentru că fără ca eu să te fi căutat, Tu ai fost acela care m-ai căutat mai întâi. ?ţi mulţumesc Doamne, că fără ca eu să te fi dorit Tu ai fost Acela care m-ai dorit Doamne, pentru Tine.
Recunosc Doamne, că nu am nici un merit în toate aceste lucruri. Recunosc Doamne, că am fost un păcătos. Şi recunosc Doamne, că sunt un păcătos, chiar şi acum, dar sunt un păcătos iertat de Tine.
Tată, mă rog pentru cei care citesc această carte, să-i cercetezi prin Duhul Tău cel Sfânt. Te rog Doamne să-i sensibilizezi, să-i faci Doamne să realizeze goliciunea vieţii lor, să realizeze lipsa de importanţă a vieţii pe care o duc departe de Tine.
Aş vrea Doamne să li te descoperi ca Cel care poate umple toate golurile din viaţa lor. Aş vrea Doamne să li Te descoperi ca Cel care poate da un sens vieţii lor şi Doamne dacă sunt inimi care te caută, te rog ca Tu să li te descoperi.
Te rog Doamne să îi iei de mână, să îi ajuţi să facă primii paşi în credinţă. Te rog să-i binecuvântezi pe toţi cititorii noştri cu o inimă bună, cu o minte înţeleaptă, cu multă pace şi dragoste unii faţă de alţii. Te rog Doamne să-i binecuvântezi cu viaţă veşnică.”
Amin

*************************************

OANA CIUCURE (STOIAN)

“Fugeam de mine insami…”,
“In spatele usilor inchise se ascundea o mare tristete, o mare singuratate, o mare nevoie de iubire, un gol care mi-a adus multa nefericire, lipsa de pace si bucurie si poate o mare nemultumire pentru tot ce aveam."
“Stiu ca absolut tot ce a fost in trecut a fost iertat.”
“Eram o profesie, nu un om, nu aveam o viata de om.”

Oana Ciucure (Stoian):
- Tatal meu a fost primar in timpul comunismului si in familia noastra cel mai mult s-a discutat doctrina comunista. Aceasta m-a marcat foarte mult pentruca nu mi-am putut dezvalui sufletul si adevaratul meu fel de a fi.
Eu si sora mea trebuia sa invatam intotdeauna foarte bine. Am facut lectii de vioara si de fiecare data cand erau intalniri comuniste de primari sau cu alt scop in casa parintilor mei, noi eram chemate ca un fel de papusi care trebuia sa ne facem jocul. Trebuia sa mergem sa cantam, n-aveam voie sa spunem nimic, decat sa zambim si sa iesim dupa aceea.

Reporter:
In afara acelor intalniri, puteai discuta cu parintii tai despre gandurile sau dorintele tale?

Oana Ciucure (Stoian):
Vazuta din afara, noi am avut o relatie perfecta. Tatal meu era omul perfect, care se ingrijea de copii si nu ne lipsea absolut nimic, mai ales in vremea comunismului. ii multumesc foarte mult si-l apreciez, dar in viata noastra personala tatal meu niciodata nu mi-a spus ca ma iubeste. si mi-am dorit atat de mult sa-l aud spunandu-mi asta. Un alt aspect din copilaria mea este ca intotdeauna pe tatal meu il interesau mai mult parerile celorlalti, decat ce spuneam noi. Daca eram vazute bine de cei din exterior, de primarii sau de membrii de partid care veneau pe vremea aceea in casa noastra, noi eram gratiate si primeam recompensa, daca nu, eram pedepsite.
Mama mea este si dansa o femeie foarte sensibila, dar si-a ascuns acest lucru sub o imagine publica. Am facut si eu acest lucru si inca il mai fac. Zambesc intotdeauna si ce este in sufletul meu nu stie nimeni, decat Dumnezeu.
Aceasta mi-a adus un gol in inima pe care am incercat sa-l umplu cu tot felul de lucruri. Eram un om foarte singur, considerat fericit din afara, dar in spatele usilor inchise se ascundea o mare tristete, o mare singuratate, o mare nevoie de iubire, un gol care mi-a adus multa nefericire, lipsa de pace si bucurie si poate o mare nemultumire pentru tot ce aveam.

Reporter:
Vorbesti despre “masca” - in momentul nr.1 scoatem masca X, in momentul nr.2, masca Y, si foarte rar aratam ceea ce este de fapt in sufletul nostru.
Cum a decurs in continuare viata ta?
Oana Ciucure (Stoian):
Dupa intrarea la facultate, am fost numita sefa de grupa, dupa medie, apoi sefa de an. Acest lucru mi-a creat probleme pentruca la un moment dat am fost invitata in biroul unui profesor si rugata sa dau informatii despre colegi. N-am stiut prea multe despre aceste lucruri, dar am spus “nu” de la inceput. Acest refuz m-a costat foarte mult si am suferit mult. Am fost data afara din partidul comunist si am fost schimbata din functie. in anul 3, care era cel mai greu an, m-am luptat din rasputeri sa-l termin cu nota 10, si am reusit.
in 1992 am terminat facultatea, si am inceput rezidentiatul in pneumoftiziologie la Spitalul “Victor Babes” din Timisoara, sub conducerea d-lui Conf. Dr. Voicu Tudorache. Acest lucru a avut o importanta deosebita pentru mine din punct de vedere profesional, dat fiind faptul ca dansul este un om foarte bine pregatit, dar mai ales din faptul ca dansul este crestin, un “pocait”, cum ne numim noi, si dansul mi-a vorbit prima data despre Dumnezeu. Am inteles ca Dumnezeu este Cel care poate sa ne dea iubirea. Nu stiu cat de mare atentie am dat acestui lucru, mi se parea supranatural sa existe o Persoana care sa-mi dea ceva ce nu primisem atatia ani de la oamenii din jurul meu care spuneau ca ma iubesc.

Reporter:
Si culmea, fara sa ceara nimic!

Oana Ciucure (Stoian):
Da, acesta era el mai important lucru. Dumnezeu ne ofera gratuit iubirea Lui. si aceasta a venit intr-o perioada cand lucram pana la epuizare, pentruca fugeam de mine insami si nu stiam lucrul acesta. incercam sa-mi umplu timpul cu lucruri care m-ar tine departe de mine. Eram o profesie, nu un om, nu aveam o viata de om.
Dumnezeu a vazut ce se intampla de fapt cu mine si mi-a dat ocazia ca-n 1995 sa merg in Statele Unite. in California am cunoscut o familie de pocaiti baptisti si am locuit la dumnealor. M-a miscat faptul ca-n acea casa era o liniste si o pace nemaipomenite, ceva ce nu puteam descrie si care imi dorisem sa am si eu. si sotul si sotia mergeau impreuna la biserica, studiau Biblia, se bucurau impreuna. I-am intrebat: “Cum puteti avea o astfel de viata?”. Mi-au raspuns: “Domnul Isus ne-a dat aceasta bucurie”, lucru pe care la vremea respectiva eu nu-l intelegeam. Nu stiam cine este acest Domn Isus. Atunci dansii m-au invitat la orele de rugaciune pe care le tineau in casa dumnealor. A fost ceva foarte caraghios pentru acea vreme, pentruca se rugau cu voce tare, iar eu nu stiam sa ma rog deloc. Nu intelegeam nimic, eram confuza, dar doream sa am si eu acel lucru pe care l-am vazut la acea familie.
La acele sedinte de rugaciune a participat si socrul pastorului Daniel Branzei din Los Angeles, fratele Traian Ban, care ulterior s-a ocupat de mine foarte mult si ii multumesc si pe aceasta cale. Mi-amintesc apoi de fratele Andi Cristea, care era avocat, fratele Daniel Branzei, familia tifrea, la care locuiam eu.
Ne strangeam, studiam Biblia, cantam…

Reporter:
Era un fel de Biserica in casa.

Oana Ciucure (Stoian):
Da. Acolo mi s-a explicat ce inseamna pacatul si ca am nevoie de iertarea de pacate, pe care doar Dumnezeu ne-o poate da. L-am rugat pe Domnul Isus Cristos sa intre in viata mea si in inima mea si sa ma curateasca, pentruca sunt o pacatoasa si nu am nici o sansa fara El.
intre timp am primit o bursa medicala la Universitatea din New York. in 26 ianuarie 1997 am fost botezata la Biserica “West Side Baptist Church” din Rochester, New York. Odata cu acea marturie publica, de care imi amintesc cu bucurie si infrigurare, am spus “Nu” pentru totdeauna pacatului si am avut constiinta clara ca Dumnezeu m-a iertat. stiu ca absolut tot ce a fost in trecut a fost iertat, am fost o persoana noua.

Reporter:
Esti fericita acum?

Oana Ciucure (Stoian):
Da, acum sunt fericita.

Reporter:

Scrie-ne o reteta pentru fericire…

Oana Ciucure (Stoian):
Acum spun si eu aceeasi reteta pe care acea familie din Statele Unite mi-a dat-o: Domnul Isus.
Dupa cateva luni de la botez, Dumnezeu a inceput sa ma foloseasca in lucrarea Lui. Din Mai 1997 am inceput sa lucrez cu copii la Rochester Family Mission, o organizatie de ajutorare a oamenilor saraci. Acolo am deschis un fel de gradinita in care veneau copii si faceam cu ei lucru manual, sport, ore de citire, povesti biblice, jocuri.
in Noiembrie 1997 m-am intors in Romania. Parintii mei erau foarte ingrijorati ca m-am pocait, dar au vazut fericirea mea, bucuria care era in mine, pacea, rabdarea mea. Dumnezeu I-a schimbat si pe ei foarte mult.
Acum sunt membra la Biserica Baptista nr.3 “Emanuel” din Timisoara. Am fost in prima mea misiune in Oltenia cu sora Alina Birgean, sotia pastorului Marius Birgean, cu surorile Dana Costea si Maria Hateg.
Dumnezeu m-a ajutat sa-mi folosesc darul pe care mi L-a dat: sa ii iubesc pe copii si sa ma ocup de ei.

Epilog: Oana Ciucure (Stoian) lucreaza in prezent cu copiii strazii din Timisoara, si cu copii pe care ii ingrijeste la centrul infintat de ea: "Casa Olarului".

*************************************

MAGDA ten HOOR (LAZE)
Interviu realizat de Dana Eremia - Radio Vocea Evangheliei Timisoara

"Dar oare ce faci cand vin probleme in viata ta, cand poate tocmai ti-ai pierdut slujba sau tocmai administratorul blocului a afisat cheltuielile de bloc si-ti dai seama ca venitul iti este mult mai mic decat cheltuielile pe care le ai in luna respectiva, sau ai o boala sau un alt necaz in viata ta - ce faci atunci - il lauzi pe Dumnezeu?"

Dana Eremia:
Magda, am avut bucuria sa te cunosc cu cativa ani in urma, la o conferinta crestina, si am fost impresionata de delicatetea si sensibilitatea ta, de vocea ta calda si de mesajul de incurajare al cantecelor tale. Ce te face sa ai aceste mesaje de incurajare, cand si tu ai - ca si toti crestinii - momente bune dar si momente grele?

Magda Laze:
Dintotdeauna stiu ca am cantat; mi-amintesc ca am cantat de cand eram mica la ai mei acasa, pe urma in biserica din care vin si pe urma am cantat la scoala, cand am venit in grupul de studenti din Cluj. Dar ce vreau sa-ti spun tie este ca mi-amintesc foarte bine de o zi de duminica in care am cantat intr-o biserica din Cluj. si eu nu obisnuiesc sa vorbesc inainte de a canta - eu doar stiam sa cant - ca o faceam mai bine sau mai putin bine - asta o spuneau criticii. Atunci am vrut sa spun ceva inainte de cantarea mea. Cantarea spunea asa: "Astazi ma inchin Domnului si ii cant slava, caci El mult bine mi-a facut." Asta spunea textul cantarii si am spus ceva in genul acesta: "Este usor sa-L lauzi pe Dumnezeu cand toate lucrurile iti merg bine, cand ai o slujba buna, cand hambarele-ti sunt pline, cand ti-ai luat toate examenele cu note mari, cand copiii iti sunt sanatosi sau ai un sot minunat. Dar oare ce faci cand vin probleme in viata ta, cand poate tocmai ti-ai pierdut slujba sau tocmai administratorul blocului a afisat cheltuielile de bloc si-ti dai seama ca venitul iti este mult mai mic decat cheltuielile pe care le ai in luna respectiva, sau ai o boala sau un alt necaz in viata ta - ce faci atunci - il lauzi pe Dumnezeu? El merita toata lauda! Care este atitudinea ta in mijlocul incercarilor fata de El?
Sigur ca atunci mi-era foarte usor sa spun toate acestea pentru ca viata mea era foarte frumoasa. Tocmai terminasem scoala (facultatea), aveam o familie minunata, un sot care ma iubea mult - era ceea ce mi-am dorit dintotdeauna - deci sotul meu era ceea ce mi-am dorit dintotdeauna - aveam o slujba buna si eu si sotul meu, aveam si bani - nu foarte multi, dar erau suficienti, aveam un copil si asteptam un al doilea copil; parca tot ce ne-am propus eu si sotul meu parea sa prinda contur. Ne-am propus o casa plina cu copii - imi amintesc ca el isi dorea 5 copii, ne-am propus ca-i vom creste impreuna, ca ne vom bucura de ei impreuna, ii vom invata sa schieze impreuna si sa mergem impreuna la schi. Atatea lucruri frumoase ne-am propus ca o sa facem cu copiii nostri, si ca ne vom bucura de fiecare clipa care o sa o avem, de zilele insorite, de ploaie, de zapada si puteam sa-L laud pe Dumnezeu. Era foarte foarte simplu pentru mine atunci sa spun: "Laudati-L pe Dumnezeu, si cand sunt necazuri in viata voastra."
Am cantat, am plecat acasa si chiar i-am spus sotului meu atunci ca "Uite, pentru prima data eu am vorbit intr-o biserica" - eu nu vorbeam inainte de a canta. Eu cantam si atat.
Au trecut 2 saptamani, chiar 2 saptamani din aceasta duminica si a fost examenul meu practic la ce am spus in duminica aceea.
Mi-amintesc ca eram in camera si telefonul a sunat; eram cu copilul meu in camera si cineva mi-a spus de la capatul celalalt al firului ca sotul meu a murit intr-un accident...
in momentul acela parca toate visele mele, acel castel pe care l-am construit oarecum in visul meu s-a prabusit si...nu vreau sa-ti spun acum despre durerea aceea, pentru ca oricat as vrea sa-ti spun nu as putea...cuvintele sunt prea sarace sa descrie ce am simtit atunci si nici nu ai putea sa intelegi, pentru ca eu cred ca nu poate intelege cineva decat daca a trecut pe acolo pe unde am trecut eu.
in acel moment mi-am amintit foarte bine ce-am spus cu 2 saptamani inainte, dar cu toata parerea de rau, m-am uitat in mine si in momentul acela se ridica in mine o revolta la adresa lui Dumnezeu si m-am uitat spre cer si am spus: "Doamne, cum ai putut sa faci asta?"
stiam foarte bine, cunosteam versetul din Romani cap.1, vers.8, care spune ca "mania lui Dumnezeu se descopera din cer impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si a oricarei nelegiuiri" si am crezut atunci, am stat si m-am gandit daca n-a fost sau nu este ceva in viata mea, ceva ce sa nu-I fi marturisit lui Dumnezeu, dar n-am gasit absolut nimic. si am zis: "Doamne, esti nedrept! Unde ai fost Tu daca esti in controlul tuturor lucrurilor, cum ai putut sa permiti asta, ce-am facut eu ca sa merit asta?" si mi-amintesc ca plangeam acolo in camera, oarecum revolta care izbucnea in mine ma coplesea si mai tare si copilul stiu ca se uita la mine si nu intelegea nimic din ceea ce se intampla acolo. Am zis: "Doamne, imi pare rau, dar esti atat de nedrept!"
Am inteles mai tarziu ca El era acolo in camera cu mine chiar si in momentul acela. Am inteles mai tarziu ca El suferea alaturi de mine, am inteles mai tarziu ca-n tot acel timp El nu m-a parasit...
si pentru ca ziceai de cantare, a urmat o vreme, chiar 1 an de zile cand eu n-am mai putut sa cant. Tot timpul ma gandeam ca nu pot sa-L laud pe Dumnezeu, nu mai pot sa-L laud pe El, pentru ca imi facuse asta mie. De ce mi-a facut asta, de ce nu m-a protejat?
stiam ca atunci cand m-am intors la Dumnezeu - cand ne intoarcem la Dumnezeu - Dumnezeu nu ne promite ca n-o sa mai trecem prin valea umbrei mortii...dar am zis: "bine, putea sa mi se intample altceva, sigur o boala, o boala a copilului, dar nu chiar asa. Deci credeam totusi ca voi fi protejata oarecum cand m-am intors la Dumnezeu, asteptam mai multa protectie din partea Lui. De aici a fost acea razvratire, pentru ca eu am crezut ca oarecum voi fi privilegiata daca ma voi intoarce la Dumnezeu. si intorcandu-ma la El, El nu va ingadui peste viata mea lucruri foarte foarte grele. N-am mai cantat aproape 1 an de zile. A fost... nu pot sa vorbesc acum de vremea aceea, dar intr-o seara, cand copiii mei s-au culcat, deci intre timp nascusem si fetita, i-am culcat pe amandoi - eu eram foarte obosita dar m-am asezat in camera si mi-amintesc ca m-am uitat in colt, unde era chitara mea, pe care n-o mai luasem de multa vreme. Am luat-o putin. Nici n-am stiut ca o sa cant in seara aceea - am luat-o asa putin si m-am jucat pe corzi si-n mintea mea a venit atunci cantarea: "Ce-as avea,
ce-as avea de n-ar fi in jurul meu dragostea Ta?
Ce-as avea de nu m-ar ocroti mana Ta?"
si stiu ca am cantat-o in seara aceea.
Era foarte tarziu. De obicei ma culcam pe la ora 12:00, pana culcam copiii si dupa aceea spalam haine sau faceam alte lucruri. in timp ce cantam, realizam tot mai mult ca de fapt, daca am ceva, am NU pentru ca eu merit, ci pentru ca El este in jurul meu, ca El ma protejeaza si tot ce am, am din mana Lui. in timp ce cantam, simteam prezenta Lui acolo. Atat era de evidenta prezenta Lui in camera mea incat stiu ca am terminat cantarea si am continuat cu alta cantare si a fost o seara lunga as spune, in care am cantat foarte mult. De fapt, aceea a fost seara in care am inteles ca El a fost tot timpul in camera cu mine. Dar eu n-am realizat pana atunci ca El este acolo ca sa ma mangaie, este acolo ca sa ma vindece, sa vindece rana mea si este acolo ca sa ma sustina si sa ma incurajeze.
De atunci am continuat sa cant. Mi-a fost mai greu sa cant in public mult mai tarziu, dar in camera mea, din seara aceea, n-as putea spune ca-n fiecare seara am cantat, dar foarte des cantam si pe masura ce-L laudam pe Dumnezeu, parca ma ridicam deasupra necazului meu si pe masura ce-L laudam pe Dumnezeu - foarte interesant - incepeam sa vad binecuvantarile care sunt in viata mea. Nu mai vedeam ce nu am, ci ce am.
Si-n seara aceea I-am spus lui Dumnezeu ca, chiar daca nu-nteleg de ce s-a intamplat ce s-a intamplat, eu decid sa-L laud pe El, in mijlocul necazului meu. Chiar daca nu voi intelege niciodata, eu hotarasc in seara aceea in inima mea ca-L laud pe El.
..............................
La data publicării acestui interviu, statutul meu s-a schimbat. ?n Iulie 2004 m-am recăsătorit. După 13 ani în care am învăţat o dependenţă totală de Dumnezeu, Dumnezeu a adus în viaţa mea un bărbat. Soţul meu este olandez, ?l iubeşte pe Domnul şi are o relaţie specială cu El. Acum mă pregătesc să fiu pentru a treia oară mămică.

*************************************

MARIANA TIMOFTE

“Noi aveam bani multi, bani destui, aveam mobila, aveam casa, aveam masina, aveam tot ce mi-am dorit, puteam sa ne imbracam, ne permiteam de toate, un copil reusit, si cu toate astea, nu eram multumiti deloc, deloc, n-aveam liniste sufleteasca.”
“Noi nu am venit la intamplare pe lume si nu la intamplare plecam din aceasta lume. Viata noastra este ca un abur pe pamant. Trebuie sa ne intalnim intr-o zi cu Creatorul nostru, cu Facatorul nostru.“
"Daca am avut o viata zbuciumata, nemultumita sufleteste, acum ii multumesc Domnului Isus, ca dupa ce L-am cunoscut, mi-a adus liniste sufleteasca si liniste in caminul meu."

Mariana Timofte:
M-am nascut intr-o familie de crestini ortodocsi. Cand noi am crescut mai marisori, mama mea a imbratisat credinta penticostala, tata nu. Noi copiii am tras de partea tatalui, ne-am dus in lume. Mama a murit de tanara. Dupa multi ani s-a pocait si tata.
M-am casatorit cu un sot binecuvantat de Dumnezeu. Vreau sa spun pentru oricine, niciodata lacrimile mamei nu cad jos, pentruca am trait aceasta experienta in viata mea: mama s-a rugat mult pentru mine.

Reporter:
A fost totusi o perioada in viata d-vs. cand nu L-ati cautat in mod special pe Dumnezeu, chiar daca mama d-vs. s-a rugat si a varsat lacrimi pentru intoarcerea d-vs.

Mariana Timofte:
Influenta in lume este tare mare si te poate prabusi asa de usor influenta asta, te poate marginaliza undeva, nici sa nu-L cauti pe Dumnezeu, nu sa-L gasesti, nici macar sa nu-L cauti.
Dumnezeu m-a binecuvantat si cu un copil deosebit, cu niste trasaturi bune. A jucat fotbal de mic, a invatat foarte bine la scoala, a fost un copil binecuvantat de Dumnezeu. Eu si sotul meu am lucrat, am castigat bine, am fost oameni cu bani, l-am crescut pe Nelutu as spune eu chiar destul de frumos, numai nu cu frica lui Dumnezeu, ci cu “eul” nostru. La noi a fost un “eu” asa de mare, incat daca putea sa plezneasca, pe toti ne dadea jos.
Aveam bani, sotul meu n-a fumat, n-a baut, n-am fost niste oameni stricati, am fost oameni respectati in Anina si cu asta credeam ca am rezolvat totul.
Daca era o sarbatoare, un revelion, o nunta, puteam sa-mi fac 2-3 rochii, dar la nunta aceea nu puteam sa ma simt bine. Nu stiu ce aveam, dar cred ca rugaciunile mamei nu m-au lasat niciodata sa ma simt bine in aceasta lume.
Sa nu-mi spuna nimeni, cel care are bani mai ales, ca nu-l infatueaza asa ceva. Ca banii asa-l strica pe om de nici nu stie cum il cheama. Noi aveam bani multi, bani destui, puteam sa ne imbracam, ne permiteam de toate, un copil reusit si cu toate astea, nu eram multumiti deloc, deloc. Eu cel putin am fost nemultiumita. Numai atata, vorba banateanului: “Falosia era de noi”. De falosie nu ne-ntrecea nimeni. Dar, daca un copil al lui Dumnezeu se uita in ochii mei, putea sa citeasca oricand ca nu sunt multumita in interiorul meu de tot ceea ce aveam. Aveam mobila, aveam casa, aveam masina, aveam copil, aveam tot ce mi-am dorit. Nu am avut o multumire sufleteasca.

Reporter:
In perioada cand toate lucrurile va mergeau bine, v-ati gandit de ce nu aveti multumire sufleteasca, sau unde o puteti gasi?

Mariana Timofte:
Aveam o vecina care ma tot chema la biserica. Eram asa de impietrita, asa de rautacioasa si asa de plina de sine, incat cum sa ma fi dus eu acolo, ca acolo erau oameni saraci.
intr-o zi, m-am dus cu vecina aceasta la biserica si am inceput sa merg in fiecare duminica.
Dar sotul meu mi-a spus ca divorteaza de mine daca ma pocaiesc. Au trecut 14 ani in care sotul meu mergea la ortodocsi, eu am mers la penticostali. Am simtit inlauntrul meu ca Dumnezeu va schimba starea noastra. Daca ne suparam unul pe altul, era foc, nici nu mai vorbeam, ne scriam bilete.
Prin anii ’90, copilul meu a jucat la Poli, prin Harul lui Dumnezeu, nu prin meritele lui. si am venit la Timisoara. Era vara. La Sala Olimpia era o evanghelizare. Am mers si eu cu sotul meu. Acolo fratii mi-au facut ungerea cu untdelemn, pentruca eram bolnava, am avut o cadere de calciu. Dar dupa ce am plecat de acolo, mi-am luat din nou pastilele pe care le luam si inainte de ungere. in noaptea aceea am auzit o voce care mi-a spus “Sa nu mai iei pastile. Eu mi-am intins mana peste tine.” De atunci ii multumesc lui Dumnezeu ca au trecut 10 ani si n-am mai luat nici o pastila. Daca Dumnezeu mi-a spus ca si-a intins mana, L-am crezut. Am vazut atunci minunea, si eu si sotul meu, dar de intors nu ne-am intors la Domnul.
Asta era prin luna Mai. in Noiembrie, copilul trebuia sa vina din Portugalia, pentruca era convocat la Nationala. in timpul ce mergeam cu sotul meu cu masina, am avut un mare accident, ne-am rasturant, dar fara sa avem nici o zgarietura. Atunci o voce tot asa imi spunea: “Mariano, Dumnezeu ti-a mai dat o sansa. Mariano, Dumnezeu ti-a mai dat o sansa.”
in ’92 am inceput sa mergem mai des la Elim. in ’93 vine Nelutu si-l face cetatean de onoare al Aninei. si ne spune fiul nostru: “am auzit ca voi vreti sa va pocaiti”. De parca ii mare rusine sa fii pocait. Sa fii beat in sant nu e rusine deloc, este normal, dar sa fii pocait nu poti sa fii acceptat de societate deloc.
Atunci am avut un vis de noapte in care o voce imi spunea: “Oare trebuie sa-ti vorbesc mult?”.
intr-o zi stau cu sotul meu de vorba si el imi spune: “Asa de jucam cu viata noastra, pentruca nici nu suntem pocaiti, nici nu ne ducem niciunde.” Atunci am mers la Biserica Elim. A predicat fratele Codreanu si a facut chemare, la care noi ne-am predat. Am venit acasa si am multumit lui Dumnezeu ca mi-a dat taria sa merg acolo in fata, la chemare, ca de multe ori am vrut sa merg, dar erau cerceii mari in ureche si nu puteam sa-i dau jos. De atunci sotul meu si cu mine am ramas la biserica penticostala Elim si nu l-as lasa pe Dumnezeu pentru nimic.

Reporter:
Cand nu-L cunosteati pe Dumnezeu, ati avut de toate, n-ati dus lipsa de nimic, dar n-ati avut pace sufleteasca, n-ati avut bucurie in inima.

Mariana Timofte:
Da! si pot sa spun oricui, celor cu bani multi, ca nu dorm linistiti. Eu am bani multi, dar sa stiti ca acum nu ma mai gandesc la ei si pot sa dorm linistita, pentruca il am pe Dumnezeu. Dar pe cand aveam bani si nu-L aveam pe Dumnezeu, niciodata n-am dormit linistita. Am fost intotdeauna pusa numai pe harta si era o rautate si un egoism in mine, care nu ma lasau sa fiu linistita.
Acum ma rog ca si fiul meu, care a fost binecuvantat cu atatia bani si cu toate binecuvantarile pamantesti, sa-L cunoasca pe Dumnezeul adevarat, pe Dumnezeul lui Ilie, nu al lui Baal.
Pe data de 10 Ianuarie 2000, sotul meu a facut o hemoragie cerebrala, la care doctorii nu I-au dat nici o sansa. Eu le-am spus sa faca tot ce pot ca oameni, ca in rest face Dumnezeul meu. si Dumnezeu si-a facut minunea. Dintr-o hemoragie cerebrala, sotul meu acum merge pe picioare, mananca - cine il vede nici nu poate sa creada ca a fost paralizat. Abia acum vad cata liniste si pace a putut aduce in casa mea intoarcerea mea la Dumnezeu. si Dumnezeu mi-a dat o incercare asa de grea si mi-a dat o biruinta asa de mare. Cand mi-au spus doctorii ca nu au ce sa-i faca, am spus: “Nu se poate! Eu am un Dumnezeu mare caruia ii slujesc.” L-am chemat pe fratele Mot seara, i-a facut ungerea cu untdelemn si o rugaciune, si toata noaptea si-a miscat si mana si piciorul.
Dupa ce a venit fiul meu acasa, nu i-a venit sa creada. Pentruca i-am trimis pe fax rezultatele de la analize, si a consultat medicii portughezi, care i-au spus la fel, ca situatia este critica. imi spunea la telefon: “Mama, fa ceva, roaga-te pentru tata!”, pana intr-o zi cand l-am repezit si i-am spus: “stii ceva, mai roaga-te si tu, ca tata-tu s-a rugat pentru tine tot timpul!”.
Asa cum eram si eu cand aveam de toate, dar n-aveam liniste in suflet, asa este si fiul meu acum. si el si prietenii lui trebuie sa stie ca fiecare, vor sau nu vor, o sa stea in fata scaunului de judecata.As vrea sa spun prietenilor lui Nelutu si lui Nelutu ca cele 10 porunci, cu dezmatul si desfraul, sunt pentru toata lumea. Daca astazi este modern sa traiesti viata cum iti convine - intai sa stai cu un om 5 ani si dupa aceea sa te casatoresti - as vrea sa le spun ca in fata scaunului de judecata nu se vor putea dezvinovati.
Prietenii lui Nelutu trec prin mari incercari. L-au adus si pe popa in casa ca sa le sfinteasca casa, dar degeaba le sfinteste popa daca nu le sfinteste Dumnezeu.
Majoritatea oamenilor, mai ales cei cu influenta si cu bani, il percep pe Dumnezeu ca pe un fel de masina automata de spalat pacate. Dar cand sunt intr-un pat de spital, toti striga dupa Dumnezeu, sa-i vindece, numai ei sa nu se pocaiasca.
Daca am avut o viata zbuciumata, nemultumita sufleteste, acum ii multumesc Domnului Isus, ca dupa ce L-am cunoscut, mi-a adus liniste sufleteasca si liniste in caminul meu.
As vrea sa spun tuturor sa nu se joace cu viata lor. intr-o zi vor lasa toata averea, tot aurul, tot ce au avut si se vor duce intr-un mormant. As vrea sa intreb pe fiecare, daca la noapte moare, se gandeste unde-si va petrece vesnicia?
Noi nu am venit la intamplare pe lume si nu la intamplare plecam din aceasta lume. Viata noastra este ca un abur pe pamant. Trebuie sa ne intalnim intr-o zi cu Creatorul nostru, cu Facatorul nostru.

Leave a comment and / or appreciate the article!