Valdenzii Lux lucet in tenebris Partea 3 / 3

din Lentolo Scipione, Historia delle grandi e crudeli persecutioni… Copiata dalla
Biblioteca di Berna, Ed. Teofilo Gay, Torre Pellice, 1905, p. 229-230.
„Dresser l’églisse” 117
Aceste câteva persoane fac parte dintr-o listă lungă și necunoscută.
14 Mii de alte persoane au murit pentru aceeași vină, fără
să fie trecute în vreo carte a istorie, dar au fost notate cu grijă în
paginile sfinte din ceruri și vor fi chemate într-o zi, să își primească
răsplata mult așteptată. Cartea Sfântă a Apocalipsei vorbește
despre ei în chip special, arătând că vor „domni împreună
cu Christos”15 în viaţă veșnică. Ei sunt „norul mare de martori”
care, așa cum spune apostolul Pavel, „au suferit batjocuri, bătăi,
lanţuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, tăiaţi în două cu
ferăstrăul, chinuiţi… Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit
prin pustiuri, prin munţi, prin peșteri și prin crăpăturile pământului…,
totuși… Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun.”16
Apostolul mai adaugă un rând la toate aceste suferinţe:
„Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu
ajungă ei la desăvârșire fără noi.” Toţi aceștia au murit și au ajuns
desăvârșiţi prin moartea lor, dar jertfa lor va fi împlinită numai
atunci când și noi vom adăuga jertfa noastră zilnică sau, dacă
Dumnezeu va îngădui, cea corporală, ca să ajungem împreună la
mântuire.
14 O listă a martirilor este greu de făcut, de aceea redau doar numele câtorva
persoane, ale căror procese verbale de execuţie am putut să le citesc: Ambrogio de
Cavoli di Milano. „Fratele Ambrogio de Cavoli, Ereticul. Astăzi, 15 iunie 1556. Fiind
închis în temniţa Torre de Nona, fratele Ambrogio de Cavoli din Milano este condamnat
de justiţie la moarte pentru erezie. Nu a vrut să se mărturisească, nu a ascultat mesa,
dimpotrivă, a stat ferm în opinia sa falsă. Cei prezenţi au semnat. A lăsat un inel de aur
pe care îl avea, ca să fie dat de pomană… A fost scos în Câmpul Fiarelor, sugrumat și
apoi ars”. Gisberto di Milanuccio di Civita. „Astăzi, 15 iunie 1558, fiind în închisoarea
din Campidigho, condamnat la moarte ca eretic, n-a vrut să se mărturisească și nici să
ceară iertare. A fost dus în Piazzeta Giudia și ars în prezenţa următorilor martori…”
Macarie – Archieviscovo di Macedona. „10 iunie 1562. Ars pe rug ca eretic impertinent.
A stat neclintit în erezia sa, fără să mărturisească sau să ceară milă…” Domenico
Orano, Liberi pensatori bruciati in Roma dal XVI al XVIII secolo, Documente inedite
din Arhiva de Stat, Roma, Editura I. Bastogi, Livorno, 1904, p. 70-94.
15 Apocalipsa 20,5.
16 Evrei 11,36-40; 12,1-2.
CAPITOLUL IX
„ÎN NUMELE ȘI PENTRU GLORIA
DOMNULUI” 1
I. CRUCIADA DIN PROVENŢA
În ciuda faptului că pastorii și misionarii erau vânaţi de
Inchiziţie, poporul se bucura de oarecare liniște. Circumstanţele
în care se afla Biserica Catolică o făceau incapabilă să reacţioneze.
Pe de o parte, era prea implicată în treburile lumești, pe de alta,
nu avea nici o putere în faţa valului uriaș al Reformei. Ţări, care
până acum i-au asigurat sprijinul, au trecut de partea protestanţilor.
Această stare a favorizat și creșterea numărului valdenzilor. S-au
dezvoltat nu numai bisericile din munţi, ci chiar și cele din câmpie.
În Provenţa, Calabria sau Venosino, lângă Avignon, au înflorit
adevărate comunităţi. Se părea că nici o primejdie nu le ameninţă.
Încetul cu încetul, Biserica Catolică a început să își „revină” și
a trecut la organizarea contraofensivei.
Primul pas a fost făcut pe 24/25 august 1572, în Franţa, ordonând
măcelul celor douăzeci de mii de hughenoţi. Această acţiune
a rămas în istorie cu numele de „Noaptea Sfântului Bartolomeu.”
Cu acea ocazie, Papa Grigore al XIII-lea a înălţat un Te Deum
pentru succesul misiunii și a bătut o medalie: Hugonottorum strage,
1572. Regele Franţei a organizat o procesiune sacră de profanare
și insultare a cadavrelor, iar regele Spaniei, Filip al II-lea, a declarat:
„Aceasta este cea mai fericită zi din viaţa mea.”2
1 Acesta era strigătul de luptă cu care porneau la atac armatele de cavaleri ale
iezuiţilor. Florin Cazan, Cruciadele, Academia Română, București,1990.
2 Enrico Meynier, Il Cristianesimo attraverso i secoli, Reassunto storico della
origini fino ai giorni nostri, Tipografia Instituto Gould, Roma, 1906, p. 262-263.
„În Numele și pentru gloria Domnului” 119
A urmat al doilea pas. Regele Francisc I a fost obligat să dea un
decret, prin care să aducă în vigoare edictul din Fontainebleau,3
din 1 iunie 1540, care era împotriva tuturor luteranilor. La scurt
timp după ieșirea decretului, s-a declanșat prima mare cruciadă
împotriva valdenzilor din Provenţa.
Adunarea voluntarilor a fost stabilită pentru începutul lunii
aprilie. Pe data de 16 aprilie, a început măcelul. Unul după altul,
satele valdenze au fost trecute prin ascuţișul săbiei. Giovanni
Meznier, conducătorul expediţiei, striga:
„Nu vreau să scape nici unul… îi voi trimite pe ei, soţiile
și fiii lor să locuiască în infern, cu diavolii, și voi face să le
piară amintirea dintre oameni.”4
Au pierit în măcel aproape 4.000 de oameni – 2.740, uciși de
sabie, iar restul, de foame și sete. Cei care au rămas au fost trimiși
pe galere. Satele lor au fost arse până în temelie și au fost șterse
de pe faţa pământului.
3 În urma măcelului din Noaptea Sf. Bartolomeu, Henric al III-lea de Bourbon și
regele Navarei au decis să treacă de partea protestanţilor, formând o alianţă de rezistenţă.
Catolicii, de cealată parte, au făcut Liga, cu Spania și Ducatul de Savoia. La scurt timp,
regele Franţei, Henric al III-lea, a trecut de partea Ligii, dar a intrat în conflict cu
conducătorul acesteia, ducele de Guise. Ca să scape de el, l-a asasinat. Gestul acesta a
fost privit cu ochi răi de papă, care l-a excomunicat. Supărat pe intervenţia papei, a
trecut din nou de partea protestanţilor și s-a aliat cu regele Navarei, care era protestant.
Înarmează o armată de douăsprezece mii de elveţieni, ca să asedieze Parisul.
Revine la tron, dar în curând este asasinat. Tronul îi revine regelui Navarei, dar, fiindcă
era protestant, nu a putut să fie înscăunat; așa că regele „a făcut un salt periculos”,
devenind catolic – o mai făcuse o dată, ca să scape de măcelul din noaptea Sf. Bartolomeu.
„Convertirea” aceasta i-a deschis porţile Parisului și Henric a fost încoronat. Și-a luat
numele de Henric al IV-lea. Ca răsplată pentru protestanţi, a dat Edictul din Nantes, în
1598, prin care le dădea libertate. Catolicii nu i-au iertat gestul și au organizat un lanţ
de optsprezece atentate. În cele din urmă, cade în 1610, înjunghiat de sabia iezuitului
Ravailla. Drept recompensă, Franţa l-a numit Henric cel Mare. Edictul din Nantes a
fost o piedică serioasă pentru catolici, care au apelat la Francisc I să-i anuleze efectele,
prin reactualizarea edictul de la Fontainebleau, care prevedea nimicirea protestanţilor.
4 Augusto A. Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, vol. II, p. 34-37; Ernesto
Pontieri, La crociata contro i valdesi di Calabria, p. 187-230, în R. Commissario, Nei
tempi grigi della storia d’Italia, Napoli,1949, p. 57.
120 Valdenzii
II. CRUCIADA DIN CALABRIA
Masacrul din Provenţa a stârnit dezaprobarea ţărilor protestante.
În diferite locuri ale lumii, conducători și grupe de oameni
au ridicat glasul împotriva „mijloacelor misonare” ale Bisericii Catolice.
În ciuda acestor proteste, ea a continuat să-și ducă acţiunile
mai departe. Urma Calabria.5
Arestarea lui G. L. Pasquale și condamnarea sa la moarte au
fost semnalul de nimicire a întregii comunităţi din Montalto, S. Sisto
și Guardia. Din materialul lăsat de Lentolo, în Istoria marilor și
crudelor persecuţii…, știm că, spre deosebire de valdenzii din
Alpi,6 care erau violenţi și nu ezitau să folosească forţa, valdenzii
din Calabria aveau ca ideal nonviolenţa. Ei au refuzat să se opună.
Aflând că vin armatele împotriva lor, unii au fugit în pădure, alţii
s-au refugiat în mica bisericuţă, să implore mila lui Dumnezeu.
Nici unii, nici alţii nu au făcut nimic. Lipsa lor de reacţie a ușurat
acţiunea cruciaţilor și a făcut ca măcelul să fie general.
Localitatea S. Sisto a fost complet arsă. Cei șase mii de locuitori
au fost trecuţi prin ascuţișul sabiei sau au murit în incendiu. La
Montalto a fost aceeași situaţie. Chiar și prizonierii au fost omorâţi.
La Guardia, șaptezeci și șase de case au fost arse și au fost luaţi
o mie patru sute de prizonieri, ca să fie judecaţi de Inchiziţie. Unii
au fost omorâţi imediat. De Bonni spune că marchizul Buccianico
5 Cruciada din Calabria s-a desfășurat douăzeci de ani mai târziu. Biserica a sperat
că exemplul din Provenţa îi va înspăimânta pe cei din Calabria și îi va determina să se
întoarcă la catolicism. A început cu condamnarea conducătorilor lor. Unul dintre
aceștia a fost G. L Pasquale. Înainte de a fi omorât, i s-a oferit posibilitatea să scrie din
închisoare, comunităţii. Fără să-și dea seama care era adevăratul scop al persecutorilor,
el a trimis mai multe scrisori către membrii bisericilor sale. Aceste scrisori au fost
urmărite de oamenii Inchiziţiei și, o dată ajunse la destinaţie, au fost folosite ca motive
de acuzare pentru destinatari. A. Muston, Lettere d’un carcerato, Tip. „La luce”, Torre
Pellice, 1926. David Jahier, I Calabro Valdesi, la colonie valdese in Calabria nel sec XVI,
Torre Pellice, 1929, p. 20-25.
6 Acesta este un indiciu al faptului că acea comunitate din Calabria era fiica
valdenzilor din Lombardia, care erau mai atașati de valorile Bibliei decât cei din Alpi,
care au dat mâna cu Reforma.
„În Numele și pentru gloria Domnului” 121
a luat șaizeci de oameni din Guardia și pe unii i-a spânzurat, iar
pe alţii i-a aruncat din turn,7 fără nici un fel de explicaţii, în virtutea
dreptului de cruciat. Masacrul a atins culmea pe data de 11 iunie,
la Montalto Uffugo. Un martor ocular, citat de Lentolo, descrie
maniera oribilă în care au fost executaţi optzeci și opt de valdenzi.
„Astăzi dimineaţă s-a reluat judecata acestor luterani…
Erau toţi închiși într-o casă când a sosit călăul. El a început
să ia câte unul. Îl lega la ochi și apoi îl ducea într-un loc, la
mică distanţă de casa aceea, îl obliga să îngenuncheze și, cu
cuţitul, îi tăia gâtul și îl lăsa jos; apoi lua cârpa și cuţitul plin
de sânge, se întorcea și lua un altul și îi făcea la fel. A executat
în acest fel optzeci și opt de persoane… Cei bătrâni mergeau
la moarte senini… Cei tineri erau plini de groază.”8
Ca această execuţie să fie „bine primită de Dumnezeu”, a fost
făcută pe scările bisericii catolice din Montalto Uffugo, Cosenza.9
Este greu de descris măcelul la care au fost supuse aceste suflete
nevinovate. Îngenuncheau și se rugau și, în timpul acesta, sabia și
focul le curmau viaţa. Au murit peste două mii de oameni, alţii au
fost duși în închisori, trimiși pe galere, torturaţi, lăsaţi să moară
de foame sau duși la rug. Satele lor au fost șterse de pe faţa
pământului. Toate acestea, pentru că iubeau mai presus de orice o
viaţă curată și pe Isus Christos.
În următorii câţiva ani, armate de iezuiţi au invadat aceste zone
și i-au recatolicizat pe toţi aceia care nu fuseseră omorâţi sau care
erau doar atinși de erezie. Vetrele satelor care fuseseră rase de pe
faţa pământului au fost „sfinţite” și au fost ridicate noi așezări
catolice. Orice urmă a credinţei valdenze a fost îndepărtată, ca și
cum nu ar fi fost niciodată acolo, și „pacea” catolică s-a întins peste
întreg ţinutul.
7 Filippo De Bonni, L’Inquisizione e i Calabro-valdesi, Milano,1864, p. 129-131;
L. Amabile, Il S. Officio della Inquisizione in Napoli, Narazzione con multi documenti
inediti, Cittŕ di Casttello, 1892.
8 F. De Bonni, op. cit., p.13.
9 Biserica se păstrează până astăzi și poate fi văzută în Montalto Uffugo, Cosenza.
CAPITOLUL X
CRUCIADELE DIN PIEMONTE
I. ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI
Era în luna octombrie 1560. Soarele blând de toamnă adia
printre frunzele îngălbenite ale pădurilor. Castanii se îmbrăcaseră
într-o haină multicoloră, semn că mult așteptatele castane erau
deja coapte. Deși ultimele roade erau strânse de prin grădini, se
mai vedea ici și colo câte un măr rămas necules. Oamenii nu mai
aveau timp, începuseră să se frământe cu privire la viitorul lor.
Vești tulburi se auzeau din diferite locuri. În Provenţa și Calabria,
armatele nimiciseră totul. Acum părea că pacea de care se bucuraseră
vreo câteva zeci de ani era ameninţată. Contele a mobilizat o
întreagă armată, pregătind-o de expediţie în munţi. Știrea aceasta
le-a îngrozit inimile. Știau ce înseamnă să lupte cu imperiul catolic…
Urmau ani grei de sânge și, din păcate, presimţirile lor aveau să
se adeverească.
Înainte să declanșeze o nouă campanie militară, ducele a decis
să trimită o delegaţie care să discute cu valdenzii. Situaţia din
Provenţa și Calabria, precum și noul edict de la Nisa schimbaseră
lucrurile și se impunea ca valdenzii să se întoarcă la credinţa
catolică.
Delegaţia era condusă de Filippo di Racconigi, vărul ducelui
Emanuele Filiberto. În urma discuţiilor, pastorii au refuzat să îi
dea un răspuns, dar l-au invitat să participe la un serviciu divin în
templu. El a acceptat și a fost mișcat de atmosfera plină de dragoste
a comunităţii. După ce a ascultat predica, a cerut documente pe
care să le ia cu el, să i le arate ducelui. Astfel, din acuzator, a devenit
mediator.
Cruciadele din Piemonte 123
Pus într-o situaţie penibilă, ducele a trimis documentele la Roma,
vrând să afle care este părerea papei. Răspunsul a fost aspru. Era
ameninţat că, dacă nu ia măsuri imediate, după modelul acţiunilor
care s-au desfășurat în Provenţa, atunci papa va interveni pe lângă
regele Franţei și va rupe tratatul de alianţă.
Prins între Imperiul Francez și puterea catolică, ducele a trebuit
să cedeze și să pornească operaţiunile militare împotriva ereticilor,
așa cum cerea Vaticanul. Sarcina aceasta i-a fost încredinţată contelui
Giorgio Costa della Trinita.
Pentru început, contele a apelat la o serie de ameninţări, cu
intenţia de a evita conflictul și de a-i face pe valdenzi să cedeze.
Aflând care sunt intenţiile ducelui și cunoscând totodată soarta
tristă a fraţilor lor din Provenţa, valdenzii s-au adunat să se sfătuiască
cum să acţioneze. Lentolo, care a fost martor ocular, relatează:
„Pastorii s-au întâlnit cu conducătorii satelor din munte
pentru a evalua situaţia. După discuţii, au decis să nu se
apere cu armele, ci să adopte o poziţie pașnică și să fugă în
locurile cele mai înalte ale munţilor.”1
În urma acestei hotărâri, au început să-și lase casele din văi și
să se retragă, împreună cu puţinele bunuri pe care voiau să le
salveze, în zonele cele mai înalte, unde erau mai puţin expuși mâniei
inamicilor. În timp ce urcau pe munţi, intonau psalmi, așa că toate
văile răsunau de cântece. Era cântecul pribegiei lor.
În ciuda deciziei generale de nonviolenţă, câţiva pastori erau
de părere să nu cedeze. Ei au început să-i îndemne pe valdenzi să
nu plece, ci, dimpotrivă, să rămână să-și apere casele și libertatea.
Deși apelul lor era insistent, oamenii au refuzat să pună mâna pe
arme.2 Au hotărât să trimită o delegaţie de treizeci și patru de
1 Lentolo, op.cit., p. 178: A. A. Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, vol. II,
p. 23-25.
2 Filippo Racconigi îi scrie ducelui: „… ei nu vor să-i răspundă Alteţei Voastre cu
armele, dar vor să se retragă cu femeile și copiii lor, așteptând martiriul…, lucru care
este de mare mirare, dar convenabil Alteţei Voastre” A. Pascal, Fonte e documenti,
Boletino de Societa di Studi Valdesi, nr. 110, p. 62.
124 Valdenzii
persoane la curtea lui Filberto, din Vercelli, ca să-i prezinte intenţiile
lor pașnice.
Ajunși la curte, valdenzii au fost arestaţi, batjocoriţi și, în final,
au fost obligaţi să abjure. În cele din urmă, li s-a dat drumul. Arătau
jalnic: tunși, cu hainele rupte și cu cruci cusute pe ele. Când au
ajuns în munţi, au povestit tot ce li s-a întâmplat. În momentul
acela au înţeles că ducele nu are nici o milă faţă de ei.
Puși în faţa acestei noi situaţii, conducătorii și pastorii s-au
adunat pe data de 21 ianuarie 1691, la Bobbio Pellice, și au făcut
un jurământ solemn să nu accepte religia papei și să își apere patria:
„…au făcut un jurământ solemn să nu accepte religia papei
și să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, fie că vor trăi, fie că
vor muri.”3
Acest jurământ a marcat începutul rezistenţei valdenze. În
aceeași zi, pastorii și membrii au pus mâna pe arme, au intrat în
Biserica Catolică din Bobbio, au jefuit altarul, au distrus icoanele
și statuile, apoi au coborât la fortul din Villar și l-au dărâmat.
II. RĂZBOIUL CONTELUI DE TRINITA
Gestul valdenzilor a fost socotit atât de grav, încât, în ciuda
condiţiilor de iarnă, contele a dat ordin să pornească asaltul. Era
dimineaţa zilei de 14 februarie 1691. Cu câteva zile înainte, căzuse
o zăpadă groasă și totul era acoperit cu o haină albă. În dimineaţa
aceea era senin. Pe albul imaculat de pe creștetul munţilor, se vedea
până departe orice mișcare. Cu inima strânsă de frică, valdenzii
s-au adunat la Pradeltorno. Aici era o fortăreaţă naturală bine
protejată. Munţi înalţi înconjurau mica localitate, lăsând doar o
trecătoare îngustă prin care se putea intra. În celelalte părţi era
foarte greu de ajuns. Pentru orice eventualitate, stâncile înalte din
spate puteau să fie un ultim refugiu.
3 A. Pascal, Fonte e documenti, Boletino de Societa di Studi Valdesi, nr. 110, p. 3
Cruciadele din Piemonte 125
De pe vârful piscurilor, valdenzii au văzut armatele care au
intrat în văi. Veneau din trei direcţii: din fundul văii Chisone,
dinspre munţii vecini și din trecătoarea San Martino. Toate cele
trei armate aveau ca ţintă – localitatea Pradeltorno.
Valdenzii erau puţini la număr, slab înarmaţi și fără experienţă
militară. Pe deasupra nu aveau un conducător militar și mulţi dintre
ei se uitau la pastorii în vârstă, care erau mai degrabă gata să
moară, decât să pună mâna pe arme.
Contele De Trinita avea la dispoziţie câteva mii de oameni.
Nici ei nu erau experţi în tehnica militară,4 dar erau stăpâniţi de
un mare zel de a stârpi erezia și de a jefui casele acestor munteni.
La început, văile fiind largi, armatele au intrat în formaţie
deschisă. Distrugeau tot ce întâlneau în cale, jefuiau casele, luau
animalele, smulgeau copacii, dărâmau… Acolo unde nu reușeau
să distrugă, puneau foc. Pe albul imaculat al zăpezii se vedeau
nori negri de fum. Urcând mai mult, văile se îngustau. Armatele
au fost nevoite să-și strângă rândurile. Au început urcușul. O bună
parte din cruciaţi erau încărcaţi cu prada pe care o luaseră din văi.
Urcau greu, în șir, unii după alţii.
Deodată, de pe creștetul munţilor a început o ploaie de stânci,
pietre și lemne… Se prăvăleau în vale, trosnind și rupând totul în
cale. Bucăţile uriașe de stâncă și de copaci erau arme nimicitoare.
În învălmășeala creată, asediatorii și-au pierdut capul. Era un măcel
general și singura soluţie era retragerea. Valdenzii nici nu au apucat
bine să răsufle și au apărut trupele din trecătoarea San Martino.
Între timp au revenit și cei din Val d’Angrogna. Lupta nu a fost
ușoară și se dădea din toate părţile. Erau aproape prinși la mijloc,
dar luptau cu disperare pentru fiecare palmă de pământ. În același
timp, unii pastori, femeile și copiii strigau la Dumnezeu în
rugăciune. Lentolo descrie astfel scena:
4 Trebuie să luăm în consideraţie că suntem în plin ev mediu, când armatele erau
alcătuite în principal din oameni simpli, înrolaţi de către prinţ sau senior. Puţinii
ofiţeri sau soldaţi erau împrăștiaţi printre aceștia, ca să le susţină moralul.
126 Valdenzii
„Pastorii și poporul mărunt, care stăteau în mijlocul văii
din Pradeltorno, vedeau totul în mod clar… S-au așezat pe
genunchi, rugându-se fierbinte, cu lacrimi, lui Dumnezeu
până la căderea serii.”5
Atacul a fost respins. O dată cu venirea serii, contele a fost
nevoit să se retragă împreună cu armatele sale. Pierderile erau
mai mari decât s-a așteptat și nu putea reîncepe atacul. Frigul,
zăpada și oboseala i-au dus pe ostașii săi la capătul puterilor. Și-a
dat seama că, dacă insistă, își pierde toţi oamenii, așa că a dat
ordin de retragere.
Pentru moment, valdenzii au putut respira ușuraţi. S-au adunat
în vechea școală,6 transformată în capelă, să-I mulţumească lui
Dumnezeu că au fost ocrotiţi și că erau încă în viaţă. S-au rugat cu
ardoare ca Dumnezeu să-i păzească în continuare. Știau că liniștea
va dura cât o pauză, doar până la următorul atac.
Două săptămâni mai târziu, contele de Trinita, cu acordul
ducelui,7 s-a întors cu o altă armată pentru a-și duce misiunea la
capăt. Venea cu un corp de elită, în care se aflau 100 de archebuzieri,
pregătiţi pentru lupta la distanţă. Împreună cu ei se aflau 1900 de
5 Lentolo Scipione, Historia delle grandi e crudeli persecutioni fatte ai tempi
nostri in Provenza, Calabria e Piemonte, contro il popolo chiamato valdeze, Copiata
dalla Biblioteca di Berna, Ed. Teofilo Gay, Torre Pellice,1906, p. 205.
6 La Pra del Torno se află vechea școală – Colegio della Barba –, de unde porneau
misionarii și pastorii barba. Ea era pentru ei semnul libertăţii și al supremaţiei
Cuvântului. Astăzi, în ciuda faptului că nu se mai cunoaște locul exact unde a fost
acest Colegiu, există o clădire foarte veche care se presupune că face parte din complexul
de altădată.
7 În Arhiva de Stat din Torino se păstrează o scrisoare din partea Contelui della
Trinita către Ducele de Savoia. „Hieri era il giorno che coloro de la valle dovevano venir
a capitular, impero non venirono ma mandarano a dir che il tempo haveva impedito la
gente…” – „Ieri a fost ziua în care cei din vale trebuiau să vină să se predea, dar au
trimis un delegat să spună că timpul i-a impiedicat să se întâlnească și că astăzi vor
împlini promisiunea” – Aceasta era numai un mijloc ca să obţină timp și să se
pregătească mai bine în vederea rezistenţei. A. A. Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana,
Torino, vol. II, p. 305.
Cruciadele din Piemonte 127
soldaţi dotaţi cu scuturi, arcuri și suliţe. Voia să evite greșeala pe
care a făcut-o prima dată, aceea de a intra fără acoperire în văi.
„Poporul, văzându-i în așa mare număr, cu armele
strălucitoare, s-a înfricoșat, așa că s-au plecat de trei ori pe
genunchi și I-au cerut plângând lui Dumnezeu să oprească
vărsarea de sânge și să-i convertească pe vrăjmașii lor la
adevăr.”8
Lupta a fost și de data aceasta teribilă. La început, valdenzii au
coborât în vale, să se opună invadatorilor. În timp ce se îmbărbătau
unii pe alţi, rezistau cu îndârjire înaintării. Convinși că lupta se dă
în faţă, armatele de elită ale contelui s-au avântat cu curaj. În
momentul acela, valdenzii s-au retras și, de pe vârfurile munţilor,
a început să cadă o ploaie de stânci, pietre și lemne. În câteva
ceasuri, armata strălucitoare a contelui a fost împrăștiată… A fugit,
lăsând în urmă aproape patru sute de morţi.
În timpul acesta, Filippo di Racconigi, vărul ducelui, a reușit
să o atragă de partea sa pe ducesa Margherita,9 soţia ducelui
Filiberto, și să continue opera de mediere pe lângă duce în vederea
opririi ostilităţilor. Ducesa le era favorabilă protestanţilor și,
aflând de intrigile soţului ei, s-a hotărât să facă tot ce poate pentru
a-i salva pe bieţii munteni. În timp ce ea a început mijlocirea, contele
della Trinita a ordonat cel de-al treilea atac împotriva valdenzilor.
În momentul de pauză, ei au reușit să construiască câteva
bastioane în Rocciaglia, la intrarea în Pradeltorno. Lupta s-a dat
în jurul acestor bastioane și din nou minunea s-a repetat. Au reușit
să respingă trupele ducale. Era 28 aprilie.
8 Lentolo Scipione, Historia delle grandi e crudeli persecutioni… , p. 209.
9 Margueritte de Valois (1523-1574), fiica regelui Francisc I, regele Franţei, s-a
căsătorit cu Emanuel Filiberto, ca urmare a uneia dintre condiţiile tratatului de la
Chateau Cambresis. Ea a simpatizat cu reformaţii și i-a susţinut pe valdenzi în luptele
din 1560/61. A ţinut legătura cu pastorul Noel Stefano.
128 Valdenzii
III. PACEA DE LA CAVOUR — GHETOUL MUNŢILOR
Presiunile făcute de ducesă și rezistenţa acerbă a valdenzilor
l-au determinat pe duce să înceteze ostilităţile. Pe data de 5 mai
1691 ( la numai o săptămână după ultimul atac), pe când valdenzii
se pregăteau de o nouă confruntare, ducele a dat decretul prin
care s-a stabilit pacea cu valdenzii. Acordul a fost încheiat la
Cavour, în palatul Prinţilor d’Acaia, în prezenţa lui Filippo di
Racconigi și a câtorva pastori valdenzi.
În tratat era acordată iertarea pentru toţi valdenzii, se recunoșteau
libertatea și drepturile lor religioase, dar, mai presus de orice,
erau stabilite limitele teritoriale în care puteau să își desfășoare
activităţile; în același timp, erau prevăzute drastice măsuri pentru
aceia care aveau să încalce aceste graniţe.
„Acordul de capitulare și acordul dintre ilustrul Signor
Filippo di Racconigi, din partea Alteţei Sale, și cei din văile
Piemontului, chemaţi valdenzi:
– Se vor expedia permise de iertare din partea Maiestăţii
Sale, celor care au dat ajutor sau care au ridicat armele
împotriva Alteţei Sale, precum și împotriva Domnilor care
îi guvernează și îi ţin sub protecţia lor…
– Va fi permis celor din Angrogna, Bobbio, Villaro,
Vilguichart, Rora să facă întâlniri de predicare și alte activităţi
cultice în locurile destinate… în limitele teritoriale stabilite
de Alteţa Sa…”10
Deși condiţiile erau destul de severe, acordul a stârnit entuziasmul
și bucuria valdenzilor. Reușiseră să își recâștige libertatea.
Plini de bucurie, alergau pe potecile munţilor să le spună și fraţilor
din alte văi, ascunși prin păduri, vestea cea bună. Puteau să se
întoarcă la casele lor.
10 Manuscris în Arhiva de Stat Torino și Biblioteca Vatican, în Enea Balms, Histoire
mémorable des valdeses, Torino, 1972, p. 126-130.
Cruciadele din Piemonte 129
În același timp, papa Pius al IV-lea, care cu câteva luni mai
înainte îl felicita pe duce pentru „acţiunea sa curajoasă de a stârpi
erezia”, acum, într-o scrisoare adresată nunţiului apostolic din
Torino, deplânge situaţia, arătând că „acordul stabilit cu acele Văi
este total împotriva opiniei noastre, în care Domnul Nostru spera
că Alteţa Sa va extirpa erezia și îi va pedepsi sever pe vinovaţi…”11
În încheiere, papa îi cere nunţiului să vadă dacă mai poate face
ceva pentru „remedierea situaţiei”.
11 R. De Simone, Tre anni decisivi di storia valdese, Roma, 1958, p. 249-250.
CAPITOLUL XI
NOPŢILE SFÂNTULUI
BARTOLOMEU PIEMONTEZ
I. CONTRAREFORMA
În 1600 a fost aprins rugul lui Giordano Bruno, un rug a cărui
flacără rău prevestitoare avea să ardă tot secolul următor. El era
simbolul unei epoci noi, al unui nou catolicism triumfalistic, sigur
de sine, care, depășind șocul Reformei, avea misiunea să pună
capăt protestantismului și să recâștige Europa sub stăpânirea lui.
În această atmosferă, a început în 1618 Războiul de treizeci de
ani, cu toate consecinţele lui grave. Pierderea pe care a suferit-o
Biserica Catolică prin ridicarea Reformei nu era doar pe plan spiritual,
la nivelul credincioșilor, ci și la nivel economic și politic.
Scăderea influenţei, și mai ales a resurselor economice, era prea
grea ca să o poată suporta, așa că a decis să intervină cu armele.
Germania, care în mare parte devenise luterană, a scăpat datorită
intervenţiei armatei lui Gustav Adof al Suediei, dar Franţa, Austria,
Ungaria, Boemia și Polonia au fost catolicizate din nou, cu forţa.
Încheierea războiului (1648) a adus ţărilor învingătoare un capital
politic și financiar uriaș. Franţa a primit autoritatea absolută în
Europa și a început lunga domnie a „seriei” de Ludovici.
II. MOARTEA NEAGRĂ
Ca și cum nenorocirile războiului nu ar fi fost suficiente, asupra
Europei s-au abătut valuri de epidemii. În câteva luni, ţări întregi
au fost cuprinse de „moartea neagră”. Prin intermediul armatelor
Nopţile Sfântului Bartolomeu Piemontez 131
și călătorilor, boala a ajuns și în Văile Alpilor. În numai două luni,
iulie și august, văile au devenit pustii:
„Morţii fără număr zăceau pe străzi abandonaţi, hoţii
furau fără rușine, și doctorii se îmbogăţeau prin metode
care nu aduceau vindecare; peste tot erau plânsete și ţipete
de jale.”1
Situaţia era de nedescris, familii întregi au dispărut. Ca să scape
de boală, unii fugeau în munţi, trăind în izolare, alţii părăseau
munţii, fugind la câmpie, dar și aici umbra morţii ajungea repede.
Din toate văile au murit mai bine de opt mii de oameni. Între aceștia
era și cea mai mare parte a pastorilor. Au rămas în viaţă numai
doi: Pierre Gilles (istoricul care notează aceste cumplite evenimente),
pastor în Torre Pellice, și Valerio Grosso, în Val de San Martino.
În urma acestei situaţii, au fost nevoiţi să apeleze la cei din
Geneva, care le-au trimis un alt grup de lucrători. Noii pastori,
fiind crescuţi la Geneva, erau de orientare calvinistă, ceea ce nu
corespundea întru totul filozofiei religioase valdenze, dar acordul
stabilit la Chanforan a fost atât de puternic, încât au fost acceptaţi
fără probleme. Deoarece ei nu cunoșteau limba italiană și nici nu
aveau intenţia să o înveţe, au început să folosească limba franceză.
În felul acesta, în câteva zeci de ani, și limba tradiţională a primilor
barba a fost uitată.
Nenorocirea ciumei a fost dublă – în primul rând, a făcut un
număr uriaș de victime, apoi, favorizând înlocuirea pastorilor
tradiţionali cu alţii veniţi din Elveţia, a făcut să se șteargă orice
legătură cu tradiţia valdenză veche.
III. AMENINŢAREA
Împreună cu valdenzii, au murit și mulţi catolici. Pierderile suferite
au făcut să scadă entuziasmul pentru conflicte. Erau prea mulţi
morţi și oamenii nu doreau să mai sacrifice alte vieţi. Voiau pace.
1 Giorgio Tourn, Storia dei valdesi, p. 115.
132 Valdenzii
În următorii ani a fost pace. O dată trecute valurile de epidemii,
cei rămași în viaţă s-au întors la traiul de toate zilele. Au început
să construiască alte case, să refacă grădinile părăsite și chiar să
sădească noi livezi. Pe coastele munţilor, se puteau vedea din nou
grădini așezate în terase. Au apărut și flori pe la colţurile caselor.
Diferiţi locuitori din satele dimprejur, atrași de atmosfera liniștită,
oferită de protecţia munţilor, precum și de bogăţia naturală a
locurilor, au venit și s-au mutat în văi. Unii dintre ei nu au ţinut
cont de prevederile tratatului de la Cavour și au cumpărat case și
proprietăţi dincolo de limita admisă. Văzând că nu se întâmplă
nimic, au fost încurajaţi și alţii să o facă. Așa că mulţi au cumpărat
pământuri în Bibiana, Fenile, Bricherasio și Luserna.
Ducele era prea prins în valul politicii externe ca să aibă timp
să intervină, dar avea cunoștinţă de încălcarea condiţiilor tratatului.
A trimis câţiva delegaţi să le atragă atenţia să respecte condiţiile.
Valdenzii nu au luat prea în serios spusele ducelui și chiar
s-au apucat de construcţia mai multor temple. Au fost făcute în
limita admisă, cu excepţia celui din San Giovanni, care era în afara
„hotarelor” stabilite.
La Luserna era o mănăstire iezuită. Ea a fost fondată în 1508.
În 1627, în locul iezuiţilor a fost adus un grup de franciscani, care
au rămas până în epoca modernă. În zilele de târg, acești călugări
ieșeau și căutau valdenzi cu care începeau discuţii. În ciuda faptului
că Tratatul de la Cavour interzicea aceste „dezbateri religioase”,
ele se desfășurau în plină mulţime. Poporul era atras și participa
de o parte sau de alta. De multe ori, aceste discuţii se sfârșeau în
certuri, care înveninau sufletele și aprindeau vechile vrajbe.
Din păcate, valdenzii nu s-a limitat aici. Supăraţi pe prezenţa
călugărilor au trecut la o propagandă virulentă, folosind chiar și
forţa. Ca să scape de prezenţa călugărilor, au incendiat mica
mănăstire din Villar Pellice și i-au alungat.2
2 Din relatarea lui Leger, a fost mai degrabă o acţiune particulară a unui grup de
valdenzi, și nu decizia întregii comunităţi, deoarece, la întrunirea pastorală de la
Bouissa în 1653, au votat să-i lase în pace pe fraţii din mânăstire. Pe de altă parte,
trebuie să recunoaștem că valdenzii din Alpi au fost mult mai violenţi decât confraţii
Nopţile Sfântului Bartolomeu Piemontez 133
Gestul acesta a umplut paharul răbdării Bisericii Catolice. Erau
prea multe ca să mai fie suportate de episcop și de tânărul duce
Carol Emanuel II, care era un catolic fidel.3 Ca atare, acesta a decis
să treacă la acţiune și să „cureţe cuibul acela de vipere.”
IV. ZILELE SFÂNTULUI BARTOLOMEU ÎN PIEMONT
Ducele știa că un război cu valdenzii nu este ușor de dus.
Înfrângerile suferite înainte nu puteau să fie uitate așa de ușor.
Fiind la începutul domniei, un eșec militar l-ar fi costat foarte scump,
așa că l-a chemat în ajutor pe vărul său, marchizul de Pianezza, ca
să facă planurile și să aleagă varianta cea mai potrivită.
În urma analizării atente a situaţiei, au ajuns la concluzia că un
război deschis este greu de purtat și pot risca o nouă înfrângere.
Ca atare, singura variantă era să încerce să-i ducă în eroare pe
valdenzi, folosind viclenia.
Pe data de 25 ianuarie 1655, l-au trimis pe guvernatorul Andrea
Gastaldo, în calitate de Conservatore Generale della Santa
Fede, cu ordinul ca valdenzii să abandoneze casele și teritoriile
din afara „graniţei” în termen de trei zile, în caz contrar vor suferi
pedeapsa cu moartea și confiscarea averilor. Cei care, în termen
de douăzeci de zile, făceau dovada că s-au lepădat de credinţa
valdenză puteau să rămână liniștiţi în casele lor.
Aceasta a fost o lovitură dureroasă pentru mulţi. Mai bine de
cincizeci de ani, ei se bucuraseră de liniște. Mulţi își construiseră
lor din Calabria. Iată câteva exemple: în 1332, preotul local împreună cu inchizitorul
Alberto de Castellario au făcut cercetări. Preotul a descoperit un grup de eretici, care
tocmai se închinau. Ca să nu îi trădeze, valdenzii l-au omorât, apoi l-au asediat pe
inchizitor, care a fost nevoit să fugă. Câţiva ani mai târziu, l-au omorât pe inchizitorul
Antonio Pavoto pe când ieșea din biserica din Bricherasio, iar în1488, au atacat casa
preotului din S. Lorenzo și l-au omorât. Atunci când au fost citaţi de inchizitorul
Giacomo di Buronzo, au coborât în Piazza din Luserna în număr mare, conduși de
căpitanul Claudio Pastre, provocând o adevărată luptă. E. Comba, I valdesi, Claudiana,
Torino, p. 47; Leger, op cit., p. 75.
3 Până în 1655, el rămase sub autoritatea mamei sale, Cristina a Franţei, care a
domnit ca regentă.
134 Valdenzii
locuinţe. Acum, în mijlocul iernii, trebuiau să le părăsească. Istoricul
și pastorul Leger, care locuia în San Giovanni, trebuia să plece și
el. Și-a lăsat casa și, împreună cu cei unsprezece copii, a urcat în
munte, să caute refugiu. El spune:
„Era o iarnă aspră. Sus, pe munte, ningea… Jos, în vale,
zăpada se transformase în lapoviţă. Sărmanii oameni, fugari,
aplecaţi sub povara greutăţii desagilor pe care îi purtau cu
ei, înaintau intrând până la glezne în noroiul și zăpada de
pe poteci. Cu toate acestea, nici unul nu a cedat.”4
Pe 17 aprilie, au pornit de la Torino o armată compusă din
șapte regimente de soldaţi italieni și francezi, un regiment de
irlandezi și unul de cavalerie.5 Aveau ca ţintă să ajungă în Văi. Pe
măsură ce înaintau, li s-au alăturat miliţiile din diferite localităţi și
un număr considerabil de voluntari.
După un marș de șaizeci de kilometri, au ajuns la Luserna de
San Giovanni, prima localitate de la poalele munţilor. Au intrat
fără nici o piedică. Locuitorii valdenzi s-au retras la Torre Pellice,
câţiva kilometri mai sus, și au alcătuit împreună cu cei din Angrogna
un grup de rezistenţă. A doua zi, armatele au atacat Torre, care,
după descrierea marchizului,
„…era păzit de cinci sute de muschetari veniţi din
Angrogna. Ei au opus la început o rezistenţă dârză, care ne-a
uimit, dar, graţie intervenţie cavaleriei, întreaga zonă a intrat
în posesia noastră la ora două noaptea.”6
Au urmat câteva zile de jaf și prăpăd prin casele valdenzilor. O
dată stabilită baza de operaţiune în cele două localităţi de la poalele
4 Attilo Jalla, La vita eroica di Giosue Gianavello, Il capitano delle valle valedesi,
Claudiana, p. 24.
5 Erau circa 4 000 de soldati, dar numărul voluntarilor și al miliţiilor este
necunoscut. A. Armand-Hugon, Le Pasque Piemontesi e il Marchese di Pianezza,
1655, în BSSV, n. 98, p. 5-50.
6 Acesta era un fragment din scrisoarea pe care a trimis-o marchizul de Pianezza
ducelui, în A. Armand-Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1984, p. 79.
Nopţile Sfântului Bartolomeu Piemontez 135
munţilor, a urmat desfășurarea celui de al doilea act al planului –
începerea tratativelor pentru „pace.” Aplicarea lui consta în
negocieri cu conducătorii satelor din munte, ca să accepte condiţiile
„de pace” pe care le impuneau. Pe data de 20 iunie, au chemat
delegaţi din localităţile Angrogna, Villar, Bobbio, Rora și le-a făcut
cunoscută intenţia lor de „a face pace cu toţi aceia care se supun
Alteţei Sale Regale și recunosc suveranitatea sa”. Pentru a negocia
condiţiile acestei păci, marchizul a pretins ca fiecare localitate să
primească în gazdă, ca semn al supunerii, trupele ducale. În același
timp, marchizul, care cu viclenie voia să-i înșele pe valdenzi, scria
la Torino:
„Am reușit, pe cheltuiala barbeţilor, să cazez trupele în
mod satisfăcător… Până când voi da ultima lovitură la
rebeliunea și erezia care infectează unul dintre cele mai
frumoase cartiere din Piemont, pentru gloria eternă a Alteţei
Voastre Regale…”7
Neîncrezători în propunerea făcută, delegaţii au ezitat să dea
un răspuns, spunând că „ei nu știu ce să spună, decât că Alteţa Sa
Regală este stăpânul vieţii și al avuturilor lor și că el dispune de ei
cum îi place.”8 Ca atare, Pianezza i-a obligat să aleagă între „negocierile
de pace”, care impuneau acceptarea trupelor în localităţile
din munte sau război deschis. Puși în faţa unei asemenea situaţii,
delegaţii au acceptat negocierile.
Nici nu au plecat delegaţii, că armatele au și reluat acţiunile de
jaf și pradă. Chiar mai înainte, după cucerirea localităţii Torre
Pellice, întreaga zonă a fost lăsată în mâna armatei, ca pradă de
război, și soldaţii au făcut ce au vrut. În scrisoarea sa către duce,
Pianezza spune:
„Au adunat atâta pradă, că te uimește. Cred că valoarea
depășește o sută de mii de lire în vite, bani și alte lucruri.
Cea mai bună parte le-a revenit voluntarilor care au venit
7 A. Armand-Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1984, p. 17.
8 Ibidem.
136 Valdenzii
cu noi… O altă parte a prăzii a fost distrusă… Ne miră faptul
că acești locuitori nu și-au luat bunurile, crezând cu siguranţă
că nu vor fi atacaţi; și nu putem spune decât că Domnul
nostru le împuţinează darurile, ca să-i dezrădăcineze din
locurile acestea.”9
În urma acordului dat de delegaţii localităţilor din văi, trupele
au urcat liniștite în satele lor. O dată ajunse, s-au instalat ca și cum
ar fi fost stăpâne în locurile acelea și, în scurt timp, în loc de
negocieri de pace, cum promiseseră, au declanșat războiul. Ziua
de 24 aprilie a fost desemnată pentru măcelul general.
Înainte de răsăritul soarelui, soldaţii s-au ridicat și au început
măcelul. Cu o cruzime teribilă au scos săbiile și i-au omorât chiar
pe aceea care îi primiseră în casele lor. Fără nici o milă, i-au trecut
pe toţi locuitorii prin ascuţișul săbiei. Luaţi prin surprindere,
valdenzii nu au putut face nimic. Mărturiile marchizului și ale
pastorului Leger sunt cutremurătoare:
„Luaţi prin surprindere, acești eretici au fost repede
biruiţi și am luat o mare pradă, care a fost împărţită la
trupe…”10
Un căpitan francez, participant la această luptă, relatează:
„Am fost martor la incendii înspăimântătoare, la violenţe
și cruzimi nemaivăzute, făcute valdenzilor de orice vârstă,
sex sau condiţie… am văzut masacre, mâini tăiate, înjunghieri,
violuri și foc… toate acestea făcute fără nici o rezistenţă.
Trataţi în mod neomenesc, prizonierii au fost duși
la marchizul de Pianezza și au fost uciși fără nici un ordin.”11
În Villar, totul a fost nimicit și prădat. „Ţinutul este total
curăţit”, îi spunea căpitanul Mario Bagnolo comandantului său,
9 A. Armand-Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1984, p. 18.
10 Ibidem.
11 Nota aparţine unui căpitan francez care a făcut parte din corpul de armată di
Granley. Scrisoare din 27 noiembrie 1655, Pinerolo, în Emilio Comba, Storia dei
valdesi, Claudiana, Torino, p. 173, n.s.
Nopţile Sfântului Bartolomeu Piemontez 137
Galeazzo. „În prezent nu se mai găsește pradă și, ca urmare,
soldaţii nu mai vor să vină, cu toate rugăminţile mele.”
La Bobbio au făcut același prăpăd – un grup de treizeci și șase
de oameni au fost îngropaţi de vii, în locul numit până astăzi Pian
dei Morti. Alţii au fost spânzuraţi, tăiaţi cu sabia, aruncaţi de pe
stânci.12 Unii au fost prinși și duși la Torino și au fost supuși la
mari presiuni, ca să cedeze la credinţa valdenză.
Doi pastori, Pietro Grosso din Villar și Francesco Aghit din
Bobbio, au fost duși la Torino și supuși unui așa regim de teroare,
încât au cedat. Ca prim semn al convertirii lor, au fost obligaţi să
treacă din celulă în celulă pentru a-i convinge și pe colegii și foștii
lor membri să facă același pas. Un bătrân prezbiter, Giacomo
Michelin, distrus de tortură, atunci când și-a văzut propriul pastor
încurajându-l să abjure, a fost atât de întristat, încât a murit în
aceeași zi.13
În zilele care au urmat, călugării au început misiunea de
„convertire” a celor care au mai rămas la Torre Pellice. Iezuitul
Fabrizio Torre le scria pe 2 mai fraţilor de la Torino, despre „evenimentele
formidabile” care au avut loc în Văi:
„Voiam să vă prezint, dragi fraţi, una dintre cele mai
formidabile tragedii care au fost văzute în această zonă…
Nu este vorba de un război, ci de-a dreptul de exterminarea
unei mulţimi de inamici ai lui Dumnezeu și rebeli ai
principelui… Ca să poată fi decapitată această hidră a ereziei
din aceste văi, era nevoie de un general sfânt, cum este
marchizul de Pianezza, conducătorul oștirilor…, care vă
poate povesti… cum, animaţi de credinţa adevărului, alergau
pe cărările acestor Alpi încărcaţi de zăpadă, la vânarea fiarei
12 Nu se cunoște cu certitudine numărul persoanelor omorâte. Jalla afirmă că
numărul lor depășește 1700, dintre care 196 la Bobbio, 150 la Villar și restul din alte
localităţi. La aceștia trebuie adăugaţi 148 de copii care au fost luaţi de la familiile lor,
fiind „orfani”, ca să fie educaţi în credinţa catolică. Jalla, Quelques documents sur les
Vaudois… în BSHV, n. 40, 1919, p. 40.
13 La conversione di quaranta heretici con due loro principali ministri… alli 18 di
maggio 1655, Torino în BSSV, nr. 26, p. 65.
138 Valdenzii
infernului (valdenzii)… Cum i-au făcut pe mulţi să fugă de
la moartea adusă de sabie, să se arunce cu soţiile și copiii în
prăpăstii, unde nu se vedea decât focul și sângele… Au luat
o pradă atât de bogată, că ne uimește: animale fără număr
și lucruri de orice fel… Cei puţini rămași, umiliţi și pocăiţi,
au revenit la Sfânta Credinţă Catolică, circa o sută laolaltă…
Tot acest ţinut, foarte frumos, bogat în orice lucru, cu bogăţii
nesfârșite, acum este redus la dezolare totală, prădat și jefuit,
prin harul Domnului… Din Văile restituite la Sfânta Credinţă
Catolică…”14
Aceasta era „pacea” promisă de marchizul de Pianezza. Pentru
realizarea ei a fost nevoie de 1700 de jertfe omenești, 148 de copii
răpiţi, alte mii de prizonieri duși în închisorile din Torino și toate
satele (excepţie Rora și S. Martino), distruse. Marchizul se putea
întoarce liniștit la căldura sobei din palatul său…
14 Enea Balmas, „La Relatione della guerra valdese”: manoscritto inedito dell’Abate
Valeriano Castiglione, în Boletino Studi Storice Valdese, n. 115, 1964, p. 42.
CAPITOLUL XII
NOUĂ ANI DE REZISTENŢĂ
I. „LEUL DIN RORA”1 — GIOSUA GIANAVELLO
Rora era o localitate mică, ce număra câteva zeci de persoane.
Datorită lipsei de importanţă, precum și a poziţiei oarecum retrase,
a scăpat de trupele lui Pianezza și de masacrul din 24 aprilie.
Locuitorii ei trăiau izolaţi și nu și-au dat seama imediat ce s-a
întâmplat în celelalte sate. Cu toate acestea, bărbaţii satului,
cunoscând ameninţările ducelui, s-au pregătit din vreme pentru
un eventual atac. Câteva zile mai târziu, au văzut mișcări de trupe
și au înţeles că a început războiul. Neavând nici o posibilitate să
transporte bătrânii și copiii peste munţi, au decis să se ascundă
într-un cătun izolat în vârful munţilor și să se apere cât vor putea.
În fruntea lor era Giosua Gianavello. El era unul dintre cei mai
curajoși oameni ai satului. Intuind din vreme pericolul, pregătise
mai dinainte câteva archebuze, care acum se dovedeau de mare
valoare.
Pentru a preveni un atac prin surprindere, muntenii au decis să
facă de pază în jurul micii lor borgate2. Era pe 2 mai. Giosua, cu
doi dintre fraţii săi, Giacomo și Giuseppe, și cu încă vreo câţiva
vecini au urcat dinspre sat spre stânca Pian Pra, să vadă ce se mai
petrece în văi. Toţi erau înarmaţi. Au ajuns pe vârful stâncii Pian
1 Giosua Gianavello a fost supranumit și „Leul din Rora” pentru curajul și erosimul
cu care și-a apărat localitatea natală. Nu se știe exact care este forma corectă a numelui
sau: Jalla îl numește Josue Janavel; Augusto Armand: Giosue Janavel; Giorgio Tourn:
Giosua Gianavello. Noi reţinem această ultimă formă, întrucât ea pare că vine de la
localitatea Gianavella, unde s-a născut acest bărbat.
2 Borgata este un mic sătuc, compus din 10-15 case.
140 Valdenzii
Pra. Două sute de metri mai jos, într-o poiană verde, era localitatea
Rora, iar mai jos se deschideau văile care coborau încet până la
Luserna. Era o zi senină și totul se vedea foarte bine. Deodată au
observat un grup de aproximativ trei sute de soldaţi care urcau
spre localitatea lor.
Timpul era scurt. Dacă ar fi coborât în sat, să dea alarma, s-ar
fi stârnit panica și n-ar mai fi avut timp să organizeze rezistenţa.
Au decis să intervină imediat. Au ocupat trecătoarea Fornaci înainte
să apară soldaţii… Această trecătoare era o îngrămădire de pietre
rupte dintr-o carieră veche. Poteca trecea exact prin mijlocul
carierei. Aici era locul ideal să-i întâmpine, pentru că pietrele se
puteau prăvăli foarte ușor… S-au așezat la distanţă între stânci și
copaci, gata să tragă. Așteptau cu sufletul la gură.
În scurt timp, grupul celor trei sute de soldaţi (o bună parte
dintre ei erau voluntari, veniţi la pradă) a intrat în trecătoare.
Atunci, Giosua a făcut semn să tragă. Au deschis focul. Un val de
plumbi și pietre s-a prăvălit asupra inamicilor. A urmat un alt val
de pietre, însoţit de strigătele muntenilor. Luaţi prin surprindere,
soldaţii și tovarășii lor au luat-o la fugă înspăimântaţi, abandonând
armele și proviziile… Valdenzii i-au urmărit câteva zeci de metri,
până la ieșirea din trecătoare. Au murit șaizeci de soldaţi. Toţi cei
șapte munteni erau teferi și, în plus, au adunat multe arme și muniţie
de care aveau mare nevoie.3
Pentru moment, au reușit să apere mica localitate Rora, totuși
era imposibil să reziste cu un număr așa de mic de oameni. Nu
aveau nici o altă posibilitate. Între timp, li s-au mai alăturat încă
vreo câteva persoane care au scăpat din măcelul petrecut în celelalte
văi și au decis să pregătească rezistenţa. Erau în total șaptesprezece
bărbaţi, înarmaţi cu archebuze, pumnale și praștii.
După câteva zile, așa cum se așteptau, au văzut urcând dinspre
Col di Cassule o armată de circa cinci sute de oameni. Urcau în
3 Aceste mărturii sunt transmise de Samuel Morland care, între 21 iunie și
21 iulie 1655, a fost ambasador al Angliei în Piemonte, pentru apărarea valdenzilor,
Giovanni Leger, Historia… și Attilo Jalla, La vita eroica di Giosua Gianavello, Claudiana,
p. 34.
Nouă ani de rezistenţă 141
grup compact, siguri pe ei, ca și cum nimic nu le-ar fi putut sta în
cale. Giosua și-a împărţit oamenii în trei grupe – una așezată în
faţă și două, lateral. Erau bine ascunși în desișul pădurii. Armata
urca liniștită, fără să își dea seama că intră din nou în capcană.
Deodată, ca din senin, s-au abătut asupra ei plumbi și pietre. Giosua
miza pe factorul surpriză și pe protecţia naturală a munţilor, lucruri
pe care le cunoștea foarte bine. În același timp, el mișca oamenii
foarte repede, așa încât dădeau impresia că numărul lor este mult
mai mare. Lucrurile s-au petrecut exact așa cum a prevăzut. Luaţi
prin surprindere, soldaţii au rupt-o din nou la fugă. În urma lor
au rămas cincizeci de morţi.
Supărat, marchizul a încercat să îi ademenească și l-a trimis la
Rora pe contele Cristoforo să-i asigure de „bunele sale intenţii”.
Acum, ei știau în ce constau „bunele intenţii”, așa că, în loc să
cedeze, au decis să se pregătească și mai serios.
În Rora erau aproximativ douăzeci și cinci de familii, care
cuprindeau cam o sută cincizeci de persoane. I-au luat pe cei mai
în vârstă, pe femei și pe copii și i-au mutat într-un loc mai sigur, la
Rume, un loc ascuns pe coasta muntelui. Nici nu i-au pus bine la
adăpost pe cei dragi, că au și fost atacaţi din nou. Erau șapte sute
de oameni care înaintau, distrugând tot ce găseau în cale. De data
aceasta, nu aveau nici o șansă să îi prindă în capcană. Erau prea
mulţi. În scurt timp, au ajuns la Rora și au început să o jefuiască.
Singura posibilitate era să îi atace în mod direct. Șansele lor de
victorie erau inexistente, dar au decis să facă tot ce le stă în putinţă.
Istoricul Leger spune:
„În acel moment, cei optsprezece bărbaţi s-au descoperit,
au îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu și au cerut ajutorul,
apoi s-au ridicat în liniște și au început să se apropie prin
pădure de vrăjmașii lor.”4
Din fericire, au dat peste un grup răzleţ care se desprinsese de
corpul principal de armată. Confruntarea a fost scurtă și oamenii
4 Attilo Jalla, La vita eroica di Giosua Gianavello, Claudiana, p. 2.
142 Valdenzii
marchizului au luat-o la fugă. Fuga lor a determinat și grosul
armatei, care între timp se încărcase cu pradă, să renunţe la luptă
și să se retragă. S-au oprit la Pian Pra, ca să lase prada și să se
reorganizeze. Deoarece duceau cu ei toate animalele din Rora și
erau încărcaţi cu pradă, nu au reușit să o facă imediat. Așa că
valdenzii au avut timp să se împartă în două grupe și să atace din
nou. Loviţi din ambele laturi și aglomeraţi cu prada pe care o
luaseră, nu au putut face faţă atacului și au continuat să fugă.
Exasperat, Pianezza a trimis o armată de șapte mii de oameni,
inclusiv irlandezii care se întrecuseră în măcelul din Angrogna.
Armata era împărţită în trei corpuri și urma să urce din poziţii
diferite. Deși armatele urmau să se întâlnească pe vârf aproximativ
în același timp, grupul care urca din Bagnolo, condus de căpitanul
Mario, a ajuns cu două ore mai înainte și a decis să atace singur.
Giosua nu știa de intenţiile căpitanului, așa că s-a retras cât mai
sus posibil.5 Aici, pe una dintre coastele munţilor, au început lupta.
Valurile de pietre se transformau în arme nimicitoare. Însuși
căpitanul Mario a căzut în apă și a trebuit să fie purtat pe braţe, în
vale… Au încercat să se opună și celui de al doilea grup, dar era
deja prea târziu. Soldaţii descoperiseră poziţiile unde erau valdenzii.
Leger relatează că învăţătorul din Rora, Giacomo Rome,6
ca să salveze un grup de zece persoane care fugeau printre stânci,
a ieșit înaintea soldaţilor, încercând să-i oprească. A fost omorât
în faţa lor, iar ceilalţi zece au fost luaţi prizonieri.
Giovanni Gignus, cu doi fii, Daniele Garner, cu un fiu și o fiică,
Bartolomeo Mourglia, Giovanni Ferrei, Mirot, Salvabiuot7 au fost
descoperiţi de un grup de miliţieni. S-au aruncat în genunchi să
5 Se spune că, atunci când au pornit atacul, ca să-i intimideze pe valdenzi, soldaţii
au strigat: „La mesa în douăzeci și patru de ore sau la moarte…” Valdenzii au răspuns:
„De mii de ori la moarte decât la mesa” A. Armand-Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana,
Torino, 1984, p. 174.
6 Giacomo Rome era și pastorul din Rora. Attilo Jalla, La vita eroica di Giosua
Gianavello, Claudiana, Torino, p. 46.
7 Leger. op.cit. II, p. 187, în Attilo Jalla, La vita eroica di Giosua Gianavello,
Claudiana, p. 47.
Nouă ani de rezistenţă 143
ceară milă. Toţi au fost masacraţi. Între persecutori se aflau și
locuitori din Luserna și Bobbio, cu care mai înainte făcuseră negoţ,
iar acum le erau vrăjmași de moarte.
Sora lui Giosua a fost omorâtă de un foc de archebuză. În
momentul în care a fost lovită de plumb, ţinea în braţe copilul pe
care îl alăpta. A căzut la pământ, strângând copilul la piept. După
trei zile a fost găsită de soţul ei, încă ţinând copilul la piept. Din
fericire, copilul era viu.8
O bună parte dintre locuitorii din Rora au fost luaţi prizonieri,
în mod special femeile și copiii. Printre aceștia, a fost luată și soţia
lui Giosua cu cele trei fete. Un grup de bărbaţi, cu Giosua Gianavello
în frunte, au reușit să se ascundă. Între ei era și băieţelul său de
opt ani.
Pianezza a fost foarte supărat că l-a scăpat din mâini pe
Gianavello. Așa că i-a trimis un mesaj avertizându-l că, dacă în
timp de trei zile nu se predă, soţia și cele trei fiice vor fi arse de
vii. Leger notează răspunsul pe care l-a dat Giosua:
„Nu există moarte așa de crudă pe care eu să nu o prefer,
în schimbul renunţării la credinţa mea…, iar dacă
marchizul îmi trece femeia și fiicele prin foc, nu poate decât
să le nimicească trupurile, în ce privește sufletele, acestea
rămân în mâna lui Dumnezeu, ca proprietate a Sa…”9
Giosua nu era omul care să cedeze. El era decis să continue
lupta. Pentru moment, s-a refugiat în zona Delfinatului, în
teritoriile Alpilor Francezi, ca să pregătească o nouă acţiune.
II. ISTORIA BANDIŢILOR
Deși erau prea puţini ca să conteze în faţa papei și a ducelui,
totuși această mână de oameni urma să schimbe istoria poporului
8 G. Leger op.cit. II, în Attilo Jalla, La vita eroica di Giosua Gianavello, Claudiana,
Torino, p. 47-48.
9 Idem, p. 29.
144 Valdenzii
valdenz. În urma măcelului petrecut în Văile Valdenze, papa
Alexandru al VII-lea a trimis o scrisoare soţiei ducelui, în care îi
oferea apostolica sa binecuvântare, deoarece „erezia a fost desfiinţată
dintr-o singură lovitură și mare pradă a fost luată.”10 În mare
parte era adevărat, dar mai rămăsese un grup de bărbaţi, avându-
i în frunte pe Giosua Gianavello și Bartolomeo Jahier. Ei erau
hotărâţi să continue lupta.
După ce au reușit să-i organizeze pe cei circa două sute de
bărbaţi – unii adunaţi de prin văile pustiite, alţii veniţi voluntari
din domeniul francez –, Giosua și Bartolomeo au decis să reintre
în Alpii Italieni și să atace armatele rămase să păzească văile. Nu
au întâmpinat nici o rezistenţă până la Verne, unde și-au așezat
cartierul general. Erau bine înarmaţi, cu puști, săbii și pistoale.
Giosua a introdus o tactică militară diferită de cea folosită la
data aceea. În loc să atace cu toată armata, el și-a împărţit soldaţii
în corpuri de câte douăzeci de persoane, având în frunte un
conducător. Aceste grupe puteau să se miște foarte repede și
totodată puteau ataca din mai multe direcţii, producând panică.
O astfel de tactică era ajutată de relieful munţilor, pe care îl
cunoșteau foarte bine.
Nu avem informaţii despre toate acţiunile militare din această
perioadă. Se știe că au atacat în diverse rânduri armatele și
localităţile în care erau cazate aceste armate. În alte ocazii, au atacat
satele de la poalele munţilor ca „să ia înapoi prada furată de la
valdenzi.” Pe 28 mai, au organizat o incursiune în San Secondo,
unde se aflau trupele ducale. Au atacat din mai multe părţi, luându-
i prin surprindere pe soldaţi și pe locuitori. Cei care au reușit
să se grupeze au fugit în fortul din localitate. Valdenzii au dat foc
fortului, provocând un adevărat măcel, apoi au jefuit întreaga
localitate. Leger spune că au fost omorâţi opt sute de irlandezi și
șase sute cinci zeci de piemontezi, iar din numărul valdenzilor au
murit șapte oameni și șase au fost răniţi.
10 E. De March, Il Papa Alessandro VII e le Pasque Piemontesi, în BSBS, XI, n.
3-4, p. 237.
Nouă ani de rezistenţă 145
Pe 3 iunie, au atacat Bricherasio; pe 11 iunie, Torre Pellice; pe
12 iunie, Crisollo, în Vale de Po, de unde erau multe persoane
care participaseră la masacrele din 24 aprilie. „Aici”, povestește
Leger, „au coborât în cea mai mare liniște, pe timpul nopţii. La
răsăritul soarelui, au ieșit în trecătoarea Friuland și s-au aruncat
asupra satului. Au prădat și au dat foc satului. S-au întors cu aproape
o mie de capete de animale.”11
Pe 17 iunie, au atacat Pragelato și Luserna.
Aceste războaie de jaf și pedepsire12 produceau groază în satele
din împrejurimi. Disperat, ducele a trimis o armată de trei mii de
soldaţi, conduși de generalul Marolles, ca să îi nimicească. Armata
a venit din patru direcţii. A fost o bătălie crâncenă, care s-a soldat
cu retragerea valdenzilor. Giosua Gianavello a fost rănit. Un plumb
i-a trecut prin piept și a ieșit prin spate. Câteva ceasuri mai târziu
a căzut și Bartolomeo Jahier.
Giosua a fost purtat pe braţe și, timp de mai multe zile, a fost
între viaţă și moarte. În cele din urmă, ca prin minune, a scăpat.
Dar a trebuit să treacă multă vreme până să se refacă.
III. „PATENTE DI GRAZIA”
În timp ce valdenzii purtau acest război de gherilă, pastorul
Giovanni Leger a trecut munţii în Franţa, împreună cu un grup de
supravieţuitori ai masacrului din aprilie. Ei au depus un protest la
curtea regelui din Paris, Ludovic al XIV-lea, care le era favorabil
11 G. Leger. op.cit., II, p. 187 în Attilo Jalla, La vita eroica di Giosua Gianavello,
Claudiana, p. 66.
12 Mulţi istorici valdenzi evită să prezinte această pagină a istoriei lor, considerând-
o „rușinoasă”. Și, într-o anumită măsură, este adevărat. Toate aceste războaie au
fost acte de jaf și pedepsire, pe care valdenzii le-au făcut ca răzbunare pentru ceea ce li
s-a întâmplat. Acest lucru este confirmat și de faptul că, o dată dobândită libertatea din
partea ducelui, ei au continat să jefuiască localităţile fără apărare de la marginea
munţilor. Istoricul Jalla recunoște că procedeele lui Giosua Gianavello în această
perioadă „nu au fost inspirate de realism și înţelepciune” J. Jalla, Josue Janavel, I.
p. 135.
146 Valdenzii
protestanţilor,13 și la prinţii cantoanelor din Elveţia. Au trimis
același apel și în Anglia, și în Olanda. În acest apel cereau să se
intervină pentru salvarea valdenzilor.
Mișcaţi de drama acestui popor, prinţii Europei au decis să
intervină pe lângă curtea ducelui de Savoia. Ca urmare, Cromwel
l-a trimis pe Samuel Morland, Elveţia, pe Gabriele Wyss, iar Olanda
a trimis și ea un delegat. Totodată, regele Franţei, Ludovic al XIV-lea,
s-a exprimat în favoarea libertăţii pentru valdenzi.
Aceste presiuni, făcute de cele patru ţări, l-au determinat pe
ducele de Savoia să facă pace. Pe data de 18 august 1655, a fost
semnat la Pinerolo acordul numit: „Patente di grazia.”14
În aceste Permise era scris:
„Pentru că au ridicat armele împotriva Ducelui de Savoia,
valdenzii merită să fie pedepsiţi, dar, vrând să facă cunoscut
lumii cât de mult își iubește poporul, el îi iartă, stabilind
amnistie generală.”15
Cei care au abjurat au primit dreptul de a se întoarce la vechea
credinţă, au primit permisiunea de a locui în San Giovani și alte
văi, fără să facă cult public. Mesa avea să fie rostită oriunde, dar
ei nu erau obligaţi să participe, iar prizonierii urmau să fie eliberaţi.
În același acord se făcea precizarea că toţi conducătorii „bandiţilor”
trebuie să fie încredinţaţi justiţiei.
Din 22-24 august, s-au întors din exil și au putut să-și reia în
stăpânire casele părăsite. Deţinuţii au fost eliberaţi, între aceștia
și soţia și fetele lui Giosua Gianavello. Din păcate, Giosua era sub
interdicţia ducelui și nu putea să revină acasă. El era considerat
13 Din această cauză, în zona Alpilor Francezi nu a avut loc masacrul și aici au
putut fugi mulţi dintre fraţii lor din teritoriile italiene. Tot de aici au pornit și armatele
lui Giosua Gianavello și Bartolomeo Jeher.
14 Permise de „har.”
15 În același document se cerea ca conducătorii „bandiţilor” să fie deferiţi justiţiei,
fiind acuzaţi de jaf și rebeliune împotriva Maiestăţii Sale. În fruntea listei erau Giosua
Gianavello și pastorul Giovanni Leger, împreună cu alţi treizeci și șapte de valdenzi. E.
Comba, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, p.179; Gino Costabel, Le Patenti del
1664, e il diario di Gaspere Hirzel, în BSSV, nr. 99, 1956, p. 77-86.
Nouă ani de rezistenţă 147
„capul bandiţilor” și trebuia să fie judecat.16 În aceeași situaţie se
afla și pastorul Giovanni Leger.
Pe data de 12 ianuarie 1661, Senatul i-a condamnat pe cei doi la
moarte în contumacie, iar pe consilierii din San Giovani la zece ani
de galeră. Crimele care li se imputau erau: „nerespectarea ordinului
de a nu se aduna cu credincioșii” – în cazul lui Leger și crimă de
Les maesta în cazul lui Gianavello, plus acuzaţie de tâlhărie.
Decretul de condamnare la moarte prevedea ca locuinţele lor să
fie dărâmate și din ele să se ridice doi stâlpi pe care urmau să fie
așezate capetele lor.
Leger a reușit să fugă, așa că singura acţiune a judecătorilor a
fost să îi dărâme casa și să ridice stâlpul care să îi aștepte capul.
Leger s-a refugiat în Olanda, unde a continuat să lucreze ca pastor.
Gianavello a refuzat să fugă și a decis să continue viaţa de
haiduc împreună cu un grup de valdenzi, prădând satele din vale
și făcând diferite incursiuni în teritoriile catolice.17 Aceste acţiuni
curajoase, dar lipsite de justificare, nu erau pe placul conducătorilor
valdenzi, care vedeau în ele ameninţarea libertăţii lor. Ca atare,
au organizat un sinod în care și-au exprimat nemulţumirea faţă de
acţiunile lui Gianavello și l-au invitat să înceteze. Fiind sub ameninţarea
cu moartea, s-a retras la Geneva.18 Aici a trăit următorii
treizeci de ani, fără să își mai revadă Văile pe care le-a iubit cu
atâta patimă.
16 În total erau „patruzeci de bandiţi condamanţi la moarte.” Ei nu puteau să fie
graţiaţi. Ducele a dat ordin tuturor „oamenilor din numita Vale Luserna să nu-i
primească „pe supușii bandiţi care poartă arme și merg în echipe, în mod special pe
Giosua Gianavello, Esaia Fino, Filippo Castoforte…, ci… să anunţe imediat ce îi vor
vedea, pentru a fi prinși și duși în faţa justiţiei, vii sau morţi. Amendă de 3 000 de scuzi
pentru cine nu ascultă ordinul și recompensă de 300 de scuzi pentru cine va ajuta la
prinderea lor.” 22 ianuarie 1661, Torino, Carlo Emanuele II citat de A. Muston în Histoire
de l’héroique défense des Vallées Vaudoises par Josué Janavel, Paris, 1850, p. 413.
17 Cu o anumită ocazie, unul dintre colegii de arme care au participat la jaful din
Torre Pellice a fost prins și închis în palatul contelui din Luserna. Giosua a decis să îl
salveze și a coborât cu o sută de valdenzi înarmaţi, a atacat palatul și a eliberat
prizonierul. Attilo Jalla, La vita eroica di Giosua Gianavello, Claudiana, p. 90.
18 Aici a scris un valoros tratat de luptă și rezistenţă, care va fi folosit mai târziu de
valdenzii care se vor întoarce în patrie în timpul faimosului Rimpatrio.
CAPITOLUL XIII
PUTEREA SCUZILOR DE AUR,
CEALALTĂ FAŢĂ A PRIGOANEI
O dată încetată prigoana, valdenzii au început să se bucure de
liniște, iar viaţa s-a întors la normal. Pe terasele însorite au început
să apară din nou culturi de cartofi, dovleac, sfeclă, ceapă și tot ce
era nevoie. Ici și colo, printre livezile de meri și cireși, se puteau
vedea porţiuni de iarbă frumoasă, gata de coasă. Pe dealurile de
sus au început să apară turme de oi și cirezi de vite.
Micile case de piatră, care fuseseră dărâmate, au fost refăcute
și noi familii au luat locul celor dispăruţi. Mormintele din cimitir
s-au acoperit cu iarbă și, în câţiva ani, rănile războiului au fost
vindecate. Viaţa mergea înainte.
Nemulţumită de liniștea care a coborât în Văi, biserica a decis
să revină cu o nouă strategie. Condiţiile internaţionale nu erau
favorabile unui alt război, așa că a apelat la forţa ascunsă a aurului.
Pentru început, vechile misiuni catolice din Torre și Bobbio au
fost dotate cu diferite servicii pe care acum erau gata să le pună la
dispoziţia necatolicilor, cu condiţia să revină la biserica-mamă.
Au fost aduse nenumărate provizii care au început să fie împărţite
tuturor acelora care dădeau semne de simpatie faţă de biserică.
Acest lucru nu era puţin. Sărăcia de după război i-a ademenit pe
mulţi să cedeze, ca să se bucure de favorurile materiale.
Ambasadorul Franţei, Serviet, unul dintre colaboratorii de
nădejde din timpul măcelului, „i-a împrumutat” ducelui inelul său
de aur cu diamant pentru suma de o mie de scuzi de aur.
Nereușind să restituie banii, a acceptat să dea o indemnizaţie de
șaizeci de scuzi anual „pentru susţinerea și ajutorarea tinerelor
fete din Vale de Luserna, care vin la Sfânta Credinţă Catolică…”
Puterea scuzilor de aur, cealaltă faţă a prigoanei 149
În felul acesta, inelul ambasadorului s-a transformat în zestre pentru
circa treizeci de tinere fecioare care, între anii 1665 și 1680, au
părăsit credinţa valdenză și s-au căsătorit departe de văile lor
natale.1
Această nouă misiune a fost sprijinită și de Marchizul Pianezza,
care era unul dintre cei mai bogaţi oameni din ducatul de Savoia.
El a dat suma de patruzeci și opt de milioane de lire pentru
susţinerea „copiilor din familiile ereticilor, băieţi sau fete, care
vin la catolicism”.
În același timp, soţia ducelui din Torino a trimis cantităţi
importante de bani, care să fie puse la dispoziţia tuturor acelora
care abjură. Mulţi valdenzi au fost ademeniţi. După notele catolice,
aflăm că au fost convertiţi de către preotul Mariani, în numai opt
luni, circa trei sute de valdenzi, iar preotul Allegri a convertit
aproape o mie cinci sute.2 Între aceștia a fost ademenit și pastorul
Matteo Danna, fost secretar al Sinodului valdenz și apărător
puternic al credinţei, care s-a lăsat cumpărat cu bani. În 1678, el a
abjurat în faţa ducesei și a fiului ei și a primit drept recompensă o
pensie anuală de două sute de scuzi de aur.3
Dacă este să considerăm ca adevărate cifrele de mai sus, atunci
trebuie să admitem că misiunea făcută cu aurul a avut rezultate
mai bune decât cruciadele duse cu sabia.
1 Arturo Pascal, L’anello dell’ambasciatore di Francia e l’istituzione di doti per le
giovani valdese cattolizzate, în BSSV, nr. 113, 1963, p. 96 -108.
2 Cifrele provin din sursă catolică și nu pot să fie confirmate. La data aceea, existau
circa cinsprezece mii de valdenzi în toate văile, iar convertirea a două mii era aproape
imposibilă.
3 Un călugăr din Torre îi scria în 1678 nunţiului apostolic din Torino despre
posibilitatea acestei convertiri: „Este pe cale să facem o achiziţie importantă, în persoana
unuia dintre principalii pastori din Văi, care a primit câteva raze de lumină, dar, cum
interesul uman îl acoperă pe cel spiritual, este nevoie de o indemnizaţie stabilă de cel
putin cinzeci duble…” G. Jalla, Un precursore del Puseismo alle Valli… BSHV, n. 9,
1891, p. 34, și în. Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1984, p. 116.
CAPITOLUL XIV
ULTIMA CRUCIADĂ
I. UMBRA PALATULUI DIN VERSAILLES
Abia au trecut treizeci de ani de la evenimentele din 1655 și
Europa și-a schimbat înfăţișarea. Ţările de Jos, o dată devenite
independente din punct de vedere religios, au pierdut contactul
cu realitatea catolică europeană; Anglia protestantă și puritană,
cu ajutorul dinastiei Stuart, s-a întors la religia catolică, iar regele
strălucitor al Franţei, Ludovic al XIV-lea, altădată apărător al
protestanţilor, a început să dezvolte o nouă autocraţie, având în
centru cultul personalităţii sale – devine „Regele Soare”. Orbit de
mândrie și de dorinţă după putere, este în stare să facă orice, ca
să ia în mâini frâiele Europei.
Pe data de 18 octombrie 1685, regele Ludovic al XIV-lea a
revocat edictul din Nantes, care le dădea libertate hughenoţilor.
Cultul protestant a fost interzis în toată Franţa. Bisericile au fost
închise și multe dintre ele au fost demolate. A fost introdusă din
nou persecuţia. Violenţe în masă, cunoscute sub numele de
dragonade, i-au determinat pe hughenoţi să părăsească pământul
natal și să caute scăpare în alte ţări.
Decretul a afectat și bisericile valdenze care erau în Delfinat.
Școlile au fost închise, templele din Rua, Soucheres, Fenestrelle,
Usseaux au fost distruse, iar cele din Villareto și Traverse au fost
date Bisericii Catolice.1
La fel ca hughenoţii, au fost constrânși și ei să-și părăsească
locurile natale. Primii care au plecat au fost valdenzii din Pragelato.
1 Guido Mathieu, Il candeliere sotto il moggio, Vicende storice ed estinzione della
fede valdese in Val Pragelato, Societa di Studi Valdesi, Torre Pellice, 1946, p. 6.
Ultima cruciadă 151
Toţi cei două mii de valdenzi, împreună cu trei pastori, au trecut
în teritoriile italiene. Din Villareto au plecat patruzeci și două de
familii împreună cu pastorul, iar din Bourlet au plecat șaizeci și
două de familii.2 Alţi valdenzi au trecut prin Franţa și s-au refugiat
împreună cu hughenoţii în Germania.
II. DE DRAGUL „UNCHIULUI SOARE”
Regele Franţei nu s-a mulţumit să facă ordine doar în ţara sa, ci
a decis să intervină și în alte state ale Europei. Pentru început, și-a
îndreptat atenţia asupra ducelui de Savoia, Vittorio Amedeo II.3
Întrucât ducele era căsătorit cu Anna de Orléans, nepoata sa,
Ludovic a început să facă presiuni asupra lui să restrângă libertatea
valdenzilor. Ducele era tânăr și nu avea experienţă, dar i-a răspuns
regelui cu prudenţă.
În cele din urmă, regele Franţei l-a ameninţat că, dacă nu
intervine, va trimite armatele în văi, contra valdenzilor, va cuceri
munţii și, în virtutea legilor de conchistă, aceste pământuri vor
trece în posesia sa.4 În faţa acestor presiuni, ducele a cedat. Pe
data de 31 ianuarie 1686, a dat un edict prin care a interzis cultul
valdenz. Templele trebuiau să fie închise și demolate, predicatorii
erau obligaţi ca, în termen de cincisprezece zile, să părăsească ţara
sau să treacă la catolicism, iar mamele trebuiau să-și boteze copiii
în Biserica Catolică.5
O astfel de situaţie era de-a dreptul dramatică, așa că valdenzii
au trimis o delegaţie la curtea ducelui, cerându-i să intervină pentru
2 Idem, p. 20.
3 Tânărul duce nu avea decât nouăsprezece ani în 1685. Din nefericire, era prea
tânăr pentru evenimentele care urmau. Cam aceeași vârstă a avut-o și Carlo Emanuele
II, ducele din timpul măcelului Pasque Piemontesi – avea atunci douăzeci de ani.
D. Carutti, Storia del Regno di Vittorio Amedeo II, Torino, 1856, p. 82.
4 E. Comba, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, p. 195
5 E. Leonard, Histoire générale du Protestantisme, Paris, 1961, II, p. 36; M.Viora,
Storia delle leggi sui Valdesi di V. Amedeo II, Bologna, 1930, p. 30-45.
152 Valdenzii
cauza lor. Ducele a refuzat să îi primească. În disperare, au apelat
la fraţii din Elveţia, rugându-i să trimită ei o delegaţie.
Pe data de 6 martie, la mai bine de o lună de la darea edictului,
valdenzii au decis să se adune pentru rugăciune și servicii religioase
în toate templele. Au venit cu mic cu mare din toate văile. Erau
înarmaţi cu puști, cu praștii și cu săbii. Au participat la serviciul
divin cu armele lângă ei. În templul din Copieri, pastorul Giovanni
Giraud a ţinut predica având sabia pe amvon. În aceeași zi, multe
persoane au fost botezate ca semn al refuzului de a se supune
edictului.
Câteva zile mai târziu a sosit și delegaţia din Elveţia, care nu a
făcut altceva decât să constate ca tânărul Amedeo este neputincios
în faţa evenimentelor. El și-a exprimat neputinţa spunând: „Ce
vreţi, sunt roţi mari care fac să se învârtă roţile cele mici…”6 În
cele din urmă, delegaţia a primit aprobarea să meargă în Văi, să le
explice valdenzilor care este situaţia.
Ajunși în mijlocul lor, le-au făcut cunoscut că decizia deja a fost
luată și că singura soluţie este să părăsească ţara natală și să fugă
în Elveţia. Lucrul acesta era greu de realizat – pe de o parte erau
prea legaţi de aceste locuri, pe care le dobândiseră cu preţul
sângelui părinţilor și al fraţilor lor, pe de altă parte, o retragere
era echivalentă în ochii lor cu o fugă, o înfrângere a credinţei. Așa
că au decis mai degrabă să moară decât să fugă din faţa ameninţării.
În cele din urmă, o parte dintre ei au hotărât să plece, dar cei
din Pra del Torno, Angrogna, Bobbio și San Giovanni au decis să
rămână.
Informat de atitudinea de nesupunere, pe 9 aprilie, ducele a
dat un nou edict prin care le interzicea valdenzilor să rămână în
văi. Acest edict a ajuns la cunoștinţa valdenzilor pe 12 aprilie. În
aceeași zi, s-au adunat pe platforma de la Roccapiatta. Au ţinut
serviciul divin și, la final, au jurat să rămână credincioși. Era un moment
solemn. Unii pastori au propus să aștepte în tăcere intervenţia
lui Dumnezeu, alţii au spus că e momentul să pună mâna pe arme.
6 E. Comba op. cit., p. 196.
Ultima cruciadă 153
Erau nehotărâţi. În acest moment a intervenit Enrico Arnaud.
El tocmai sosise de la Geneva, unde își dusese familia, și acolo l-a
întâlnit pe Giosua Gianavello. Istoria plină de glorie a bătrânului
luptător i-a înflăcărat inima. Era decis să lupte. Două mii cinci
sute de valdenzi i s-au alăturat.
III. TREI ZILE ALE DESTINULUI
Pus în situaţia să intervină, ducele Amedeo de Savoia a dat
ordin trupelor să pornească operaţiunile militare. Era 21 aprilie
1686. Opt regimente, cu un număr de patru mii cinci sute de
luptători, au fost mutate în localitatea Pinerolo. Aici au făcut
legătura cu miliţiile generalului Mondovi și trupele generalului
Catinat. Ele erau compuse din regimente de cavalerie, infanterie
și dragoni. Cele două armate numărau șase mii de oameni. În
total erau circa zece mii de soldaţi. Și, ca și cum nu ar fi fost de
ajuns, în urma lor „venea o mare mulţime de profitori, dornici să
se căpătuiască în urma războiului.”7
A doua zi de Paști, pe 22 aprilie, ducele Vittorio Amedeo a trecut
în revistă întreaga armată, la poalele munţilor. A împărţit-o în
trei corpuri, care urmau să atace din trei direcţii: unul din Vale de
Luserna, altul din Val d’Angrogna și ultimul din Vale Perosa. Era
o acţiune masivă de curăţire a întregului teritoriu.
Generalul Catinat a primit ordinul să plece primul. A urcat de
pe Val Perosa și a atacat trupele lui Arnaud. În ciuda rezistenţei
îndârjite a valdenzilor, soldaţii au reușit să urce, împingându-i tot
mai sus spre vârful munţilor. Lupta a durat toată ziua, dar era
clar că valdenzii nu mai puteau rezista mult. La căderea nopţii,
trupele generalului au făcut un ocol, cuprinzându-i pe valdenzi în
cerc. A doua zi dimineaţa au fost capturaţi, cu excepţia pastorului
Enrico Arnaud, care a reușit să fugă cu câţiva tovarăși. În aceeași
zi a început măcelul: „ucideau, prădau și ardeau tot ce găseau în
cale.”8
7 A. Armand-Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1984, p. 129.
8 Idem, p. 26.
154 Valdenzii
Până seara, întreaga vale a fost ocupată și dată prăpădului. Cei
din San Martino s-au predat, cerând pace. Au fost legaţi toţi în
lanţuri și trimiși la Torino, să fie judecaţi. Pe celelalte văi, situaţia
era asemănătoare. Rua și Pramollo au fost ocupate și date jafului.
A treia zi, pe 25 aprilie, singurii care mai rezistau erau cei din
Pra del Torno. Aici s-au retras mulţi valdenzi. Munţii le ofereau o
protecţie naturală mai sigură. În faţa lor se aflau trupele Marchizului
de Parella. Cei două mii de soldaţi au fost respinși în câteva rânduri
de mâna de valdenzi adunaţi între stânci. Oricum, era limpede că
nici ei nu mai puteau face faţă, dar, ca să evite alte jertfe omenești,
generalul a apelat la un șiretlic: a trimis un sol cu un bilet în care li
se oferea clemenţă dacă depuneau armele. Deși știau că nu se pot
baza pe cuvântul generalului și al preoţilor, din cauza faptului că
nu mai puteau rezista, au depus armele.
Au urmat momente de groază, cum rar au fost văzute în istorie.
Violuri, mutilări, junghieri și omoruri, care aminteau de Pasque
Piemontese, se întâlneau peste tot.
Cu o tenacitate demonică, generalul Catinat și trupele sale au
urcat vale după vale, dărâmând, ucigând și prădând totul. În vale
de S. Martino, trupele franceze s-au întrecut în folosirea cruzimii.
Generalul Catinat scrie:
„Domnii francezi s-au purtat mai aspru, smulgând copiii
de la pieptul mamelor și tăindu-i în bucăţi, au ucis barbar pe
femei și bătrâni… Am citit despre multe alte cruzimi în
războaiele trecute, dar nici unul nu a fost ca acesta. Cei uciși
de francezi cred că au fost circa o mie…”9
Câteva zile mai târziu, generalul i-a scris Marchizului de
Louvois:
„Acest loc este în întregime pustiu. Nu se mai văd nici
oameni, nici animale… Trupele au depus efort ca să cureţe
ţara, dar au fost răsplătite cu prada… Sper să nu lăsăm acest
loc până când această rasă de barbeţi nu va fi total extirpată…
9 A. Armand-Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1984, p. 138.
Ultima cruciadă 155
Am dat ordin să se folosească un pic de cruzime cu acei
ascunși în munţi, fiindcă făceam efort să îi găsim…, pe cei
pe care i-am găsit cu armele în mâini i-am ucis…”10
Prizonierii au fost duși în localităţile Villar și Bobbio și au fost
supuși la un regim teribil:
„…veneau femei, fecioare și bătrâni în așa condiţii, că ţi
se făcea oroare să-i vezi… unele dintre femei aveau copii de
curând născuţi, pe care soldaţii îi smulgeau fără milă, ca
lupii… și pe mulţi dintre ei îi spânzurau.”11
Deasupra Văii Pellice, doi căpitani, Paolo Pellene și Davide
Mondon, s-au retras cu câteva sute de oameni, femei și copii, în
Valone de Subiasc, într-o zonă muntoasă foarte greu accesibilă.
Aveau cu ei provizii, animale și arme. Erau atât de bine protejaţi,
încât un ofiţer îi scrie superiorului său că „o armată de o sută de
mii de oameni nu poate să scoată acele canalii din cuibul lor, din
vârful stâncii…” În ciuda eforturilor uriașe pe care le-au făcut,
armatele ducale nu au reușit să îi prindă, fiindcă valdenzii au trecut
munţii spre Franţa.
Vânătoarea a continuat câteva săptămâni. Fiecare stâncă a fost
cercetată, ca nu cumva să ascundă vreun grup. Împinși de foame,
frică, terorizaţi și rămași singuri, ultimii valdenzi s-au predat. Văile
au rămas goale.
10 A. Armand-Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1984, p. 137.
11 A. Pascal, Le memorie di Bartolomeo Salvagiot, în BSHV, n. 45, 1923, p. 60-61.
CAPITOLUL XV
POPORUL ÎNLĂNŢUIT
I. „OASPEŢII DUCELUI”
Soarele de mai încălzea pământul și topea ultimele pete de
zăpadă rămase prin văgăunile munţilor. Aburi ușori se vedeau
ridicându-se printre dealuri. În pădurea înverzită și pe dealuri,
apăruseră părăluţele (în italiană și în franceză li se spune „florile
Paștele Domnului”). Mici și albe, se străduiau parcă să acopere
rănile războiului rămase încă deschise… Nu mai era nimeni să le
privească. Ultimii care s-au predat au fost legaţi în lanţuri și au
fost duși în închisoarea din Luserna, iar de aici au fost trimiși mai
departe, în alte închisori: la Torino,1 Carmagnola, Vercelli, Saluzzo,
Villafalletto, Asti și în multe alte locuri.2
Ajunși la locurile de detenţie, prizonierii au fost aruncaţi în condiţiile
cele mai mizere. Au fost lăsaţi să doarmă pe pământul gol,
cu puţină pâine neagră și apă rău mirositoare. Unii dintre ei au fost
băgaţi în beciurile castelelor, cum a fost cazul celor din Saluzzo și
Carmagnola, sau de-a dreptul în gropi. Curând au apărut păduchii
și viermii. O dată cu ei, au venit și bolile. Nimeni nu putea face
nimic. Dacă erau surprinși rugându-se, erau bătuţi până leșinau.
1 Bartolomeo Salvagiot, Le memorie di Bartolomeo Salvagiot, în Arhivo della
Societa di Studi Valdesi ( BSSV), nr. 45 (1923), p. 51-69 (Vezi cap. Anexa, Documente.)
2 În Torino au fost duși circa 1.500 de prizonieri; în Carmagnola, 1.400; în Saluzzo,
1.400. În total au fost circa 8.500 de valdenzi. Dacă luăm în consideraţie faptul că,
înainte de război, populaţia valdenză număra circa 14.000 de persoane, atunci putem
deduce că aproape 6.000 au fost omorâţi, restul fiind încarceraţi. Alţi autori consideră
că au fost încarceraţi cam 10.000 de prizonieri. Arturo Pascal, Le Vali Valdesi, în
Buletinul Valdenz, BSSV, nr. 18, 1965, p. 24.
Poporul înlănţuit 157
Pe 29 iunie 1686, la numai o lună după încarcerare, generalul
Catinat i-a scris ministrului Louvois:
„Boli și infecţii au intrat deja în acest popor blestemat:
jumătate dintre ei vor muri în vara aceasta. Sunt rău cazaţi
și hrăniţi, stau unii peste alţii; cel care este sănătos nu poate
respira un aer bun… Peste toate aceste necazuri, au tristeţea
și nostalgia din cauza pierderilor bunurilor, a unei detenţii
fără sfârșit sau a despărţirii de soţii și de copii, pe care nu-i
vor mai vedea niciodată și despre care nu știu nimic. Mulţi
dintre ei, în asemenea condiţii, ţin discursuri răzvrătite, care
îi consolează în mizeriile lor.”3
Condiţiile inumane în care au fost închiși au favorizat apariţia
bolilor. La scurt timp, au început să moară cu sutele. În numai
șapte luni de la întemniţare, au murit aproape jumătate, iar două
luni mai târziu, în ianuarie 1687, mai erau în viaţă doar trei mii
opt sute patruzeci și unu din opt mii sau opt mii cinci sute, câţi
fuseseră închiși.
II. INTERVENŢIA PRINŢILOR
În timpul acesta, delegaţii cantoanelor din Elveţia au făcut tot
ce au putut ca să intervină pe lângă Ducele de Savoia, pentru a-i
elibera sau a le îmbunătăţi condiţiile de închisoare. La Dieta din
Baden, 16 iulie 1686, prinţii au luat votul să intervină pentru acești
nenorociţi. Primele lor încercări s-au lovit de un refuz total din
partea ducelui.
Apoi, ducele s-a gândit că acești oameni sărmani pot fi o sursă
de bani4; așa că s-a arătat dispus să negocieze transferul lor pe
3 A. Armand-Hugon, Note e documenti su la prigonia e l’esilo dei Valdesi (1686-
1687) în BSSV nr. 75, 1941, p. 25, 73; Arturo Pascal, Le Vali Valdesi, în Buletinul
Valdenz, BSSV, nr. 118, 1965, p. 24.
4 Preţul pentru un valdenz era de treizeci de ducaţi. Ducele era dispus să pună la
dispoziţia Dogelui de Veneţia trei mii de valdenzi la această sumă. Dainotti, Vittorio
Amedeo II a Venezia, nel 1687, e la lega di Augusta, în BSBS XXXV, 1933, p. 468-469.
158 Valdenzii
galerele din Veneţia sau chiar să îi elibereze, dacă cei din cantoanele
elveţiene sunt dispuși să plătească.
Ambasadorii nu au putut accepta o astfel de condiţie. Totodată
nu se știe pentru care motiv afacerea cu dogele Veneţiei nu a reușit.
Delegaţii Elveţiei au continuat să insiste, oferindu-se să preia toţi
prizonierii și dând garanţia că îi vor păzi, ca să nu se mai întoarcă
în văile lor.
III. SUPRAVIEŢUITORII
În ciuda insistenţei cu care armatele generalului Catinat au
curăţat văile, totuși unii valdenzi au reușit să scape. O parte au
trecut munţii spre Franţa, iar alţii s-au ascuns în păduri și gropi
inaccesibile. Ei au fost martori la tragedia care s-a petrecut cu
părinţii și cu fraţii lor, au văzut cum micile sate au fost date flăcărilor
și cum întreaga lor ţară a fost prădată. Ei au reușit, în ciuda disperării,
foamei și fricii, să reziste și să nu se predea. Atunci când
ultimele trupe au fost retrase din munţi, ei au ieșit din văgăuni și
s-au adunat laolaltă. Erau câteva zeci de supravieţuitori, la care
s-au adăugat și acei care au fugit peste munţi. În total, erau aproximativ
două sute de persoane. Experienţa prin care au trecut, i-a
zguduit atât de puternic, încât, imediat ce s-au văzut adunaţi
laolaltă, au decis să se organizeze în bande și să susţină un război
de gherilă. În acest fel, îi puteau demonstra ducelui, dar și creștinătăţii
întregi că ei încă există.
Unii dintre ei își aminteau foarte bine de succesul acţiunilor de
„jaf și pedepsire”, organizate de Giosua Gianavello, așa că i-au
încurajat pe toţi să pună mâna pe arme. Primele acţiuni au fost mai
reţinute, apoi au urmat altele, tot mai îndrăzneţe. Atacau de obicei
noaptea, prin surprindere, din mai multe direcţii, așa cum făcuse
altădată Gianavello. Acţiunile erau scurte și imediat se retrăgeau
în munţi, ascunzându-se în locuri diferite, ca să nu fie găsiţi.
Acţiunile valdenzilor au ajuns repede la urechea ducelui. Costul
unui nou război era prea mare. În același timp, părea că politica
Poporul înlănţuit 159
Europei dă semne de schimbare5, și asta trebuia să îl facă prudent.
Ca atare, a decis să rezolve cu acești „rebeli” în mod pașnic. A
trimis o serie de delegaţi care le-au promis că, dacă încetează
războiul de gherilă, le oferă posibilitatea să treacă în Elveţia, iar
rudele lor vor fi eliberate. Deși nu credeau deloc în promisiunea
ducelui, au stabilit ca, timp de două luni, să înceteze ostilităţile. În
mod neașteptat, ducele și-a ţinut promisiunea și o bună parte a
rudelor au fost eliberate, așa că valdenzii au decis, conform
înţelegerii, să părăsească văile.6
Era la începutul lunii noiembrie. Cu inimile strânse de jale și cu
ochii înecaţi în plâns, bărbaţi și femei au luat drumul pribegiei. De
peste vârfurile munţilor printre care treceau, se auzeau din când
în când, ţipetele cocorilor care plecau spre ţările calde.
IV. CÂNTECUL DE COCOR
„Bunăvoinţa” ducelui i-a încurajat pe ambasadorii elveţieni să
insiste și pentru eliberarea celorlalţi prizonieri. Între timp, din
cauza foamei, persecuţiei, promisiunilor de întoarcere acasă și nu
în ultimul rând din cauza preoţilor, peste o mie de valdenzi s-au
declarat dispuși să accepte credinţa catolică. Deja unii dintre ei au
acceptat-o chiar din momentul întemniţării, sperând într-un regim
de detenţie mai bun și o eliberare grabnică. Rămâneau încă două
mii șapte sute de deţinuţi care erau hotărâţi să nu cedeze. Erau
deciși să aștepte moartea sau, dacă Dumnezeu vrea, o minune.
Pe 3 ianuarie 1687, ducele a dat un edict prin care toţi erau
expulzaţi. De la acest edict erau excluși căpitanii Paolo Pellec,
5 Este vorba de Spania, care începe să promoveze o politică de independenţă și
suveranitate. Fiind sprijinită de biserică, ţările Europei vedeau în ea o viitoare
ameninţare.
6 În schimbul plecării lor, Văile intrau în proprietatea statului. Ele erau deja
confiscate prin edictul din 26 mai 1686, împreună cu toate bunurile valdenzilor.
Ducele intenţiona să folosească aceeași metodă ca în Provenţa și Calabria, să strămute
populaţie catolică și în felul acesta să fie ștearsă definitiv amintirea valdenzilor – Arturo
Pascal, Le Vali Valdesi durante la prigonia dei valdesi, Torre Pelice, 1966, p. 220-226.
160 Valdenzii
Davide Mondon și alţi optzeci de valdenzi, consideraţi vinovaţi
de rebeliune. Trebuiau să rămână și pastorii, și toţi copiii sub
doisprezece ani, care urmau să fie convertiţi la catolicism7. Edictul
prevedea ca deplasarea să se facă pe Vale de Susa, peste trecătoarea
Moncenisio, în trei etape mari, în mai multe grupe, în funcţie de
locul unde se aflau închiși prizonierii.
Patru zile mai târziu, pe 7 ianuarie, primul grup de valdenzi
din Vercelli și Torino au luat calea exilului. Au plecat nouăzeci și
trei de persoane și au ajuns la Geneva șaizeci și opt, pentru că
douăzeci și cinci au murit pe drum. Pentru traversarea trecătorii
Moncenisio (2.200 m), erau pregătiţi catâri care să-i ajute să treacă,
dar frigul, zăpada și condiţiile deplorabile în care se aflau au
produs multe victime. Grupul din Frossano a fost surprins pe
Moncenisio de o furtună și optzeci și șase dintre ei au îngheţat.
Toată luna ianuarie și luna februarie s-au văzut târându-se pe văile
Moncenisio-ului și în văile de Savoia rămășiţele poporului valdenz;
unica lor forţă era speranţa de a ajunge curând în pământul
libertăţii.
Mărturiile rămase de la acea tristă odisee sunt de-a dreptul
mișcătoare:
„…erau toţi în condiţii atât de deplorabile, încât nu se
pot descrie. Mulţi dintre ei și-au dat ultima suflare la poarta
orașului Geneva, găsindu-și sfârșitul vieţii chiar la începutul
libertăţii lor, alţii erau așa de roși de boală și de suferinţă,
că te așteptai să moară în orice moment…, alţii erau atât
de îngheţaţi, că nu mai aveau putere să vorbească, iar alţii
bombăneau continuu sub povoara unei oboseli teribile…
majoritatea dintre ei erau dezbrăcaţi, fără încălţăminte,
7 Ducele a decis ca toţi copiii sub doisprezece ani să fie păstraţi în Piemonte, ca să
fie educaţi în spiritul credinţei catolice. Huston spune că numărul lor era de câteva
sute. Ambasadorii din Elveţia au protestat imediat și atunci ducele s-a arătat dispus să
îi lase să plece cu părinţii lor. A. Huston, Storia dei valdesi, vol. II, Claudiana , Torino,
p. 158.
Poporul înlănţuit 161
degeraţi, purtând semnele unei așa mizerii, încât nici o inimă
nu putea să rămână fără milă.”8
În ciuda acestor condiţii, unii dintre ei cereau mai întâi, așa
după cum povestește un martor ocular,
„să vadă cărţile sfinte ale Scripturilor și Psalteriilor și
numai la citirea Cuvântului și la auzirea psalmilor își puteau
usca lacrimile.”9
Următoarele grupe au fost eliberate primăvara și chiar vara,
așa că deplasarea lor s-a făcut în condiţii mai bune. Nu se cunoaște
exact numărul celor care au ajuns la Geneva, dar se presupune că
ar fi în jur de două mii cinci sute de persoane.10 Toţi au fost bine
primiţi.
Între cei care le-au ieșit înainte a fost și conducătorul lor de
altădată, Giosua Gianavello. Avea șaptezeci de ani. Pe mulţi îi
cunoștea… Privindu-i, o jale imensă i-a cuprins inima. Bătrânul
căpitan a început să plângă.
8 Pascal, Espatrio, p. 233, în Huston, op. cit,. p. 159-160.
9 Idem, p. 8.
10 Giorgio Tourn spune că au ajuns două mii nouă sute patruzeci, în Storia dei
valdesi, Claudiana, Torino, p. 174.
CAPITOLUL XVI
CHEMAREA ALPILOR —
ÎNTOARCEREA ACASĂ
I. SITUAŢIA ÎN EUROPA
Fascinaţia „soarelui din Versailles” nu a durat mult. În ciuda
efortului făcut de Ludovic al XIV-lea de a domina politica
europeană, situaţia a început să se schimbe. Regele Olandei,
Wilhelm al III-lea,1 de credinţă protestantă, nemulţumit de acţiunile
din ce în ce mai curajoase ale catolicismului și, în mod special, de
revocarea edictului din Nantes, care a avut drept consecinţă exilul
1 În 1672, Regele Soare a pornit război Olandei. Pentru a fi sigur de reușita
acţiunii, a trimis 100.000 de soldaţi (jumătate din tot efectivul militar al Franţei), sub
comanda celor mai buni generali ai săi, Condé, Vauban, Turenne. Olanda era cu totul
nepregătită în faţa unui astfel de război. Partidul republican, care era la putere, neglijase
orice pregătire militară și se părea că olandezii vor fi o pradă foarte ușoară pentru
francezi. În momentul acela, a izbucnit o insurecţie populară care i-a dat la o parte pe
republicani și a pus în frunte pe un tânăr de douăzeci și doi de ani, „cu figură palidă
și aer bolnăvicios, suferind de astm cronic.” Era Wilhelm. Sub aparenţa sa rece, se
afla un temperament de fier, de o rezistenţă fizică incredibilă și un curaj remarcabil. El
era calvinist, însă în același timp îi respecta pe ceilalţi credincioși. Ca să oprească
invazia francezilor, a rupt digurile, lăsând ca apele să inunde câmpiile. Puternica
armată franceză s-a trezit dintr-o dată blocată în noroaie și ape. Se povestește că,
atunci, Carol al II-lea al Angliei l-a întrebat de ce nu înţelege că oricum poartă un
război pierdut: „Am un mijloc excelent de a nu mă preda niciodată – a răspuns tânărul
– mă voi ucide pe ultimul dig”. Reușind să facă alianţă cu regii Spaniei, Danemarcei,
cu Leopold I, care era pe tronul Imperiului Hasburgic, și cu Marele Elector de
Brandenburg, Frederic, l-a constrâns pe regele francez să înceteze războiul. Georges
Appia, Guillaume III et son role dans l’histoire de la Rentrée, BSHV, n. 6, 1889, p. 56-
83; Giorgio Spini, Il Quadro internazionale, La monarchia del Re Sole e la Lotta di
Guglielmo III d’Orange, în Il Glorioso Rimpatrio dei Valdesi, CSSV, nr. 10, 1988,
Claudiana, Torino, p. 14-15.
Chemarea Alpilor — întoarcerea acasă 163
hughenoţilor și masacrul valdenzilor, a hotărât să alcătuiască o
armată puternică și să restrângă influenţa franceză.
În 1688, are loc în Anglia așa-numita „Revoluţie glorioasă”,
realizată cu ajutorul armatelor olandeze. Wilhelm a fost chemat
să susţină cu armele înlocuirea lui Iacob al II-lea. Vremea
nepotrivită a făcut ca flota olandeză să ezite debarcarea și chiar să
se gândească la o posibilă întoarcere. Dar, la un moment dat, a
apărut un vânt favorabil, care i-a ajutat pe olandezi să poată
debarca la Torbay, pe 15 noiembrie 1688. Sub deviza „Pentru religia
protestantă, pentru libertate”,2 au mărșăluit până în Londra, unde
au asigurat succesul mișcării revoluţionare protestante. Revoluţia
s-a făcut fără vărsare de sânge.
Aliat cu Anglia, Wilhelm, a iniţiat noi relaţii diplomatice cu
Germania, Elveţia și Ţările Nordice. Rănile lăsate de războiul de
cotropire francez, precum și aroganţa regelui Ludovic deveniseră
de nesuportat. Intenţia lui Wilhelm era să strângă Franţa ca într-un
clește.
Nu era de neglijat nici ducatul de Savoia, așa că a început să
trimită delegaţi la ducele Vittorio Amedeo II, cu oferte atractive
din punct de vedere economic și teritorial, dacă rupe relaţia cu
Ludovic al XIV-lea și se alătură noii alianţe. Totodată, Wilhelm
s-a întâlnit cu Henri Arnaud, pastorul și conducătorul valdenzilor
în lupta de rezistenţă din vara anului 1686.
În urma înfrângerii, acesta reușise să fugă peste munţi, în
Elveţia, iar aici a continuat să militeze pentru realizarea expatrierii
valdenzilor. La întâlnirea cu regele olandez, au pus la punct
împreună un plan secret de înarmare a valdenzilor în vederea
întoarcerii lor în patrie. Costurile operaţiunii erau asigurate în
mare parte de prinţul olandez. Pentru el, această operaţiune era
importantă, întrucât destabiliza situaţia din Piemonte, forţând
mâna ducelui să intervină. Dacă operaţiunea îi reușea, „cleștele”
2 „Pro religione protestante, pro libero Parlamento” – Giorgio Spini, Il Quadro
internazionale, La monarchia del Re Sole e la Lotta di Guglielmo III d’Orange, în Il
Glorioso Rimpatrio dei Valdesi, CSSV, nr. 10, 1988, Claudiana, Torino, p. 9.
164 Valdenzii
în care urma să-l prindă pe regele francez era așa de strâns, încât
putea fi sigur de reușită.
În același timp, Wilhelm știa că operaţiunea nu era ușoară,
întrucât monarhia solară era bazată pe un sistem exclusiv militar.
Ea era susţinută de o mașină de război colosală, cu o politică externă
imperialistă orgolioasă. Armata franceză avea de la șaptezeci de
mii de oameni în sus, putând să ajungă până la două sute de mii,
ceea ce era o cifră imensă pentru data aceea. În plan tehnic, era
înaintea tuturor celorlalte armate din Europa, atât în ce privește
modernitatea armamentului, cât și a disciplinei militare. În particular,
artileria franceză era recunoscută ca fiind „genială”, întrucât
reușea să ducă la bun sfârșit acţiunile de asediu. Mareșalul Vauban,
unul dintre tehnicienii cei mai vestiţi ai regelui, a construit de
jur-împrejurul imperiului, la frontiere, adevărate fortificaţii de
apărare. Ca să nu mai vorbim de flota bine dotată. Cea din Atlantic
era formată din vase ușoare, cu velă, capabile să depășească
vasele grele, olandeze și engleze. În Mediterana, avea galere mari
cu rame, la care au fost trimiși să „lucreze” un număr mare de
hughenoţi.3
II. RĂZBOIUL REGELUI WILHELM
Cum era de așteptat, orgoliosul Ludovic al XIV-lea n-a putut
suporta ca Europa să se unească împotriva lui și, pe 15 noiembrie
1688, a declarat război Provinciilor Unite, care făceau parte din
Liga Augusta, cu Olanda, Anglia, Germania și celelalte ţări protestante.
În principal, războiul s-a dat între francezi și englezi, dar a
antrenat întreaga lume, devenind un război mondial: s-au dat
războaie în Italia, Germania, Flandra, Irlanda, Catalonia, America
de Nord, între coloniile franceze și engleze, Antile și India.
Dincolo de așteptările lui Wilhelm al III-lea, războiul a fost
lung și greu de purtat. S-a întins pe aproape un sfert de secol,
fiind urmat de „cel de al doilea război de o sută de ani”, adică de
3 Giorgio Spini, op.cit., p. 11.
Chemarea Alpilor — întoarcerea acasă 165
nesfârșitele conflicte între Anglia și Franţa, care urmau să se
termine doar la Waterloo.
Iniţiativa valdenzilor de a se alătura Ligii a fost o dovadă de
mare curaj; deși urmau să fie sprijiniţi de Olanda pentru acţiunea
militară de a recuceri propriile văi, totuși armata franceză le-a
fost mult mai aproape decât trupele olandeze. De asemenea, în
urma Sentinţei Curţii de la Grenoble, 1630, și a operaţiunilor militare
ale generalului Catinat din timpul războiului valdenz, mare
parte a Văilor au fost anexate la Imperiul Francez. O acţiune militară
de intrare în văi putea să fie considerată act de invazie a Franţei și
ar fi avut drept consecinţă un conflict care putea fi fatal. Totuși
toate acestea erau mici în comparaţie cu dorul de casă și de libertate.
III. CHEMAREA ALPILOR
A. Prima tentativă
„Lusernezii, îndrăgostiţi la nebunie de ţara lor, spun mereu că
sunt gata să riște totul ca să se poată întoarce”4, așa îi scria
rezidentul francez de la Geneva suveranului său despre atitudinea
pe care o aveau refugiaţii din Luserna.
Deși Geneva i-a primit cu porţile deschise, mulţi dintre valdenzi
nu erau obișnuiţi cu viaţa de aici și tânjeau de dor după patria
dragă. Gândul că văile lor sunt lăsate paraginii și că ar putea să se
întoarcă să readucă viaţa în munţi le dădea aripi. Conducătorii
elveţieni au vrut să îi îndepărteze spre graniţa de nord și le-au
oferit posibilitatea să emigreze în altă parte, dar ei, la fel ca niște
copii care se lipesc de haina mamei plecate de acasă, au insistat să
rămână lângă graniţă. Voiau să fie cât mai aproape de ţara lor.
Situaţia nu putea să fie tolerată de prinţii elveţieni, care și-au
luat angajamentul în faţa ducelui că îi vor „împrăștia” pe valdenzi
în toată Elveţia. Ca atare, i-au obligat să se mute în Mores, Payerne,
Morat, Brugg și, în mod special, în Berna. Au fost nevoiţi să
4 A. Armand-Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1984, p. 171
166 Valdenzii
accepte, dar gândul lor a rămas la patria dragă, așteptând momentul
să o poată revedea.
O grupă de oameni curajoși, în loc să se mute în Nord, așa cum
cerea acordul, au pus la cale o expediţie de reintrare în ducatul de
Savoia. Era în iunie 1687. În secret, au trecut lacul Leman și au
intrat pe neașteptate în localitatea Aigle. Prezenţa lor i-a pus în
alertă pe locuitorii din Aigle. Alertat a sosit și responsabilul cu
ordinea publică și i-a invitat să se adune în biserica locală. Aici le-a
prezentat situaţia dramatică la care se expun împreună cu familiile
lor. Le-a vorbit despre pastorii din închisorile din Torino, rămași
drept garanţie a împlinirii acordului. Le-a prezentat situaţia politică
internaţională și, în cele din urmă, i-a rugat frumos să abandoneze
expediţia. Emoţionaţi de cuvântarea funcţionarului și fără
experienţă, au acceptat să renunţe.
Această tentativă a avut un efect puternic pe toate planurile. În
plan extern, a pus în alertă autorităţile savoiarde, care au întărit
graniţa elveţiană. În plan intern, a dus la o înăsprire a relaţiilor
dintre principii Elveţiei și conducătorii valdenzi. Această „lipsă
de înţelegere” din partea autorităţilor de la Berna și Geneva i-a
mobilizat pe mulţi valdenzi să pună la cale un plan de fugă bine
organizat. Organizatorii principali erau cei doi căpitani, Giosua
Gianavello și Henri Arnaud.
Pentru început, așa cum am spus, Arnaud s-a întâlnit cu regele
Wilhelm al III-lea și au făcut împreună planul de repatriere. Regele
olandez i-a pus la dispoziţie o cantitate importantă de bani pentru
dotarea armatei valdenze. Cu acordul și cu banii regelui în buzunar,
Arnaud a trecut în mare taină la organizarea efectivă a armatei.
Lucrul nu era simplu, întrucât mulţi valdenzi erau împrăștiaţi în
diverse cantoane, iar prinţii Elveţiei erau cu ochii pe ei. Cu toate
acestea, a reușit să pună la punct o armată de aproximativ o mie
de oameni bine înarmaţi. A adunat provizii și cele strict necesare
unei astfel de expediţii. O dată realizate toate acestea, aștepta
doar momentul favorabil să poată da semnalul de plecare.
Chemarea Alpilor — întoarcerea acasă 167
B. Întoarcerea acasă
În august 1689 a sosit momentul favorabil: Franţa și-a mutat
mare parte a trupelor în nord, unde intenţiona să declare război
Olandei și Angliei, iar ducele Amedeo s-a implicat în înăbușirea
unei revolte în Monregalese. Acum era momentul de acţiune.
În fruntea armatei a fost desemnat căpitanul Jean Jacques Bourgeois,
din Neuchatel. Întrucât Arnaud nu era expert în arta
războiului, a fost de preferat ca, în fruntea expediţiei, să fie un
militar de profesie. Nu știm din ce motive, comandantul nu a putut
să fie prezent la întâlnire, dar expediţia a pornit fără el.5
Întâlnirea a fost programată pe 27 august, pe malul lacului
Leman. Au ales plaja Prangis, nu departe de Nyon, pentru că era
unul dintre punctele cele mai înguste, de numai patru kilometri, și
dădea direct pe coasta savoiardă. O dată cu venirea serii, au început
să sosească diferite grupuri de valdenzi. Între ei era un număr
important de hughenoţi și chiar de elveţieni. Erau trei pastori,
Arnaud, Moutoux și Chyon, și un anumit căpitan, Turrel.6 Toţi
erau înarmaţi și aveau provizii pentru mai multe zile.
O dată cu lăsarea serii, a început o ploaie măruntă și deasă,
care ascundea mișcările care se făceau pe malul lacului. Au așteptat
aproape toată noaptea, ca să sosească ultimele grupe și, în mod
special, îl așteptau pe comandantul Jean Jacques Bourgeois. Întrucât
el nu a ajuns, au decis să-i încredinţeze funcţia căpitanului Turrel,
urmând ca pastorul Arnaud să îl ajute de aproape. Era către
dimineaţă.
Aranud a cerut întregii oștiri să se plece pe malul lacului și
acolo au înălţat o rugăciune lui Dumnezeu, ca să îi ajute în acţiunea
5 El a continuat să strângă voluntari dintre valdenzii rămași în Elveţia și hughenoţi
și, pe 21 septembrie, în plină zi, a forţat graniţa ducelui de Savoia. Acţiunea sa a fost
blocată de armatele ducale. A fost prins și trimis în judecată pentru trădare. În urma
procesului, a fost găsit vinovat și a fost condamnt la moarte. E. Baehler, Der
Freischarenzug nach Savoyan…, XXIV, 1917, p. 1- 86; în A. Armand-Hugon, Storia
dei valdesi, Claudiana, Torino, 1984, p. 176
6 Acest căpitan, împreună cu Arnaud, a condus întreaga operaţiune. Idem, p. 16.
168 Valdenzii
la care porneau. Apoi s-au îmbarcat în bărcile dinainte pregătite
și, în mare liniște, au trecut pe coasta cealaltă.
Răsărea soarele când au trecut în marș prin dreptul localităţii
Yvoire. Aveau de parcurs circa două sute de kilometri printre
munţi, trecători și văi cu ape, urcând și coborând, trecând de la o
mie la două mii de metri altitudine. Corpul de armată era organizat
după modelul lui Giosua Gianavello: grupe mici, cu un conducător
în frunte. În faţă se afla un grup de avangardă, care cerceta terenul,
grosul trupelor era la mijloc și un alt grup, în spate, închizând
coloana și supraveghind să nu fie atacaţi.
Alarma a fost dată de la primele ore ale dimineţii de către
locuitorii din Yvoire. Locuitorii din alte sate au pus mâna repede
pe arme și le-au ieșit înainte să-i oprească. Au avut loc câteva
schimburi de focuri, dar, în faţa expediţiei bine înarmate a
valdenzilor, efortul lor a fost zadarnic, așa că i-au lăsat în pace.
Giosua Gianavello a scris o serie de instrucţiuni pe care ei
trebuiau să le respecte cu mare stricteţe. Între altele, el le-a sugerat
să ia ostatici din fiecare localitate pe unde trec, în felul acesta puteau
avea asigurată trecerea. Două zile mai târziu, au putut verifica pe
viu acest sfat.
Au ajuns la trecătoarea Cluses – „Porţi” –, care era doar un
pod îngust pe marginea unor ziduri de piatră. În faţa lor, podul
era baricadat și locuitorii refuzau să le permită să treacă. Să ia
podul cu asalt era prea riscant, să se întoarcă pe alt drum, pierdeau
timp preţios. Atunci au scos la iveală ostaticii: un călugăr din Les
Voirons și câţiva nobili din Massongry. Cu ajutorul lor, au reușit
să-i convingă pe locuitori să le deschidă drumul.7 Respectând
instrucţiunile lui Gianavello, s-au abţinut de la orice formă de jaf,
iar acolo unde au fost nevoiţi să ia alimente, le-au cumpărat cu
bani.
În afara unor mici incidente și a ploii, care a curs continuu în
primele zile, s-au deplasat în liniște. Au făcut o sută șaptezeci de
7 Giorgio Tourn, L’exercito dei santi, în Il Glorioso Rimpatrio dei Valdesi, CSSV,
nr. 10, 1988, Claudiana, Torino, p. 59.
Chemarea Alpilor — întoarcerea acasă 169
kilometri în șase etape. Pe 2 septembrie, spre seară, au ajuns la
piciorul muntelui Moncenisio. Erau extenuaţi. Cu câteva ceasuri
înainte, tocmai traversaseră prin Colle dell’ Iseran, la o altitudine
de 2759 m, iar acum trebuiau să se pregătească de un nou
urcuș.
„Nu se poate povesti cât de mult suferim din cauza
înălţimii acestor munţi, dar gândul întoarcerii în ţara noastră,
pentru restabilirea împărăţiei lui Isus Christos și pentru
distrugerea împărăţiei idolești a lui Antihrist reaprinde zelul
nostru tot mai puternic”8
O dată ce au urcat Moncenisio, valdenzii au decis să evite
coborârea în Vale de Susa, cum planificaseră iniţial, întrucât
aflaseră că au fost trimise trupe franceze să îi întâmpine. În aceeași
vale se află Fortul Exiles9, în care cu siguranţă erau comasate alte
armate, așa că au continuat traseul munţilor, mergând spre Colle
Clapier, 2472 m. În timpul urcușului, a început să plouă, iar când
au ajuns pe vârful Clapier, a început să ningă. Traseul era foarte
periculos și cerea un efort mare. Erau obosiţi, flămânzi și uzi din
cap până în picioare, dar trebuiau să urce. La un moment dat, din
cauza ninsorii au pierdut drumul. Au mers mai multe ore fără să
știe încotro. Sosirea nopţii i-a apucat pe toţi dezorientaţi și
extenuaţi. Au petrecut noaptea strânși unul în altul sub cerul liber,
între stânci.
Ziua următoare, pe 3 septembrie, a fost cea mai dificilă din
toată călătoria. Au reușit să găsească drumul și au încercat să
surprindă trupele franceze și să deschidă drumul prin trecătoarea
Finestre spre Pragelato și apoi San Martino. Planul lor a eșuat.
Coborând în Giag Lyone, avangarda a întâlnit trupele trimise de
duce să păzească văile. A avut loc un scurt conflict, care s-a încheiat
cu pierderea unui grup – oamenii au fost făcuţi prizonieri. A urmat
8 Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1984, p. 178.
9 Fortul Exilles, poate fi văzut până astăzi. În acest fort a fost închis pentru câţiva
ani celebrul deţinut „omul cu masca de fier”.
170 Valdenzii
retragerea valdenzilor. Între prizonieri au fost luaţi și doctorii
Muston și Malanot. Trebuiau să caute altă cale. Care? După mai
multe ore de mers, au decis să coboare prin Vale Dora și de aici să
urce spre Pragelato și Chisone.
Spre seară s-au apropiat de localitatea Salbertrand. Apele râului
Dora erau mari și singura posibilitate de a trece era podul din
Salbertrand. Ajunși în apropierea podului, au observat că era bine
păzit de francezi. S-au adunat în grabă și s-au sfătuit ce să facă.
Erau atât de obosiţi și de flămânzi, încât nici măcar nu mai aveau
putere să meargă, dar să mai dea și o altă luptă. Mulţi au fost de
părere să se odihnească și să pornească atacul în zori. Arnaud, în
schimb, era pentru un atac imediat. Dacă așteptau, era posibil să
sosească trupe de rezervă, iar la lumina zilei era mai greu de atacat
podul. În cele din urmă, au hotărât să atace în aceeași noapte.
Lupta a fost crâncenă; la prima salvă toţi valdenzii s-au trântit
la pământ, lăsând ca plumbii să se piardă în vânt, apoi s-au aruncat
spre pod… În ciuda elanului, au fost respinși. Au revenit strigând:
„Podul este al nostru!” În realitate, podul era încă în mâinile
francezilor, dar acest strigăt i-a mobilizat pe valdenzi să reia atacul.
A urmat lupta corp la corp și valdenzii au reușit să pună stăpânire
pe pod. În momentul acela, cineva a strigat: „Angrogna” – numele
celei mai dragi localităţi. Strigătul a fost preluat și repetat de toţi
ceilalţi valdenzi. Era strigătul disperat de încurajare. Când s-a
ridicat valul acela de voci, francezii au înţeles „Grogna” – „moarte”,
și dezorientaţi au părăsit câmpul de luptă.
Era ora două noaptea, bătălia a durat două ceasuri. Ploaia s-a
oprit și, de după munţi, s-a arătat luna. Valdenzii erau la capătul
puterilor. Erau prea obosiţi ca să se mai poată bucura, în plus
această victorie i-a costat foarte scump: au pierdut aproape o
treime dintre oameni. Unii au fost omorâţi, iar alţii au fost luaţi
prizonieri de francezii în retragere. Între aceștia a fost luat și
pastorul Giovanni Muston.10
10 A fost condamant la douăzeci și patru de ani de galeră, până în 1713, când regina
Anna a Angliei a intervenit să fie eliberat. A. Armand-Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana,
Chemarea Alpilor — întoarcerea acasă 171
Fără să se odihnească, au strâns toate armele pe care le puteau
folosi, iar pe celelalte le-au aruncat în apă. Au strâns răniţii și i-au
lăsat la marginea satului, sperând să fie îngrijiţi de săteni,11 și în
aceeași noapte au pornit mai departe, să apuce să urce dincolo de
trecătoare, în munţi. Din când în când suna goarna, ca să îi ajute
pe cei împrăștiaţi să se orienteze. Cu toate acestea, mulţi s-au pierdut.
Alţii, pur și simplu, au căzut la pământ epuizaţi. O parte dintre ei
au fost prinși de piemontezi și arestaţi, alţii s-au predat de bunăvoie.
Cei șase sute de valdenzi rămași au continuat să meargă până la
răsăritul soarelui. Pe când se lumina, au ajuns la vârful Costapiana,
la altitudinea de două mii de metri. Erau în siguranţă. De aici se
vedeau bine văile lor dragi. În ciuda oboselii și a ploii care a reînceput,
s-au plecat în genunchi și au înălţat o rugăciune de mulţumire
lui Dumnezeu. Apoi s-au culcat. Au dormit până după-amiază.
După-amiază, au trecut valea Pragelato care, în mod neașteptat,
era slab păzită și au urcat spre trecătoarea Pis, unde aveau informaţii
că sunt așteptaţi de un corp bun de armată. Știrea era
adevărată. Au așteptat întreaga noapte și, o dată cu ceaţa dimineţii,
s-au apropiat cât au putut de mult de fortificaţiile savoiarde. Lupta
a fost scurtă și au reușit să obţină victoria. Au luat patruzeci și
șase de prizonieri pe care i-au omorât.
Pe 8 septembrie au ajuns la Pralli.
„Am găsit templul din localitatea Ghigo încă în picioare,
l-am curăţat de tot ce aparţinea cultului roman, apoi am
cântat Psalmul 74: ’Pentru ce, Dumnezeule, ne lepezi’.”
Domnul Arnaud, pentru a putea fi auzit de toţi care erau
înăuntru și afară, s-a urcat pe o bancă și, după ce a cântat
Psalmul 129, a predicat, explicând anumite versete…”12
Torino, 1984, p. 179; Arturo Pascal, Le Valli durante la guera di rimpatrio dei valdesi,
I, Dalla Conquista del colle Pis al reintro sul castelo della Balziglia, Torre Pellice, 1967,
p. 458.
11 Răniţii și prizonierii luaţi de piemontezi au fost duși în închisorile din Torino,
de unde li s-a dat drumul un an mai târziu. Prizonierii luaţi de francezi au sfârșit pe
galere, unde s-au chinuit mulţi ani. Giorgio Tourn, L’exercito dei santi, în Il Glorioso
Rimpatrio dei Valdesi, CSSV, nr. 10, 1988, Claudiana, Torino, p. 63.
172 Valdenzii
Pe 10 septembrie, au ajuns la Bobbio Pellice. Erau acasă. A doua
zi, pe 11 septembrie, s-au adunat cu toţii la Sibaud, într-o poiană,
deasupra localităţii Bobbio, ca să asculte predica pastorului
Moutoux (singurul rămas printre valdenzi, întrucât ceilalţi au fost
capturaţi). A predicat din Luca 16:16 „Legea și profeţii au ţinut
până la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu
se propovăduiește și fiecare dă năvală ca să intre în ea”.
După predică, Arnaud a citit textul unui jurământ13 de unitate
și supunere faţă de comandanţi și faţă de Dumnezeu. Exista riscul
ca, o dată ajunși în văi, fiecare să se împrăștie să își vadă casa și
pământurile. O dată împrăștiaţi, tot efortul lor ar fi fost zadarnic.
În plus, exista și tendinţa de a jefui casele catolice și de a încerca
lupte inutile cu armatele cantonate în vale.
După ce a fost citit jurământul, toţi au ridicat mâna și s-au angajat
să îl respecte.
IV. BALZIGLIA
A. Din nou bandiţi
În ciuda instrucţiunilor severe date de Gianavello și a jurământului
făcut la Sibaud, curând armata s-a împărţit în două,
12 Dintre toate templele valdenze, acesta a fost singurul care nu a fost distrus în
timpul războiului din 1686. A fost transformat în Biserică Catolică. Ultimul pastor
care a predicat în templu a fost Leydet. El a refuzat să se predea și s-a refugiat într-o
peșteră, continuând să cânte și să se roage. A fost prins pe când se ruga, a fost dus la
Luserna și a fost spânzurat la poarta orașului. Giorgio Tourn, L’exercito dei santi, în
Il Glorioso Rimpatrio dei Valdesi, CSSV, nr. 10, 1988, Claudiana, Torino, p. 63; A.
Pascal, Le Valli durante la guera di rimpatrio…, Torre Pellice, 1967, p. 458.
13 „Dumnezeu, prin harul Său, ne-a condus în mod minunat în ţara părinţilor
noștri, pentru a restabili cultul sfintei noastre religii; continuăm să împlinim marea
acţiune pe care am început-o… noi, pastori, căpitani și alţi oficiali, jurăm și promitem
în faţa lui Dumnezeu, cu pedeapsa de a ne pierde sufletele, să respectăm unitatea și
ordinea, să nu ne împrăștiem cât Dumnezeu ne dă viaţă sau chiar dacă vom rămâne
doar trei sau patru…” Fragment din Jurământul de la Sibaud. Giorgio Tourn,
I valdesi, Claudiana, Torino 1999, p. 186-187.
Chemarea Alpilor — întoarcerea acasă 173
dedându-se la jafuri și ucideri. O parte l-a urmat pe Arnaud, mutându-
se pe platourile înalte din Angrogna, altă parte a rămas cu
căpitanul Turrel în Val Pellice. Ambele grupe, în loc să se mulţumească
cu casele părăsite de coloniștii catolici, au început să facă,
în numele nevoii strângerii de provizii, acţiuni de jaf și de represiune.
Căpitanul Turrel, nemulţumit de poziţia autoritară a lui Arnaud,
precum și de direcţia pe care a luat-o acest „război sfânt”, a decis
să se întoarcă la Geneva cu un grup de doisprezece hughenoţi.14
Pe când se întorcea, a fost prins la Embrun, a fost judecat și condamnat
la moarte împreună cu cei doisprezece tovarăși. Grupul
rămas fără el s-a împrăștiat. Unii au continuat acţiunile de jaf pe
cont propriu și au fost luaţi prizonieri de francezi sau au fost
omorâţi, alţii s-au alipit corpului condus de Arnaud.
Nici grupul condus de Arnaud nu a fost mai liniștit. În lunile
octombrie – noiembrie au făcut multe „incursiuni” în Vale
Pragelato, pentru „achiziţionarea” celor necesare traiului. Au luat
un mare număr de animale, haine, hrană și chiar femei15. Au strâns
atât de mult, încât, câteva luni mai târziu, un martor declara că
aveau „bani și haine din belșug și chiar o mare cantitate de tutun
și ţuică.”16
Unii istorici valdenzi încearcă să minimalizeze aceste aspecte
rele, justificându-le prin nevoia de hrană, dar chiar Arnaud în
Historia sa recunoaște că „jafurile sunt o rușine pentru valdenzi.”
Chiar dacă în secolul al XVII-lea era normal să se procedeze în
maniera aceasta, pentru poporul valdenz „însemna o gravă
decădere de la ţinuta morală și de la idealul care i-a animat până
atunci.”17
14 A luat cu el și banii pe care valdenzii îi încredinţaseră la jurământul făcut la
Sibaud. Idem 23.
15 A. Armand-Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1984, p. 187.
16 A. Pascal, Le Valli durante la guera di rimpatrio…, Torre Pellice, 1967, p. 479.
17 Giorgio Tourn, L’exercito dei santi, în Il Glorioso Rimpatrio dei Valdesi, CSSV,
nr. 10, 1988, Claudiana, Torino, p. 68.
174 Valdenzii
B. Fortăreaţa
În vederea iernii au decis să mute întreaga tabără la Balziglia,
în vârful văii Massello. Acest loc era foarte bine protejat de munţi.
Piscurile „Quatro denti” („Patru dinţi”) străjuiau în cele patru laturi.
Accesul se putea face ușor dinspre Villar Pellice, pe lângă piatra
îngustă a stâncii Castello. În spate, era un pisc de refugiu, numit
„Pan de Zucchero” („Căpăţână de zahăr”), care făcea legătura cu
alţi munţi. Masivul Pelvoux, 2 807 m, era ultima scăpare. Cu puţine
eforturi, puteau să transforme acest loc natural într-o fortăreaţă
de necucerit.
Au decis să așeze tabăra la Castello. Aici au construit cabane
din lemn, au pus la punct un sistem de fortificaţii alcătuit din tranșee
și baricade, apoi au alcătuit un sistem de siguranţă, care consta
dintr-un lanţ de șaisprezece tranșee, în care se puteau refugia la
vreme de nevoie. În trecătorile dinspre „Quatro denti” au făcut
aceleași fortificaţii.
În privinţa resurselor alimentare, alături de ceea ce au luat din
văi, au descoperit câmpuri de grâu semănate de locuitorii catolici,
rămase neculese. Nu departe, era o moară pe care au pus-o în funcţiune,
așa că au avut pâine toată iarna. Iată ce a scris un martor ocular:
„Fiindcă au grâu, castane, brânză și nuci în mare cantitate,
lemne, apă și chiar o moară, pot să reziste mult timp. Suferă
din lipsă de sare, dar pun multă brânză în ciorbe pentru a le
săra… Fac pulbere de foc cu salnitro, pe care îl găsesc printre
stânci, și sulf, din care au mare cantitate, ascunsă de la primul
război…”18
Întreaga iarnă a trecut liniștită, cu excepţia incursiunilor de jaf
pe care le-au făcut în vale. Între acestea, este de notat măcelul de
la începutul lunii martie, în Pramollo și San Germano, „drept pedeapsă”
pentru distrugerea morii de către francezi. Atunci au omorât
mulţi soldaţi și oameni nevinovaţi, punând mâna pe avutul lor.19
18 A. Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1984, p. 181.
Chemarea Alpilor — întoarcerea acasă 175
C. Ultima rezistenţă
Acest cuib de rebeli nu putea să fie tolerat mult timp. Generalul
Catinat, care avea experienţă în lupta cu valdenzii, a fost însărcinat
să pregătească operaţiunile. A adunat o armată de patru mii de
soldaţi, împreună cu încă o mie patru sute de ajutoare pentru
servicii. Au organizat totul cu multă atenţie și au decis să atace
după modelul folosit în celelalte războaie – din trei direcţii.
Atacul s-a declanșat pe 2 mai. Primele două coloane au apucat
spre vârful munţilor, ca să îi surprindă din spate, iar a treia, cea
principală, a atacat din faţă, dinspre urcușul spre Castello. Coloanele
de sus erau însoţite de pionieri care pregăteau terenul și la
nevoie întindeau poduri mobile. După mai multe ceasuri, au reușit
să ajungă în partea înaltă a stâncilor. Pe când se pregăteau să pornească
atacul, a pornit o vijelie târzie de lapoviţă și ninsoare, însoţită
de o ceaţă atât de deasă, încât au fost nevoiţi să rămână pe loc.
În timpul acesta, Catinat a pornit atacul cu corpul principal de
armată. Ceaţa deasă și ploaia au încetinit mișcarea trupelor, dându-
le valdenzilor timp să organizeze rezistenţa. Au pregătit stânci,
lemne și o baterie de archebuzieri. Au așteptat ca inamicul să se
apropie și, la un semnal, au dat drumul pietrelor și au descărcat
armele. Surprinși, francezii s-au retras. Atunci, valdenzii au ieșit
din tranșee și au trecut la atac. Soldaţii generalului au rupt-o la
fugă, lăsând în urmă aproape două sute de morţi, în timp ce
valdenzii aveau un singur rănit.
Un martor ocular scria:
„Astăzi am văzut atacul de la Balziglia… și trebuie să
spun că lucrurile până la această oră nu merg bine. Au rămas
(murit), din câte se zice, mulţi oficiali și soldaţi, fără să se fi
putut câștiga nimic. Barbeţii s-au apărat foarte bine în spatele
fortificaţiilor lor; o mică furtună a cauzat un mare deza-
19 În urma acestor acţiuni, numărul valdenzilor a scăzut la 350-370 de persoane.
Idem, p. 29.
176 Valdenzii
vantaj, apoi ploaia și o zăpadă teribilă au durat până seara,
că îţi era milă să vezi trupele luptând pe o asemenea vreme”20
Un ofiţer spunea:
„…Acei mizerabili sunt așa de bine fortificaţi, că este
imposibil să-i scoţi din cuibul lor fără artilerie sau înfometare.
Soldaţii noștri au suferi atât de mult, încât nu știu cum pot
să îi încurajez pentru un al doilea atac.”21
În timp ce generalul pregătea trupele, valdenzii și-au întărit
poziţiile, făcând un gest inutil de cruzime. Au ucis toţi prizonierii
și au înfipt capetele lor în pari înaintea tranșeelor, „ca să le arate
inamicilor”, cum scrie Arnaud, „că nu vor să trateze cu ei”. Acest
gest de neomenie faţă de prizonieri este un rezultat firesc al
faptului că, o dată ajunși în văile Alpilor, au uitat misiunea pentru
care au venit – să readucă credinţa – și s-au dedat la jafuri, omoruri
și alte lucruri neîngăduite. Este consecinţa firească a îndepărtării
de Dumnezeu.
Următorul atac a fost stabilit pe 24 mai. Ca să susţină înaintarea
trupelor, generalul a adus artileria. În faţa loviturilor de tun,
fortificaţiile valdenze s-au dărâmat. Ei s-au retras spre Pan de
Zucchero, sperând să reziste asaltului. A fost o mișcare greșită. În
curând au sosit cele două corpuri din spate, care i-au înconjurat.
Erau prinși ca într-un clește. Nu aveau nici o scăpare și, în câteva
ceasuri, urmau să fie nimiciţi.
În ceasul acela, și-au dus aminte din nou de Dumnezeu. Deși se
purtaseră în chip nevrednic de Numele Său și Îl uitaseră, acum
s-au întors spre El. Au îngenuncheat, cerând ajutorul Său. La un
moment dat s-a lăsat ceaţa, apoi a venit seara. Atacul final al francezilor
a fost lăsat pentru a doua zi. Aceasta a fost salvarea valdenzilor.
O dată cu lăsarea nopţii, căpitanul Filippo Tron, care cunoștea
bine acele locuri, le-a propus să fugă pe o potecă foarte îngustă,
20 A. Pascal, op. cit.,823-824 în A. A. Hugon, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino,
1984, p. 191-192.
21 Idem, p. 20.
Chemarea Alpilor — întoarcerea acasă 177
pe care el o știa de când era copil. Trecătoarea era periculoasă și
trebuia parcursă cu multă grijă. Totodată, trebuiau să treacă printre
rândurile franceze, și aceasta nu era deloc simplu.
Au aprins focurile, ca să sugereze că sunt încă pe munte și, în
liniștea nopţii, s-au înșiruit unii după alţii, trecând pe marginea
muntelui. Toată noaptea și toată ziua următoare au mers fără să
se oprească. După-amiază, au traversat muntele spre Rodoretto,
iar spre seară au ajuns la Pramollo.
Dezamăgirea francezilor a fost foarte mare și au trebuit să
coboare cu mâinile goale.
În următoarele șapte zile, valdenzii au hoinărit prin munţi,
evitând să se așeze într-un loc fix. Vestea că ducele de Savoia s-a
alăturat la Liga Augusta, împreună cu prinţii protestanţi, i-a umplut
de bucurie.
Într-adevăr, pe 4 iunie, Vittorio Amedeo II a rupt alianţa cu
Franţa și s-a aliat cu Anglia, Olanda și Austria. În aceeași zi, Franţa
i-a declarat război ducelui de Savoia. Din acel moment, soldaţii
francezi au devenit inamicii piemontezilor și ai ducelui. Generalul
Clerambaut, care a făcut atâtea servicii ducatului, a fost luat
prizonier la Torre Pellice, chiar pe locul unde mai înainte luptase
pentru duce. Imediat, ducele a emis un edict de eliberare a valdenzilor.
Și a semnat un pașaport de liberă trecere. Valdenzii au
fost salvaţi.
CAPITOLUL XVII
O NOUĂ LUMINĂ ÎN VĂI
I. DIN GHETOU, LA PIERDEREA CREDINŢEI
A. Ultimul val
În luna mai 1694, Vittorio Amedeo a dat un edict prin care
permitea restabilirea cultului valdenz. S-au deschis graniţele, ca
toţi emigranţii să se poată întoarce în ţară; copiii, care fuseseră
luaţi cu forţa în timpul războiului din 1686 ca să fie catolicizaţi, au
fost daţi părinţilor lor, iar pastorilor eliberaţi în 1690 li s-a dat
dreptul să predice. Acest edict a făcut ca valdenzii să se înscrie ca
voluntari în armata ducală și să lupte împreună cu Liga Augusta
împotriva francezilor.
Războiul a durat mult și nu s-a terminat bine pentru piemontezi.
Francezii au ieșit învingători și au ocupat mari părţi din teritoriul
ducelui.1 Printre altele, a fost ocupată și partea occidentală a
Piemontului. La încheierea războiului, în 1696, au fost semnate o
serie de acorduri, prin care ducele a cedat Franţei zona Pinerolo
și Val Chisone. Acestea erau văile valdenzilor.
Declaraţia de cedare le-a adus din nou necazuri. Între acestea
a fost edictul dat de ducele Vittorio Amedeo II, pe 20 iunie 1730,
și confirmat de Senatul din Pinerolo, prin care toţi trebuiau să se
întoarcă la credinţa catolică sau să părăsească ţara.2 În urma acestui
1 În timpul conflictului dintre Savoia și francezi, ducele Vittorio Amedeo II,
înconjurat de trupele inamice, nu a găsit altă cale de scăpare decât să se refugieze în
munţi. În ciuda tuturor „necazurilor” pe care li le făcuse valdenzilor, ei l-au primit
bine și l-au găzduit într-o casă din Rora. Aici a așteptat câteva zile până au sosit trupele
lui Eugenio de Savoia, cu care a plecat să elibereze orașul Torino. Come viveano,
Claudiana, Torino, p. 97.
O nouă lumină în văi 179
edict, o parte dintre ei s-au întors în Elveţia, alţii au emigrat în
Germania. O bună parte a refuzat să plece – erau hotărâţi să rămână
acolo la fel ca înaintașii lor.
Din fericire, în afară de presiuni și ameninţări din partea
preoţilor, nu s-a întâmplat nimic. Epoca întunecată a persecuţiei
deja trecuse. Douăzeci de ani mai târziu, în 1750, poporul valdenz
a căpătat definitiv recunoașterea și libertatea.
B. „Un obiect de muzeu”?3
Așa își începe doctorul Bouchard studiul său cu privire la ultima
etapă a istoriei acestui popor. Da! Un obiect de muzeu. Aceasta
este cruda realitate. În următorii o sută cincizeci de ani, mișcarea
„Săracilor” de altădată se va transforma încet, dar sigur, într-un
impunător monument de muzeu. Iată în câteva cuvinte acest trist
proces de pierdere a identităţii.
O dată cu încheierea persecuţiilor, poporul a cunoscut o
puternică înflorire. Văile s-au umplut din nou de oameni și o nouă
viaţă a cuprins văile. Au fost reconstruite casele, au venit noi familii
și au apărut copii. Cirezi de vite și turme de oi albe au început din
nou să acopere munţii. Animalele au devenit o sursă importantă
de câștig. Turmele, care până acum le ofereau doar o sursă de
existenţă, devin dintr-o dată una dintre cele mai prospere afaceri,
așa că oamenii au început să se ocupe exclusiv cu creșterea lor. De
primăvara până iarna, urcau în munte și se ocupau neîncetat de
îngrijirea animalelor. Nu mai aveau timp pentru altceva. Lucrul
2 Iată un fragment din textul edictului: „Toţi cei născuţi în Biserica Catolică,
deveniţi protestanţi, dar care au abjurat pe orice motiv înainte de 1686 și care s-au
întors la protestantism, sunt, în virtutea edictelor de dinainte de 1686, vrednici de
moarte… Cei născuţi catolici după 1686, care au locuit în afara graniţelor și care au
trecut la protestantism, sunt vrednici de aceeași pedeapsă… Dar mila specială, demnă
de admiraţie veșnică a Maiestăţii Sale, îi lasă în viaţă, cu condiţia ca în zece luni să se
întoarsă la catolicism sau să părăsească ţara…” Guido Mathieu, Il Candeliere sotto il
moggio, Societa di Studii Valdese, Torre Pellice, 1946, p. 1 2.
3 Giorgio Bouchard, Dal rimpatrio ad oggi, în Il Glorioso Rimpatrio dei Valdesi,
CSSV, nr. 10, 1988, Claudiana, Torino, p. 87.
180 Valdenzii
acesta nu a fost rău la început, dar a transformat cu timpul
mentalitatea misionară într-una materialistă.
Din punct de vedere spiritual și intelectual, a avut loc o înviorare:
au apărut mișcări de trezire spirituală, au fost reconstruite
templele și, acolo unde nu erau, au fost construite altele noi. Au
fost aduși pastori din Elveţia și chiar profesori. Căpitanul Beckwith
s-a ocupat de construirea școlilor și toţii copiii au fost obligaţi să
frecventeze școala. Sistemul de altădată al vechilor barba a fost
definitiv înlocuit. Peste tot a înflorit o altă viaţă, pe care nu o
cunoscuseră niciodată, cu mult mai multe posibilităţi.
Pe măsură ce comunitatea creștea, era tot mai mare tentaţia de
a coborî în vale. La început mai timid, apoi cu tot elanul, au început
să părăsească munţii și să se așeze în orașele din câmpie. Unii
dintre ei au continuat să predice, așa se face că, la 1847, au pus
piatra primului templu în orașul Torino. Dar, ademeniţi de viaţa
ușoară a orașului, încetul cu încetul, s-au lăsat prinși în tot felul de
afaceri, care le-au răpit timpul și preocuparea pentru care au
coborât din munţi. Au cumpărat noi proprietăţi, și-au făcut case și
s-au mutat în ele, părăsind definitiv munţii. Liniștiţi și liberi, mulţumiţi
cu ritmul „vieţii din vale”, ducând o viaţă ușoară și fără
grijă pentru ziua de mâine, mulţi au uitat de misiune și, în câteva
zeci de ani, au început să uite și de Dumnezeu. În numai trei generaţii,
au devenit de nerecunoscut. Erau valdenzi, dar „nu mai
erau credincioși.”4
II. O NOUĂ LUMINĂ ÎN VĂI
În vara anului 1864, ex-fratele franciscan polonez, Michael
Belina Czechowski, s-a întors din America în Europa pentru a
predica solia revenirii lui Isus și a pregătirii speciale în vederea
întâlnirii cu El. După mai multe calcule personale, a hotărât să
poposească în văile valdenze ale Piemontului. A ajuns la Luserna
de San Giovanni și aici și-a început activitatea misionară.
4 Giorgio Bouchard, Dal rimpatrio ad oggi, în Il Glorioso Rimpatrio dei Valdesi,
CSSV, nr. 10, 1988, Claudiana, Torino, p. 87.
O nouă lumină în văi 181
A lucrat timp de doi ani, întâmpinând multe necazuri. Tradiţia
istorică a poporului valdenz avea un cuvânt greu de spus și, de
multe ori, Czechowski a fost împiedicat să-și prezinte cuvântările.
În ciuda opoziţiei, el a continuat să lucreze și, spre bucuria sa, un
grup de persoane au acceptat „noua lumină”.
Cine era Czechowski? De unde venea și care era această „nouă
lumină”?
Era originar din Polonia. De timpuriu, a intrat în ordinul
franciscanilor, dedicându-se vieţii spirituale. Pe data de 25 iunie
1835 a fost consacrat în Biserica Sfânta Cruce din Varșovia.5
Următorii cincisprezece ani i-a petrecut într-un mare zbucium. Era
frământat de situaţia socială a ţării, de politica de asuprire a Rusiei,
de situaţia din biserică și de viaţa lui personală. În cele din urmă,
a mobilizat un grup de preoţi cu scopul de a face o mișcare de
masă împotriva Rusiei.
Politica de represiune a ţarului Nicolae I l-a forţat să fugă în
Prusia. Pentru un timp a fost capelan, dar, dezamăgit de situaţia
din biserică, s-a decis să facă o reformă. Pentru aceasta a scris un
memoriu, pe care i l-a prezentat papei Grigore al XVI-lea în octombrie
1843. În scrisoare, prezenta o serie de reforme, care considera
că trebuie să fie făcute în Biserica Catolică.
Din nou dezamăgit, a părăsit Italia, s-a mutat în Franţa și s-a
oprit la Lyon. Orașul acesta era legat de istoria valdenzilor. Din
Lyon, s-a dus la Paris, apoi din nou în Prusia, unde, timp de trei
ani, a pus la punct o mișcare de eliberare a Poloniei. A eșuat din
nou și a fost expulzat.6
Urmează un moment important în viaţa sa, deplasarea la
Geneva. Aici a luat pentru prima dată legătura cu protestanţii.
Deziluzionat în așteptările sale, a început să se adâncească în căutări
5 Giuseppe de Meo, M. B. Czechowski, A study of his life on work in Italy, în „Atti
del Simposio Dedicato a Czechowski”, Varșovia, 1976.
6 M. B. Czechowski, Thrilling and Instructive Developement and Experience of
Fifteen years as Roman Chatolic Clergyman and Priest, Boston, 1862, p. 270 în
Giuseppe de Meo, op.cit., p. 45.
182 Valdenzii
spirituale. A intrat în contact cu „Fratelli”7, dar nu a fost mulţumit;
află de mișcările de trezire din America și pleacă acolo. Ajuns în America,
a luat legătura cu mișcarea millerită – adventistă. După ce a făcut
un studiu serios al profeţiilor biblice, s-a decis să devină membru
al Bisericii Creștine Adventiste (1857) și a fost angajat ca pastor.
Deși a avut succes în comunităţile în care lucra, spiritul său
liber, întreprinzător nu l-a lăsat în pace. Voia să facă mai mult.
Sufletul lui fremăta de dorinţa de a se întoarce să predice în Europa.
Așa că, după mai multe luni de rugăciune, pregătire și călătorie, a
pus din nou piciorul pe pământul Italiei.
Ajuns în Italia, a întâlnit câţiva valdenzi și a decis să predice
solia revenirii lui Isus în mijlocul acestei comunităţi. A început cu
mult zel. Solia sa principală era pregătirea pentru venirea Domnului
și respectarea zilei de odihnă. A luat din nou legătura cu Fratelli
și în special cu contele Guiciardini,8 care era unul dintre conducătorii
lor. A început să-i contacteze pe unii conducători valdenzi
și a închiriat o sală unde ţinea conferinţe. Unii localnici participau
cu interes, acceptau dialogul, alţii îl considerau excentric sau de-a
dreptul nebun. Între cei cu care a început discuţiile a fost și Jean
Pierre Comba, pastorul „Bisericii libere”, din Val d’Angrogna.9
7 „Fratelli” sunt o biserică evanghelică, născută în Boemia, care apoi s-a întins în
toată Europa. Din punct de vedere dogmatic, se apropie de Biserica Baptistă sau
Evanghelistă.
8 Contele Piero Guicciardini a fost unul dintre cei trei conducători ai „Fratelli”-lor.
El a primit din partea lui Czechowski mai multe materiale privitoare la respectarea
zilei de odihnă și au întreţinut corespondenţă. Între cărţile primite a fost și cartea
„Ziua a șaptea”; apel la fraţii creștini din toate bisericile. Lucrarea a fost găsită în
biblioteca personală a contelui, având notată pe ea data de 1 ianuarie 1877, și e posibil
să îi fi fost trimisă de doctorul Ribton, fiindcă, la data aceea, Czechowski nu era în
Italia. Ea a fost depusă la Biblioteca Naţională din Florenţa, unde se află înregistrată cu
Nr. 12, 8 XXIV, cop. 18; publicată în Il Messagero, 1976.
9 Biserica Liberă a fost a doua biserică evanghelică în Italia. Ea promova întoarcerea
la spiritul de patriotism al înaintașilor. Renașterea religioasă era văzută ca fiind strâns
legată de renașterea naţională. În ce privește doctrina, se încadrau în liniile mari ale
protestantismului. Giorgio Bouchard, Dal rimpatrio ad oggi, în Il Glorioso Rimpatrio
dei Valdesi, CSSV, nr. 10, 1988, Claudiana, Torino, p. 94-95.
O nouă lumină în văi 183
Se știe că la data aceea existau comunităţi valdenze dizidente,
printre care erau și „Bisericile libere”, care nu s-au supus politicii
„oficiale” a conducătorilor. Deși erau valdenzi, ei nu erau de acord
în anumite puncte de dogmă cu linia oficială.
La numai două luni după ce a început predicarea, lui Czechowski
i s-au alăturat doi tineri și pe 1 iulie 1860 au fost botezaţi. Unul
dintre ei, Jones, a fost primul misionar în Toscana. Czechowski a
continuat să predice, și grupa s-a mărit. Între cei botezaţi a fost și
un tânăr din Val Pellice, numit Jean David Geymet.10 Iată cum
descrie acesta experienţa întâlnirii sale cu Czechowski:
„Într-una dintre serile lunii iulie a anului 1863, mă întorceam
de la un atelier de pielărie din Torre Pellice, unde
lucram… Pe când treceam pe lângă un depozit, am văzut
un mic grup de oameni, adunaţi în jurul unei mese… În mijlocul
grupului era un om înalt și subţire, cu o hartă profetică
în mână, explicând profeţiile din Daniel 2. Era domnul
Czechowski. Fiindcă nu aveam o educaţie religioasă, am fost
interesat. Am primit acest adevăr imediat ce l-am auzit și
astfel am devenit primul adventist.”11
Ulterior, el a scris o carte despre respectarea zilei a șaptea ca zi
de odihnă.
Între cei care au acceptat solia lui Czechowski, a fost și pastorul
valdenz Oscar Cocorda.12 După o perioadă de studiu, a devenit
membru al noii comunităţi și, o dată cu el, au venit și alte
persoane.
10 Revue Adventiste, 1 dec.1922, în Giuseppe de Meo, Granelo di Sale, Claudiana,
Torino, 1978, p. 64.
11 Review and Herald, 27 dec. 1973, p. 20.
12 Oscar Cocorda a părăsit mișcarea adventă. El a scris un aticol în Buletinul de
studii – BSHV intitulat: Les origines de la Colonie Hollandaise du Cap, nr. 18, 1901,
p. 13-19.
184 Valdenzii
III. „ÎNGERII VĂILOR”
A. Caterina Ravel
După câţiva ani de predicare, Czechowski a lăsat comunitatea
din Italia și a plecat să predice mai departe în Europa.13 În urma
lui, grupa de valdenzi adventiști a început să se risipească. Supuși
la tot felul de presiuni, batjocoriţi, desconsideraţi și ameninţaţi cu
bătaia, au părăsit comunitatea rând pe rând. Între aceștia a fost și
Oscar Cocorda, care a devenit unul dintre cei mai aprigi împotrivitori.
Sub tirul nimicitor al „lucrării” sale, întreaga comunitate
s-a împrăștiat, cu o singură excepţie, Caterina Ravel.
Cine era Caterina Ravel? Nu avem prea multe date despre ea.
Știm că s-a născut în 1830, în Torre Pellice. A cunoscut solia adventă
și s-a botezat în 1864. În ciuda faptului că toţi ceilalţi membri ai
grupei au plecat, ea a continuat să rămână credincioasă. Ea a
păstrat ca zi de odihnă sâmbăta și a continuat să le vorbească
oamenilor despre venirea lui Christos. Era cunoscută în toată
localitatea pentru spiritul ei de sacrificiu. Timp de zece ani, a rămas
singura adventistă în Văi.14
În anul 1875, a sosit în Văi un misionar de origine franceză,
Daniel T. Bourdeau. Spre surprinderea lui, a descoperit că subiectele
predicilor sale erau deja cunoscute și mulţi le discutau cu
aprindere. În plus, a întâlnit-o pe Caterina Ravel, care păstra aceleași
principii ca și el. Lucrarea sa a avut succes și, în scurt timp, mai
multe persoane s-au alipit comunităţii. Jean David Geymet, care
a lucrat un timp în Elveţia, a revenit la Torre și a deschis casa
pentru întruniri religioase și studii biblice. În urma seminariilor,
soţia sa s-a convins și s-a botezat. Seriozitatea și dragostea cu care
lucra Bourdeau au deschis inimile oamenilor, așa că în curând a
13 A plecat să predice în Elveţia. Din această ţară, a trecut în Austria și, în cele din
urmă, în România. El a fost primul misionar adventist în ţara noastră.
14 Geymet a plecat cu Czechowski în Elveţia, Jones în Toscana, iar ceilalţi și-au
părăsit credinţa.
O nouă lumină în văi 185
ajuns să fie cunoscut ca „misionarul văilor”. Lucrarea sa a fost
continuată de fratele său, A. C. Bourdeau.
În 1877, a vizitat văile profesorul și misionarul J. N. Andrews.
A stat doar câteva zile, apoi și-a continuat călătoria spre Elveţia și
Austria. Nu mult timp după aceea, s-a îmbolnăvit și a murit. Când
vestea morţii sale a ajuns la Torre, mulţi au plâns. „Între aceștia,
spune Geymet, a fost și soţia mea, care era atât de întristată, că a
plâns.”15
B. Bun venit, Ellen White!
Între cei care au vizitat Văile Valdenze a fost și Ellen White. Ea
avea o mare experienţă spirituală și a fost trimisă de Conferinţa
Generală a Bisericilor Adventiste să viziteze și să întărească micile
comunităţi din Elveţia și Italia. A vizitat Văile de trei ori16 și a avut
ocazia să participe la întruniri religioase, să discute cu oamenii și
să inaugureze Biserica Creștină Adventistă din Torre Pellice. Iată
descrierea acestei prime vizite, așa cum apare notată în jurnalul ei:
„În dimineaţa zilei de 26 noiembrie 1885, am plecat din
Basel spre Torre Pellice, Italia; eram însoţită de fiica mea,
Mary K. White, și de fratele B. L. Whitney. Era a patruzeci
și opta aniversare și cadoul pe care l-am primit a fost să
vizitez acest loc pe care îl visam… La aproximativ treizeci
de mile de Torino, am ieșit din vasta câmpie care se întinde
pe aproximativ două sute de mile la picioarele Alpilor și am
trecut printr-o deschizătură a munţilor, intrând în Valea
Piemontului. Una dintre aceste văi este Luserna, prin care
trece drumul. Imediat după ce am intrat în vale, am văzut
15 La data aceea, soţia lui Geymet nu era membră a Bisericii Creștine Adventiste.
Ellen G. White in Europe, The first visit to Italy, p. 139.
16 În 27 noembrie – 15 decembrie 1885 – Historical Sketches of the Foreign
Missions of the Seventh-day Adventists, Notes of Travel, p. 226-249. Visit to Northern
Italy; A doua vizită între 16 aprilie -1 mai 1886, publicată în „Adventist Review and
Sabbath Herald”, Visit to the Vaudois Valleys, 01.06.1886; și a treia, între 4-8 noiembrie
1886, Waldesian Valleys, Special Statements.
186 Valdenzii
deschizându-se la stânga și la dreapta alte văi. Dar această
vale centrală este cea mai largă, pe ea se află și drumul care
duce la Torre Pellice… Noi am ajuns aici vineri, pe la ora
nouă, și am fost cazaţi la un om foarte amabil, A. C.
Bourdeau, care era misionar aici… În Sabat, le-am vorbit
fraţilor și surorilor în holul casei în care ei ţineau de obicei
întâlnirile. Din pricina întârzierii proprietarului, au fost
puţini prezenţi, dar eu am simţit aceeași putere în prezentare
ca și cum m-aș fi adresat la sute. Am încheiat cu textul din
Isaia 56;1-7 și am încercat să le spun despre importanţa
ascultării de Dumnezeu și a umblării în lumină.”17
„Vizita noastră în Văile Valdenze a fost una dintre cele
mai deosebite, ţinând cont că aceste localităţi au fost strâns
legate de istoria oamenilor lui Dumnezeu din secolele trecute…
În aceste locuri, ei au găsit protecţie când biserica
bântuia cu persecuţii crude întreaga Italie. Aici au reușit să-și
menţină independenţa mulţi ani după ce Roma stăpânea cu
putere… În spatele acestor bastioane ale munţilor, puse aici
special de Dumnezeu ca să protejeze pe poporul Său încă
din vremea primei biserici apostolice în Italia, lumina
candelei lor a strălucit de-a lungul întregii nopţi care a
coborât asupra creștinătăţii.”18
Din nefericire, lumina spirituală s-a micșorat cu trecerea
timpului, ajungând până acolo, încât aproape s-a stins. Mare parte
dintre valdenzi au pierdut reperele înaintașilor lor și și-au croit o
altă viaţă. Deja la 1885, Ellen White observa acest lucru:
„Ah, cât de mult s-a schimbat acest popor acum! Spiritul
care i-a animat pe părinţii lor și i-a condus să caute adevărul
pur al Bibliei acum parcă a adormit. Decăderea religioasă
17 Ellen White, Historical Sketches of the Foreign missions of the Seventh-day
Adventists, Notes of Travel, p. 226-249. Visit to Northern Italy, 27 nov. -15 dec. 1885,
p. 231.
18 Ellen White, Historical Sketches of the Foreign missions of the Seventh-day
Adventists, Notes of Travel, p. 226-249. Visit to Northern Italy, 27 nov. - 15 dec. 1885.
O nouă lumină în văi 187
caracterizează acum credinţa și practica acestui popor, care
altădată se temea de Dumnezeu…”19
Puţinii oameni care erau deciși să respecte Poruncile Scripturii
au suferit batjocură, prigoană și persecuţie. Ei, care altădată au
fost persecutaţi, acum au devenit persecutori. Ne amintim de un
caz. O doamnă a fost foarte interesată de adevăr și a început să
ţină Sabatul. Cum s-a auzit acest lucru, a fost vizitată de liderii
bisericii, care i-au spus că, dacă refuză să se mai unească cu sabatiștii,
vor aproba o sumă din trezorerie ca să-și repare fântâna și,
mai mult decât atât, îi vor da o anumită sumă de bani în fiecare
lună. Aceasta a fost o ispită serioasă pentru o femeie care era săracă
și avea o familie mare de îngrijit, dar membrii grupei au fost
fericiţi să vadă că ea a avut curajul să rămână lângă adevăr:
„Eu plâng pentru oamenii Italiei, în special pentru cei
care locuiesc în acele văi. Ei sunt atât de departe de ceea ce
au fost părinţii lor odată și par să fie mulţumiţi cu experienţa
lor trecută. Ei nu au fost învăţaţi să sacrifice pentru cauza
religiei și, pentru cel mai mic lucru care îl fac, cer sprijinul
pastorului. Dar știu că Dumnezeu are încă oameni în aceste
văi și mă rog ca El să dea jos barierele și să facă să strălucească
adevărul. Când noi predicăm, câte un om sau o femeie spune:
„Dacă acesta este adevărul, noi îl acceptăm”. Noi suntem
fericiţi să vedem oameni dispuși să cerceteze, la fel cum
făceau pe vremea lui Pavel cei din Berea.20
IV. „LUX LUCIT IN TENEBRIS”
Lucrarea nu a avut succese strălucitoare, dar au fost câţiva
oameni care au decis să treacă de partea soliei advente. Iată
relatarea, așa cum apare în Notele de călătorie:
19 Idem, p. 17.
20 Ellen White,Visit to the Vaudois Valleys în „Review and Herald”, 01/06/1886, în
Bill Sherman, Visit of WaldensianValleys, Lifestyle Center, p. 17.
188 Valdenzii
„În timpul stagiuni trecute, fr. Geymet a vizitat și a ţinut
studii biblice într-o sală în Angrogna. La vremea aceea, am
avut o bună participare, patruzeci, cincizeci de persoane.
Întrucât nu mai erau locuri, unii stăteau pe jos, alţii, pe cutii
sau pe unde apucau. Ascultau în liniște o oră sau două și, la
urmă, după încheierea programului, o parte dintre ei rămâneau
să discute pe marginea subiectului… Ocazional, întâlnirea
a fost tulburată de zgomotul animalelor, dar s-a făcut
repede liniște și adunarea a putut continua. Oamenii au
apreciat efortul pe care îl făceam ca să prezentăm aceste subiecte
și și-au exprimat amărăciunea că pastorii lor nu-i mai
vizitează. Am găsit o plăcută manieră de a lucra și avem
motive să credem că Dumnezeu va binecuvânta lucrarea
făcută.”
Din Vale d’Angrogna, lucrarea misionară s-a mutat în Villar
Pellice:
„Presbiterul A. C. Bourdeau ţinea conferinţe în Villar de
câtva timp și se întâlnea cu oamenii o dată pe săptămână.
Era vară și era greu să-i aduni pe oamenii care urcau în
munte cu animalele. Dar ei spuneau că, dacă fr. Bourdeau
continuă cu întâlnirile, ei vor veni în fiecare duminică dupăamiază.
El prezenta din plin adevărul despre venirea lui
Isus și despre Sabat, și interesul a fost stabilit. Aceasta este
o solie care curând îi va determina pe oameni să ia o decizie
în privinţa Sabatului. Câţiva par să fie pregătiţi, dar majoritatea
nu. Așa că a decis mai bine să îi conducă să studieze
Biblia.”21
S-au făcut pași și în lucrarea din Torre Pellice. S-a organizat o
Societate misionară, care are ca scop să trimită reviste și studii
prin corespondenţă… La St. Jons, trei mile în jos de Torre Pellice,
Ellen White a vorbit de trei ori „la un public inteligent, în care
mulţi știau engleza. O dată a fost un pastor care a tradus totul de
21 Ellen White, op. cit., p. 18.
O nouă lumină în văi 189
la un capăt la altul, altădată, un profesor de școală, iar altădată,
un tânăr bine educat…”22
În 1886 a fost organizată Biserica Adventistă, cu un număr de
treizeci de membri și zece simpatizanţi. De atunci până astăzi,
această comunitate a funcţionat fără încetare. Astăzi sunt cincisprezece
membri, un grup de simpatizanţi și diferiţi vizitatori.
În vârful munţilor, la Pra del Torno, se află Centrul de Studii
Biblice și de Sănătate, care adună în fiecare an zeci de tineri veniţi
din lumea întreagă să studieze și să se roage împreună.
Comportamentul și atitudinea lor amintesc de vechii valdenzi.
I-am urmărit de aproape și pot să spun, așa cum spunea ghidul
valdenz de la Tana, că „seamănă cu valdenzii de odinioară”. Serile
se întâlnesc, se roagă și studiază împreună. În timpul zilei, merg
prin satele de munte și dau o mână de ajutor oamenilor bătrâni.23
Când nu au ceva special de făcut, urcă pe munţi să cunoască locurile.
Poartă Biblia mereu cu ei. Chiar și atunci când fac călătorii în
munte, nu se despart de ea. Dacă cineva îi întreabă ce este cu ei,
scot Scriptura și citesc pasajele care vorbesc despre credinţa lor.
Sunt veseli, plini de curaj și de speranţă.
Am fost impresionat în chip aparte de Daniele Seban, o femeie
de circa patruzeci de ani, de naţionalitate franceză. Ea a lăsat
comoditatea marilor orașe și s-a mutat în acest colţ uitat de lume,
cu gândul de a fi un exemplu pentru acest popor. Nu ţine conferinţe,
nu face seminarii și nu organizează nici un proiect însemnat.
În schimb trăiește simplu, natural, cu mare dragoste de Dumnezeu
și de oameni. Din când în când, conduce grupuri de turiști prin
munţii nesfârșiţi. În timp ce prezintă istoria valdenzilor, cu
delicateţe le aduce aminte ascultătorilor de marile principii care
au animat altădată acest popor. Dacă o vezi, nu poţi să nu îţi
amintești de misionarii de altădată.
22 Ellen White, Visit to the Vaudois Valleys în „Review and Herald”, 01.06.1886, în
Bill Sherman, Visit of Waldensian Valleys, Lifestyle Center, p. 17.
23 În ziarul Riforma a fost publicat un articol despre activitatea tinerilor adventiști
care lucrează cu spirit creștin pentru fraţii lor valdenzi. Riforma, sept. 2003. p. 3.
190 Valdenzii
Odată am întrebat-o de ce a făcut acest sacrificiu și ea mi-a
răspuns: „Iubesc acești oameni și eu cred, la fel ca Ellen White, că,
’de-a lungul acelor văi, sunt suflete preţioase care vor primi
adevărul’.”24
Privind văile pustii de astăzi, este greu de crezut că lumina
Evangheliei va mai străluci în aceste locuri, ca altădată. În cele
câteva case din munţi, mai locuiesc doar câţiva bătrâni. Restul au
murit sau au coborât în vale. În localităţile Torre Pellice, Bobbio,
Villar, Luserna, oamenii s-au secularizat și nu mai sunt atrași de
cele spirituale. Dar ici și colo întâlnești câte un bărbat sau câte o
femeie cu sufletul aprins de dragoste pentru Dumnezeu.
„Rugăciunea noastră către Tatăl ceresc este ca lumina să mai
poată străluci în întunericul moral al poporului din aceste văi ale
Piemontului.”25
24 „Din lumina pe care eu o am, de-a lungul acelor văi sunt suflete preţioase care
vor primi adevărul. Eu nu am nici o cunoștinţă personală de acele locuri, dar ele mi-au
fost prezentate ca fiind legate de lucrarea lui Dumnezeu din trecut. Acum, El este cu
un pas înaintea acestui popor și ei trebuie să facă acest pas.” Ellen White, Historical
Sketches of the Foreign Missions of the Seventh-day Adventists, Notes of Travel,
p. 226-249. Visit to Northern Italy, 27 nov.-15 dec., 1885, p. 147.
25 Ellen White, Manuscript Releases în History of Adventism in Italy, vol. V,
p. 274.
ÎN LOC DE CONCLUZIE
Când urci la Pra del Torno, spre Școala vechilor Barba, pe coasta
unui deal însorit se află o mână de case mici de piatră. Între acestea
se află și o casă de piatră albă, aparţinând Centrului de Sănătate al
Bisericii Adventiste. Puţinii locuitori din zonă cunosc bine acest
Centru. Odată, un grup de tineri care învăţau aici au invitat un
valdenz, pe nume Adriano, să îi conducă pe vârfurile înalte ale
munţilor. Au petrecut un timp împreună. După câteva zile m-am
întâlnit cu ghidul valdenz, pe care îl cunoșteam foarte bine.
Ne-am îmbrăţișat, apoi am schimbat câteva cuvinte. Era uimit de
tinerii adventiști și mi-a spus: „Tinerii tăi poartă Biblia cu ei și se
roagă mereu!” Mirat, l-am întrebat: „Cum așa?” „Da, s-au rugat
dimineaţa la plecare, la amiază, înainte de masă și apoi seara, la
întoarcere…” Am zâmbit și i-am răspuns: „Adriano, așa ne rugăm
cu toţii…” S-a uitat la mine câteva secunde și, ca și cum nu m-ar
mai fi văzut, mi-a zis cu amărăciune: „Voi studiaţi și vă rugaţi așa
cum făceam noi altădată… Valdenzii de astăzi nu se mai roagă…”
Ne-am despărţit după ce ne-am rugat împreună.
În timp ce coboram, m-am gândit la cele spuse de Adriano. Un
amestec ciudat de bucurie și tristeţe mi-a umplut sufletul. Cât de
ușor au putut să piardă valdenzii valorile spirituale pentru care
generaţii întregi au urcat pe rug! Biblia, care era cea mai preţioasă
comoară, a fost uitată… Prea puţini o mai citesc. Ce să mai spun
de rugăciune și de viaţa devoţională… Sabatul nu mai există de
mult. Nu mai există nici identitate – s-au unit cu Biserica Metodistă
și Baptistă, formând o uniune comună. În ce privește ecumenismul,
sunt primii care astăzi dau mâna cu Biserica Catolică. Fac slujbe
împreună și discută serios despre unirea bisericilor. Sunt valdenzi,
dar nu mai seamănă cu cei de altădată.
192 Valdenzii
Poate oare să se întâmple același lucru și cu noi? Pericolul de a
urma același traseu este prea mare ca să nu îl luăm în considerare.
Vom repeta istoria? Vom face aceleași greșeli ca ei? Îmbătaţi de
triumful victoriilor și al libertăţilor câștigate, vom lăsa oare drapelul
jos? Ne vom lăsa prinși în vraja secularismului și vom uita de
moștenirea pe care am primit-o?
Din nefericire s-a demonstrat că lucrul acesta se poate întâmpla
și mă îngrozesc la gândul că se poate întâmpla și cu mine. Îmi
doresc cu toată fiinţa ca lumina care a fost aprinsă în noi și care
mai pâlpâie încă între munţii aceștia falnici să nu se stingă niciodată.

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )