preotului. Apoi, Valdo a decis să facă mai multe copii și a apelat la episcopul Bernardo
Ydros, care i-a cerut în schimb o mare sumă de bani. Nefiind dispus să plătească, s-a
apucat singur de această muncă, definitivând traducerea. Stefano di Borbone, De
septem donis Spiritus Sancti, Ed. Lecoy dela Marche, Paris, 1877, p. 290-291.
13 Amedeo Molnar, Storia dei Valdesi, Claudiana, Torino, p. 149.
72 Valdenzii
Mai mulţi „barba” cu experinţă se adunau de obicei noaptea, în
una dintre casele dinainte stabilite. Aici petreceau câteva ceasuri
în studiu și rugăciune, apoi își împărţeau manuscrisele care trebuiau
copiate. Unele dintre ele erau aduse cu greu din Elveţia sau din
Franţa. Curieri dinainte pregătiţi străbateau munţii, înfruntând
primejdii, ca să poate pune la dispoziţia lor aceste materiale. De
multe ori, prin trecătorile munţilor, erau așteptaţi de oamenii
Inchiziţiei, care îi prindeau și-i trimiteau la rug.
După ce împărţeau foile preţioase, le ascundeau cu grijă și, în
aceeași noapte, se întorceau pe cărările ascunse ale munţilor spre
micile lor sate. Ajunși acasă, le puneau în siguranţă, așteptând
momentul potrivit să înceapă să le scrie. Scriau de obicei noaptea,
la lumina lămpii, pe mese joase, de lemn sau de piatră. Uneori
scriau împreună cu fiii sau cu ucenicii lor misionari. Când erau
gata, copiile erau purtate cu grijă înapoi la Colegiul Barba, ca să
fie redistribuite predicatorilor itineranţi. Alteori, le purtau ei înșiși
în misiunile pe care le aveau.
Orice fragment din Biblie trebuia ascuns foarte bine, fiindcă
putea constitui un „corp delict” atât de periculos, încât îi aducea
purtătorului condamnarea la moarte. Barba Martino Gonin,
colportorul din Angrognia, a fost primul care i-a contactat pe
conducătorii Reformei din Elveţia și pe Farel. Cu ajutorul lui, a
pus pe picioare o tipografie la Geneva, unde tipărea manuscrise și
cărţi pe care le transporta peste munţi, în văile Alpilor.14 A fost
prins în timp ce traversa munţii dinspre Geneva spre Piemonte.
Avea asupra lui manuscrise și materiale de propagandă. După un
proces sumar, a fost condamant la moarte prin înecare în râul
Isère. Când a fost prins, a declarat: „Sunt din Angrognia, Piemonte,
și în prezent locuiesc la Geneva, unde exercit arta tipografiei.”15
Câţiva ani mai târziu, pe aceeași potecă au fost prinși alţi cinci
pastori care veneau cu materiale. Au fost condamanţi la rug și arși
la Chambery.
14 P. Gilles, Histoire ecclésiastique des Eglises Réformées, îngrijită de Lantaret,
Pinerolo,1881, vol. I, p. 47.
15 Livre des martyres, v. 3, cit. 111.
Valdenzii de altădată 73
Aceeași soartă a împărtășit-o și Bartolomeo Hector. A fost
supranumit „Prinţul colportorilor” pentru activitatea sa neobosită
de a transporta literatură sacră dintr-o parte în alta a munţilor.
Nici o primejdie nu era în stare să îl oprească. A fost prins de
Seniorul din Perrero, Trucchietti. A fost dus la Torino și aici a fost
sugrumat și ars pe rug, la 20 iunie 1557.
Paginile scrise erau atât de periculoase, încât mulţi valdenzi
preferau să le înveţe pe de rost. Dacă erau prinși și nu se găsea
asupra lor „corpul delict”, puteau scăpa cu viaţă. Unii învăţau pe
de rost chiar părţi întregi din Scripturi. Dominicanul Stefano di
Borbone scrie că a văzut un ţăran care învăţase patruzeci de pasaje
din Biblie:
„Am văzut cu propriii ochi un tânăr ţăran care a petrecut
numai un an în casa unui eretic valdenz, dar a ascultat și a
repetat cu atâta atenţie Scriptura, încât, în acest scurt timp,
a învăţat patruzeci de pasaje din Evanghelii... Toate acestea
le-a învăţat cuvânt cu cuvânt în limba lui maternă.”16
Tot el a prins la Milano un valdenz care era urmărit de optsprezece
ani. Spre surprinderea lui, a descoperit că „știa tot Noul Testament
și fragmente din Vechiul Testament pe dinafară.”17 Ellen
White, care a vizitat în câteva rânduri Văile Valdenze, confirmă
cele spuse de prelatul catolic:
„Tinerii erau instruiţi în Scripturi încă din fragedă copilărie
și erau învăţaţi să privească cu sfinţenie cerinţele Legii lui
Dumnezeu. Exemplare ale Bibliei erau rare, de aceea cuvintele
ei preţioase erau memorate. Mulţi dintre ei erau în stare
să redea părţi întregi atât din Noul, cât și din Vechiul Testament.”
18
Exista un adevărat entuziasm în studierea Bibliei. Istoricul A.
de Stefano spune:
16 A. De Stefano, Riformatori ed eretici del medioevo, Palermo, 1938, p. 313.
17 Idem, p. 14.
18 Ellen G. White, Marea luptă, Ed. Viaţă și Sănătate, București, p. 58.
74 Valdenzii
„Într-un timp când mijloacele de instruire erau rudimentare,
o așa înflorire intelectuală la nivelul de jos al populaţiei
ne umple de uimire. Citind un document din secolul al
XIII-lea, aflăm că valdenzii, bătrâni și tineri, bărbaţi și femei,
învăţau zi și noapte. Muncitorul de la câmp, care întreaga zi
lucra, o dată cu venirea serii, alerga și învăţa un fragment
din Scriptură și-l spunea altuia mai puţin pregătit ca el. Până
și un copil care învăţase un text biblic căuta pe cineva căruia
să i-l spună...”19
Dragostea de Scriptură și libertatea erau lucruri pe care reușiseră
să le obţină cu mari sacrificii, iar acum, o dată câștigate, trebuiau
păstrate cu orice preţ. Ele erau transmise din generaţie în generaţie,
ca o moștenire preţioasă și sfântă.
C. Responsabilitatea familiei
Datorită faptului că primii lor lideri spirituali nu se căsătoreau,20
erau atenţi și vegheau să nu păcătuiască. În caz că cineva păcătuia,
era exclus pentru totdeauna din misiune21. Ca să evite ispita
adulterului, unii dintre ei și-au întemeiat familii. Cu trecerea
timpului, foarte mulţi pastori s-au căsătorit. Ei acordau o mare
atenţie familiei, considerând-o celula de bază a comunităţii. În
același timp, îi ajutau și pe ceilalţi părinţi să fie conștienţi de
importanţa rolului lor. Ellen White spune:
19 Vezi nota 5.
20 Miolo, care a trăit în aceeași perioadă, spune în memoriile sale: „Erau persoane
care duceau o viaţă sfântă, erau străini de vicii și implicaţi constant în practicarea
virtuţilor. Barba nu se căsătoresc, cea mai mare parte nu pot, fiindcă nu stau mult
timp într-un loc fix. Alţii însă se căsătoresc pentru a aproba statutul marital.” Gerolamo
Miolo, Historia Breve e vera de gli affari de i valdesi delle vali, 1587, îngrijită de Enea
Balmas, Claudiana, Torino, 1971, p. 111-115.
21 „... când unul dintre noi cade în păcatul sexualităţii este alungat din mijlocul
nostru și îi este interzis să mai predice ...” Historia Sacra în Georgio Tourn, Il Barba,
XVII, feb. 2004, Claudiana, Torino, p. 12.
Valdenzii de altădată 75
„Părinţii, oricât de atenţi și afectuoși ar fi fost, își iubeau
copiii cu prea multă înţelepciune pentru a-i obișnui cu
îngăduinţa de sine. Înaintea lor era o viaţă de încercări și
greutăţi, poate moartea de martir. Erau educaţi din copilărie
să suporte greutăţile, să se supună disciplinei și, mai mult,
să gândească și să acţioneze pe cont propriu. Foarte de
timpuriu erau învăţaţi să poarte răspunderi, să fie atenţi la
vorbire și să cunoască înţelepciunea tăcerii. Un cuvânt
neatent, lăsat să cadă în urechea vrăjmașilor, putea să pună
în pericol nu numai viaţa celui care îl rostea, ci și viaţa a sute
de fraţi.”22
Copiii, ajunși la vârsta la care puteau lua decizii (între 12-14 ani),
erau îndrumaţi cu mare atenţie de un lider spiritual care, în
colaborare cu părinţii, încerca să cultive în mintea lor dragostea
pentru cauza lui Dumnezeu. Spre deosebire de alţi copii, care erau
lăsaţi liberi să se joace după cum voiau, aceștia erau instruiţi de
mici să facă faţă unei vieţi deosebit de dure. Lucrul la câmp sau în
pădure, învăţatul și studiul Bibliei le ocupa o mare parte a timpului.
Când aveau timp pentru joacă, preferau să facă întreceri la
aruncarea cu praștia, în care erau mari experţi, făceau întreceri de
trântă sau alte jocuri care întăreau forţa trupului. Istoricul Leger
ne dă o mărturie aparte:
„Fugeau de distracţii zgomotoase, nu iubeau dansurile
și balurile, jocurile de noroc și cărţile; preferau să își petreacă
timpul în exerciţii fizice, jocul cu mingea și, în mod special,
iubeau întrecerile de tragere la ţintă cu praștia sau archebuza.
Pentru astfel de jocuri făceau adevărate competiţii, iar cel
mai bun era numit conducătorul satului.”23
Putem spune, fără să greșim, că familia a avut un rol capital în
organizarea și menţinerea comunităţii. Legăturile puternice dintre
22 Ellen G. White, Marea luptă, Ed. Viaţă și Sănătate, București, p. 58.
23 Giovanni Leger, op. cit., I, p. 210.
76 Valdenzii
ei i-au făcut în stare să reziste la toate încercările cărora au trebuit
să le facă faţă, de la despărţirea cauzată de misiune sau de faptul
că erau închiși, până la moarte.
D. Spiritualitatea
Cu trecerea timpului, valdenzii și-au format o conștiinţă spirituală
care i-a determinat să refuze nu numai organizaţia Bisericii
Catolice, ci și dogmele acesteia. Deja în secolul al XIII-lea, nu mai
acceptau rugăciunile pentru morţi, cultul sfinţior și al Maicii
Domnului, negau primatul papal și instituţia preoţească, în toate
formele ei. Nu aveau nici un respect pentru locașurile de cult
împodobite cu icoane, care erau, după opinia lor, „semne ale
idolatriei”, și nu participau la liturghie, pe care o considerau „o
lătrătură de câini”.24 Condamnau sărbătorile în cinstea martirilor
și sfinţilor și nu acceptau mijlocirea acestora. În ce privește închinarea,
respingeau orice rugăciune, în afară de Tatăl Nostru.
Pentru valdenzii care locuiau în orașele sau în satele din afara
zonei Alpilor, practicarea vieţii spirituale era mult îngreunată.
Trăiau într-o continuă deghizare, încercând mereu să se ascundă.
Serviciile religioase aveau loc de obicei noaptea, în grajduri sau în
magazii, ca să nu fie prinși de poliţia inchizitorială. În ce privește
cultul, acesta era foarte simplu: cântau, se rugau și citeau pasaje
din Scriptură. De multe ori, aceste pasaje erau învăţate pe de rost
pentru a evita să poarte asupra lor paginile sacre.
Viaţa devoţională de familie avea un rol extrem de important.
Masa de seară era, de regulă, și o ocazie de închinare. Un valdenz
interogat în secolul al XIII-lea spune că, înainte de a se așeza la
masă, majoritatea valdenzilor rostesc următoarea rugăciune:
„Dumnezeu, care a binecuvântat cele cinci pâni de orz și cei doi
pești pentru ucenicii săi în pustie, să binecuvânteze și această masă,
cu tot ce este pe ea”. Apoi rostesc Kyrie eleison și rugăciunea
Tatăl nostru și numai după aceea mănâncă. După masă, citesc
24 Amedeo Molnar, Storia dei Valdesi, Ed. Claudiana, Torino, p. 152.
Valdenzii de altădată 77
pasajul din Apocalipsa 7,12 în limba populară, apoi înalţă mâinile
și ochii spre cer spunând: „Dumnezeu să dea răsplata Sa bună
tuturor celor care ne fac binele și, după ce ne-a dat pâinea materială,
să ne dea și pâinea spirituală. El să fie cu noi.”25
E. Lucrarea misionară
Există o mărturie foarte frumoasă, lăsată de un inchizitor, în
jurul anilor 1300, despre viaţa valdenzilor ca vânzători ambulanţi:
„La castel ajunge un vânzător ambulant, oamenii locului,
stăpâni și servitori, se adună imediat în jurul lui, el începe
să expună marfa: stofe, mătăsuri, obiecte făcute cu mare
măiestrie. Prezintă marfa și, încet, încet, începe să facă aluzie
la o marfă mult mai preţioasă, la un mărgăritar de valoare
nemăsurată, lăsând să se înţeleagă că îl poate procura.
Curiozitatea crește și valdenzul continuă să vorbească și să
spună că piatra preţioasă se cheamă Isus din Evanghelie,
apoi trece la Evanghelie, și așa începe să critice biserica,
puterea și bogăţia ei...”26
Pentru primii valdenzi, misiunea era scopul principal al vieţii.
Nu puteau concepe un alt mod de a fi. Chiar și cei care nu se
ocupau special cu predicarea învăţau pasaje din Scripturi și le
spuneau altora. Peyronette era o femeie simplă din Beauregard;
ea a fost adusă înaintea inchizitorului Antonio Fabri (în jurul anilor
1492-1494) și, înainte să fie torturată, a povestit:
„Îmi amintesc bine cum, cu douăzeci și cinci de ani în
urmă, în casa soţului meu, om bun la suflet, Pietro Fournier,
au venit și au bătut la ușă doi muncitori din pădure; mi se
părea că vorbeau italiana, adică lombarda27. Eu i-am privit –
25 Giorgio Tourn, I Valdesi, Claudiana, Torino,1999, p. 55.
26 Giorgio Tourn, I Valdesi, Claudiana, Torino, 1999, p. 41.
27 Faptul că vorbeau lombarda este un indiciu că acești valdenzi erau din gruparea
valdenzilor din Lombardia. Personal, cred că primii misionari au fost valdenzii milanezi
și abia mai târziu cei piemontezi.
78 Valdenzii
erau îmbrăcaţi în haine gri și cereau să intre. Soţul meu,
care era om credincios, i-a invitat în casă. Ei au intrat și s-au
dezbrăcat. Au rămas până seara târziu și, după masă, când
afară era deja întuneric, unul dintre ei a scos o carte, pe care
o purta într-o cămașă largă. Conţinea lucruri care priveau
Evanghelia și poruncile. Vorbea clar și calm. Ne-a spus multe
lucruri nouă, tuturor celor care eram adunaţi în jurul focului.
Ei, fraţii, pe care îi chemăm „barba”, erau trimiși de
Dumnezeu să reformeze credinţa catolică și mergeau în lume,
ca apostolii, pentru a predica la adevăraţii creștini, care sunt
între oamenii simpli, ca să-I poată sluji lui Dumnezeu după
Legea Sa...”28
Nu știm care a fost rezultatul acestei mărturisiri, dar putem
bănui cu destulă probabilitate că a fost suficientă pentru a-i aduce
condamnarea la moarte.
De frică să nu fie prinși, unii misionari se limitau să coboare
doar la marginea munţilor, alţii mergeau până în locurile
îndepărtate ale Calabriei sau Pugliei. Primejdiile erau aceleași. În
anul 1451, un bărbat, numit Filippo Regis, a fost supus interogatoriului
și i s-a cerut să mărturisească dacă a întâlnit vreun „barba”
valdenz. El a răspuns că s-a confesat o dată în casa unui „barba”
din secta valdenzilor și că „a fost condus acolo de unul numit
Stefano Rigotti, din parohia de Usseglio”.
A fost întrebat care a fost numele acelui „barba”, și el a răspuns
că se chema „gros Amichel de Frassiniere”; interogat dacă a văzut
vreun alt „barba”, afară de acela, a răspuns: „Da – unul din Meana,
lângă Susa”. Întrebat care-i era numele, a răspuns că nu-și
amintește. Întrebat dacă a mai întâlnit și alţi „barba” în viaţa sa, a
răspuns: „Da, unul venit din Puglia”, dar nu-i știa numele. Interogat
cum știe că erau „barba” și maeștri ai sectei valdenze, a răspuns că
28 Referirea la Legea lui Dumnezeu este un alt element important. El poate fi un
indiciu că acești misionari păstrau principiile Legii lui Dumnezeu, așa cum sunt
prezentate în Cele Zece Porunci. Romolo Cegna, Fede ed Etica valdese nel Quatrocento,
Claudiana, Torre Pellice, 1982, p. 61.
Valdenzii de altădată 79
în fiecare an vin în văile valdenze și se întâlnesc cu oamenii, apoi
pleacă în Puglia, ducând cu ei daruri și bani. Interogat când – în ce
lună și zi –, unde s-a dus în Puglia și câţi bani a luat cu el, a răspuns
că era în martie 1448 sau 1449 și că avea 300 de ducaţi. Întrebat
cum a făcut ca să nu fie recunoscut, a răspuns că numitul Francesco
se camufla în negustor și lăsa să se înţeleagă că mergea să facă
negoţ. Întrebat dacă cunoaște pe cineva din secta aceasta, a răspuns
„da...” (urmează lista cu numele valdenzilor din Torre Pellice, San
Martino, Villar Pellice, Praly).”29
Este ușor de ghicit ce s-a întâmplat cu toţi aceia pe care i-a
numit în faţa inchizitorului. Simpla pronunţare a numelui era
suficentă ca să-i aducă în faţa tribunalului și să primească pedepse
grele, chiar și moartea. În ciuda acestor riscuri, misionarii continuau
să-și facă lucrarea.
F. Clandestin
Ca să nu fie prinși, primii valdenzi erau nevoiţi să apeleze la
toate formele de disimulare. Adunările se desfășurau în locuri
ascunse, care nu dădeau nimic de bănuit. Un șopron, o magazie
de lemn sau un pod pentru fân și locurile ascunse în păduri erau
mult mai sigure decât casele obișnuite. Participanţii își impuneau
să păstreze secretul – secreto omnia – asupra locului unde se
adunau, precum și cu privire la persoaneler care participau.
Valdenzii de la Pinerolo sau Susa aveau semne particulare de
recunoaștere. Femeile își atingeau două degete, în timp ce bărbaţii
își atingeau doar degetul mic.30
Uneori, fuga de inchizitori se transforma într-o adevărată
aventură, așa cum este cazul Caterinei Gabriella din Chieri, o
localitate aflată la numai cincisprezece kilometri de Torino. Ea
29 G. Weitzecker, Proceso di un valdese nell’anno 1451, în „Rivista Cristiana”, IX,
1881, p. 363-367.
30 Grado G. Merlo, Eretici e Inquisitori nella Societa Piemontese del Trecento,
Claudiana, Torino, 1977, p.150.
80 Valdenzii
împărtășea erezia catară și era considerată magna heresiathra –
mama ereticilor, deoarece „a umplut” localitatea cu învăţătura ei.
Se știe că în Chieri exista o comunitate catară puternică, ce nu a
putut să fie stârpită decât cu intervenţia forţelor armate. În cele
din urmă, Caterina a fost prinsă, dar a avut curajul să fugă chiar
din faţa inchizitorului și s-a ascuns într-un loc unde nimeni nu ar
fi bănuit, în Castelul Ponticelli, care aparţinea familiei Vignoli.
Un alt caz este al lui Martino Pastre. Timp de douăzeci și cinci
de ani a reușit să se strecoare neobservat și să nu cadă în mâinile
inchizitorilor. Chiar și atunci când au organizat o adevărată
vânătoare împotriva sa, el a reușit să fugă, deoarece cunoștea foarte
bine potecile munţilor. Dintr-o scrisoare a papei Ioan al XXII-lea,
aflăm că a fost prins în 1332, în Provenţa, dar a reușit să fugă din
nou și să își continue activitatea.
Urmărirea ereticilor avea și un scop economic. De multe ori,
acești eretici purtau asupra lor banii adunaţi din diferite donaţii,
pe care îi duceau la fraţii lor mai săraci, așa că cei ce puneau mâna
pe „eretici” obţineau și banii. Într-un act din 1384, aflăm că Petro
Giraudi a făcut o campanie „de pedepsire” a valdenzilor și a adunat
„...634 florini și 2 groși, din vânzarea bunurilor lor. Aceste
bunuri cuprindeau 408 vite, 10 viţei, 330 oi și miei, 39 asini,
alte obiecte și unelte agricole.”31
Inchizitorul care demasca și pedepsea un eretic primea un procent
din averea acestuia. Acest procent varia în funcţie de loc și
de situaţie. Unii încasau 5%, alţii pretindeau chiar și 20%. În aceste
condiţii este ușor de înţeles „zelul” cu care își condamnau victimele.
Se cunosc cazuri de inchizitori care au „inventat” procese unor
conţi sau baroni, numai cu intenţia de a pune mâna pe averea lor.
„Erau lupi răpitori, avizi după bani...”32 Așa îi caracterizează
Vanna Antihi pe inchizitorii secolului al XIV-lea. Între procesele
celebre ale acestui secol, la loc de frunte stă cazul inchizitorului
31 Grado G. Merlo, op. cit., p. 146.
32 Vanna Antichi, L’Inquisizione a Firenze nel XIV secolo, în Domenico Maselli,
Eretici e ribeli del XIII-e XIV secolo, Tellini, Pistoia, p. 225-226.
Valdenzii de altădată 81
Mino dei S. Quirico (1333-1334) care, ca să pună mâna pe averea
lui Giacomo Scaglia de Tifi (mort în 1320), i-a intentat proces și
l-a declarat eretic. În final, i-a confiscat toată averea. Nu și-a dat
sema că averea pe care a luat-o era legată de familia puternicilor
duci de Bourgogne, așa că s-a trezit cu un contraproces care l-a
obligat să dea totul înapoi și, pe deasupra, ca să nu fie închis, a
fugit din Roma.
În urma proceselor, o parte din avere era trimisă în fondul
bisericii, alta, în vistieria regală, iar restul intra în buzunarele
inchizitorilor. Avariţia lor era fără măsură. Filip de Savoia a făcut
chiar un acord cu un inchizitor, dându-i dreptul să facă incursiuni
de stârpire a ereziei, cu condiţia să împartă prada.
G. Doctrina
Doctrina valdenzilor este o oglindă a istoriei lor zbuciumate.
De-a lungul timpului, ea a fost într-o continuă schimbare. Întrucât
ei erau de origine catolică, la început au păstrat multe dintre
dogmele acestei biserici. După contactul cu mișcările de reformă
din Lombardia, cele mai multe dintre aceste învăţături au fost
abandonate. A urmat o perioadă de aproximativ trei sute de ani,
în care au avut o doctrină protestantă ortodoxă sănătoasă, care,
din nefericire, în contact cu noul val al Reformei, a fost schimbată.
La Sinodul de la Chanforan 1530, a avut loc recunoașterea oficială
a schimbării. În urma acordării libertăţii în 1845, a avut loc o altă
transformare, care a avut ca rezultat procesul de secularizare din
zilele noastre.
Pe noi ne intereseză în mod special care a fost doctrina primilor
valdenzi. Așa cum am mai spus, la câţiva ani după sinodul de la
Bergamo, 1218, valdenzii din Lombardia au început să renunţe la
dogmele de nuanţă catolică, reușind în numai șaizeci, șaptezeci
de ani să își formeze un crez evanghelic. Un argument serios în
favoarea acestei „noi credinţe” este documentul numit Cele Șapte
Articole de Credinţă, menţionat într-un text inchizitorial din
secolul al XIII-lea, de origine germană. În el ni se spune că acei
82 Valdenzii
eretici numiţi Pauperes Christi tenent credunt et docent suis
credentibus amicis septem articoulos fidei – „ţin, cred și îi învaţă
pe prietenii lor șapte puncte de credinţă”. 33, făcându-se referire la
elementele principale ale doctrinei pe care o predicau misionarii
itineranţi. Nu se cunoaște data la care au fost scrise aceste Șapte
Articole, însă, în mod cert, ele erau în uz înainte de data menţionării
lor de către inchizitor.
Din scrierile lui Gioacchino de Fiore, datate la începutul secolului
al XIII-lea, aflăm că valdenzii aveau un întreg sistem dogmatic.34
1. Dispreţuiau clerul, refuzau ierarhia bisericească, negau puterea
cheilor și a primatului papal, spunând că Roma este „desfrânata
babilonică” din Apocalipsa și pars maligna, cel puţin după
papa Silvestro, în timp ce valdenzii sunt pars begnina, unica e
vera Eclesia Christi.
2. Predicau că indulgenţele sunt ineficiente și desconsiderau
excomunicarea.
3. Refuzau să plătească darurile și zecimile și condamnau actul
de împroprietărire a bisericilor.
4. Predicau ca bunurile să fie în comun.
5. Cereau dreptul la predicarea laică, drept care să le fie acordat
și femeilor.
6. Cereau să aibă comunităţi autonome, cu un conducător personal,
care să administreze sacramentele și să facă slujbele.
7. Respingeau doctrina purgatoriului și sufragii pentru cei morţi.
8. Refuzau intermedieri între om și Dumnezeu, spunând că mijlocirea
sfinţilor este fără rost. Predicau doctrina Christi est sufficit salutem.
9. Condamnau minciuna.
10. Condamnau jurământul.
11. Condamnau decretul „Jus Gladi”.
33 Cele Șapte Puncte de Credinţă sunt redate în subcapitolul „Sabatul printre
valdenzi.”
34 Dat fiind faptul că, la data aceea, comunitatea valdenză era în plină transformare,
este posibil ca aceste „doctrine” să fi fost folosite iniţial de catari, pasagini și alte
grupări, care au existat înainte de valdenzi. Ei le-au preluat și astfel au devenit și
punctele lor de credinţă.
Valdenzii de altădată 83
12. Aveau dispreţ pentru edificiile de cult, pentru ritualuri, imagini,
cruci, altare, cântece, lumânări, apă sfinţită, procesiuni,
tunsoarea preoţească etc.
13. Dispreţuiau cimitirele consacrate (în care era câte un mormânt
al unui sfânt sau al unui martir).
14. Considerau inutile posturile de patruzeci de zile.
15. Acuzau falsa pocăinţa și falsa umilinţă.
16. Respingeau docetismul referitor la Fecioara Maria.
17. Aveau o „amestecătură” eretică.
18. Promovau lucrarea de predicare itinerantă.” 35
Din manualul inchizitorial De inquisitione hereticorum și din
Cathalogus del Coussor,36 scrise în jurul anilor 1400 pentru uzul
35 În Enchiridon p. 96-100, în Giovanni Gonnet, „Gli Erori Valdensium”, Le
confesioni di fede valdesi prima della Riforma, Claudiana, Torino, 1967, p. 82-84.
36 1. Dispreţuirea autorităţii bisericești – „Contemptus ecclesiastice potestatis” și
sincretism eretic –„antiquorum hereticorum errores suis adinvencionibus
miscuerunt”; 2. Convingerea că ei sunt singura biserică adevărată – „Christi ecclesia,
Christi discipuli, apostolorum successores”; 3. Miracolele făcute de biserică sunt false
– „que fiunt in ecclesia”; 4. Nu au nici o valoare statuile bisericești introduse în
biserică după înălţarea lui Isus; 5. Resping orice sărbătoare – „fresta, feriarum ieiunia,
ordines, benedictions, officia ecclesia et simila”; 6. Resping orice invenţie preoţească
pentru stoarcerea banilor; 7. Catabaptismul; 8. Condamnă confesiunea (spovedania)
și o înlocuiesc cu punerea mâinilor; 9. Îi condamnă în bloc pe episcopi, clerici, monahi,
denumindu-i farisei și cărturari, prigonitori ai ucenicilor – „apostolorum
persecutorres”; 10. Sunt împotriva dogmei transsubstanţiaţiunii și acceptă
interpretarea simbolică a Sfintei Cine; 11. Celebrarea Sfintei Cine, cum a fost instituită
de Isus; 12. Donatismul referitor la capacitatea de „a lega și dezlega”; 13. Respingerea
ritualului, uleiului, a carismei, a consacrării etc.; 14. Respingerea tuturor ordinelor
preoţești; 15. Abstinenţă în ce privește poftele trupului, cu interzicerea căsătoriei
pastorilor; 16. Resping jurământul; 17. Trădarea este păcat de neiertat, făcut împotriva
Duhului Sfânt; 18. Sunt împotriva pedepsei cu moartea; 19. Neagă existenţa
purgatoriului și eficienţa slujbelor pentru cei morţi; 20. Nu iau în consideraţie
sărbătorile în onoarea sfinţilor și consideră că invocarea lor nu servește la nimic;
21. Este admis lucrul în zilele de sărbătoare; 22. Nu acceptă Vechiul Testament,
spunând că este depășit de Evanghelii; 23. Admit autoritatea anumitor părinţi
bisericești; 24. Evangheliile să fie predicate din memorie. În Enchiridon p. 96-100, în
Giovanni Gonnet, „Gli Erori Valdensium”, Le confesioni di fede valdesi prima della
Riforma, Claudiana, Torino, 1967, p. 88-90
84 Valdenzii
inchizitorilor, aflăm că, la data aceea, valdenzii păstrau multe puncte
din vechea credinţă, cu excepţia faptului că au început să nege autoritatea
Vechiului Testament (nota de subsol nr. 36 punctul 22).
Mare parte dintre aceste doctrine au rămas valabile până astăzi
în Biserica Valdenză, altele însă, așa cum spuneam la începutul
acestui subcapitol, au fost schimbate cu trecerea timpului.
II. SABATUL PRINTRE VALDENZI
Au ţinut valdenzii cu adevărat Sabatul? Au avut ei cunoștinţă
de ziua a șaptea? Dacă da, de ce astăzi păstrează duminca? Aceste
întrebări au frământat generaţii de credincioși care i-au socotit pe
locuitorii munţilor înaintașii lor spirituali. În cele ce urmează vom
încerca să răspundem la aceste întrebări.
Fiind proveniţi dintr-un mediu catolic, așa cum am mai spus,
primii valdenzi nu au ţinut Sabatul zilei a șaptea.181 „Săracii din
Lyon” și cei din Lombardia au moștenit iniţial multe puncte de
doctrină din biserica din care s-au desprins. Din mărturisirea de
credinţă a lui Valdo, citim că el accepta toată doctrina catolică,
mai puţin oficiul predicării și al sărăciei voluntare. La fel s-a petrecut
și la Milano. Dintr-un document din 1210-1212, scris de Eberardo
di Bethune, Liber antiheresis, aflăm că „‘Săracii‘ au în comun cu
catolicii citirea Evangheliei, respectul pentru ziua de odihnă,
practica postului și rugăciunea”.182
Cei din Lyon au manifestat o continuă tendinţă de a rămâne în
atmosfera catolică. Din cauza acestui fapt, un număr important de
leoniţi, numiţi reintegraţii, la scurt timp după dispariţia primilor
37 Potrivit cu Sfânta Scriptură, ziua de închinare este sâmbăta. Ea fost sărbătorită
mai întâi de patriarhi apoi, de evrei și, prin ei, de Isus Hristos și apoi, de apostoli. La
încheierea perioadei apostolice, comunitatea creștină ţinea încă sămbăta. Abia mai
târziu, sub influenţa antisemitismului roman, a început să fie înlocuită treptat cu
duminica, fiind consfinţită prin decret de Constantin cel Mare, în 321. Vezi Eusebiu
de Cesarea, Storia Eclesistica.
38 „in legendo... Evangelium, in colendo Dominicam diem, in jejunando, in orando
nobiscum estin” – Enchiridon, pp. 143-152 în Giovanni Gonnet, Le confessione di
fede valdesi prima della Riforma, Claudiana, Torino,1967, p. 67.
Valdenzii de altădată 85
pionieri, s-au întors la biserica-mamă. Ei au fost primiţi de papa
Inocenţiu cu braţele deschise.
Nu același lucru s-a întâmplat în Lombardia. Pe fondul spiritului
de critică și nemulţumire faţă de centralismul religios, valdenzii
de acolo au început să respingă rând pe rând toate învăţăturile de
bază ale bisericii. Prezenţa diferitelor comunităţi religioase în
Milano a făcut ca spiritul de studiu și dezbatere să fie foarte înalt.
Prinși sub tirul catarilor, patarilor și passaginilor, valdenzii de
aici au trebuit să-și verifice repede punctele de credinţă și, drept
consecinţă, să le modifice.
A. Înaintașii păzitorilor Sabatului
Sabatul zilei a șaptea nu le era străin valdenzilor și în mod
special valdenzilor din Lombardia. În această zonă, ziua sâmbetei
era respecată alături de duminică încă de pe vremea episcopului
Ambrozie. Dintr-un manuscris din secolul al XVI-lea, aflăm că
episcopul de Milano, deși se închina în ziua duminicii, dădea o
consideraţie aparte și zilei de sâmbătă, spre deosebire de Roma,
unde se ţinea cont doar de duminică.39 Introducerea ritului ambrozian
a fost un act de adeziune publică la concepţia religioasă răsăriteană,
conform căreia se respectau ambele zile de odihnă.
Câteva sute de ani mai târziu, papa Grigore I (590-604) a emis
un decret prin care își exprima nemulţumirea faţă de „persoanele
39„Era o practică generală în Biserica din Orient și în câteva biserici din Occident,
între care și Biserica din Millaine (Milano)…, ca Sabatul să fie păzit cu atenţie... nu
pentru că erau înclinaţi spre iudaism, ci pentru că se adunau să I se închine lui Isus
Christos” în Dr. Peter Heylyn, The History of the Sabbath, 1636, Londra, part. 2, part.
5, p. 73-74. Această afirmaţie este controversată. Se știe că Ambrozie făcea serviciul de
cult în ziua duminicii, așa cum era practica în tot imperiul; pe de altă parte, după
aproape o mie șase sute de ani, am putut constata personal că unii catolici milanezi în
vârstă au consideraţie pentru ziua de Sabat și o respectă alături de ziua duminicii,
lucru care poate indica faptul că, deși nu se făcea slujba în Sabat, totuși această zi era
respectată ca o zi specială. Respectarea celor două zile a fost practicată o bună perioadă
la începutul creștinismului. Vezi Învăţăturile celor doisprezece apostoli, cap. VIII;
Ernesto Buonaiuti, Sant’ Ambrogio, E. F. Formiggiani, Roma, 1923.
86 Valdenzii
cu spirit josnic, care predică să nu se lucreze în Ziua de Sabat.”40
Cu trecerea timpului, în sânul bisericii milaneze, s-a diminuat
respectul pentru această zi, limitându-se la sfinţirea sâmbetelor
care erau înainte de marile sărbători de peste an: sâmbăta Paștelor,
sâmbăta Rusaliilor etc.41 În ciuda acestui fapt, au rămas câteva grupe
care au continuat să o respecte.
Așa cum am spus într-un capitol anterior, în Milano exista
comunitatea passaginilor. Ei se distingeau prin faptul că „credeau
că Legea lui Moise trebuia respectată și sub Noul Testament, cu
excepţia sacrificiilor; erau de acord cu practica circumciziei; se
abţineau de la mâncărurile înterzise de Moise și respectau Sabatul,
la fel ca iudeii.”42 Cronicarul papal Bonacursus scria despre ei:
„mulţi știu care sunt erorile acestor numiţi passagini... Mai întâi,
ei învaţă că trebuie să păzim Sabatul. Pentru a-și mări greșeala, ei
îi resping pe toţi părinţii Bisericii și întreaga Biserică Romană.”43
Această comunitate nu era o simplă grupă milaneză, ci avea o
răspândire foarte mare, fiind cunoscută în întreaga Europă.
Profesorul Hahn afirmă că ei se răspândiseră „în mod incredibil”
în toată Europa:
„Passaginii s-au răspândit din Bulgaria până la Ebe (Elba), din
Nordul Franţei până la Tibru. Îi întâlnim peste tot și ţări întregi
sunt infestate... În Ungaria, Franţa, Olanda, Germania și chiar în
Anglia, ei depun eforturi...”44
40 „... Grigorie, episcop prin mila lui Dumnezeu, către fiii săi preaiubiţi, cetăţenii
romani, am auzit că unii oameni perverși au răspândit între voi lucruri stricate și în
opoziţie cu credinţa sacră, care înterzic orice lucru în ziua de Sabat. Cum pot să-i
numesc decât predicatori ai lui Antihrist.” Epistola b.13;1, Nicene and Post-Nicene
Fathers, Second Series, vol. XIII, p. 13, ep. 1.
41 „Sacro Sabato di Penticoste” – Sabatul sfânt de Rusalii – Arnolfo, Gesta degli
arcivescovi di Milano , libro IV, în Paolo Golinelli, La Pataria, Europia Jaca Book, 1984,
p. 144.
42 James Murdock, Ecclesiastical History, Ed. H. L. Hastings, Boston, Mass., vol.
III, part. II, 1892, p. 273.
43 D’Achery, Spicilegium, I, f. 211-214, Canono Muratory, Antiques Medievale, 5,
f. 152, Hahn 3, 209.
44 Dr. Hahn, Gesch der Ketzer, 1, 13.14, în M. Finley, op. cit., p. 43.
Valdenzii de altădată 87
Au fost condamnaţi prin mai multe edicte, dintre care amintim:
Summa contra Catharos et Passaginos, de autor necunoscut; edictul
din Verona 1184, dat de papa Lucius al III-lea împotriva catarilor,
„Săracilor lombarzi”, analdiștilor, passaginilor;45 și edictul papei
Grigore al IX-lea, dat pe 20 august 1229.46
S-au scris mai multe lucrări împotriva lor, dintre care
menţionăm epistola lui Boncompagnus, scrisă între anii 1204-1206,
către Wolfger, patriarhul din Aquileia, și tratatul prelatului Stefano
di Borbone, în care ereticii catari, „Săracii din Lombardia” și din
Lyon și passaginii47 sunt numinţi laolată „valdenzi”.
B. Valdenzii și Sabatul
Este dificil să afirmăm că toţi valdenzii din toate timpurile
au ţinut Sabatul. Dimpotrivă, avem argumente pentru a afirma că,
în secolul al XVI-lea, Biserica Valdenză respecta dumnica. Această
zi a fost consfinţită o dată cu aderarea la Reformă, rămânând până
astăzi ziua lor oficială de închinare. De atunci și până astăzi, ei
respectă duminica.
Nu tot așa stau lucrurile în cazul perioadei de până la 1500.
Câteva mărturii istorice de mare importanţă arată că unii pastori
și credincioși au respectat ziua sâmbetei.
În primul rând, trebuie să ţinem cont de faptul că pasaginii și
catarii din Lombardia, lollarzii din Anglia și picarzii din Boemia
erau toţi numiţi „valdenzi”. Inchizitorul Stefano di Borbone spune
45 „În primul rând, noi decretăm că patarii și catarii și cei care se cheamă în mod
fals ’Săracii’, sau ’Oamenii săraci din Lyon’, și passaginii… să fie supuși unei anateme
perpetue.” Papa Lucius al III-lea, „Decret”. În Bernards Papiens. Collect. Decretal.
Lib.V, C, 10.
46 „Noi excomunicăm și anatemizăm toate ereziile – pe catari, paterini, ’Săracii din
Lugduno (Lyon)’, arnaldiști, esperoniști, passagini și oricare altă erezie ar mai fi”. „De
hereticis”, Littere, quas misi patriarche Aquilegensis contra hereticos în Paolo
Maragon, Il pensiero ereticale nella Marca Trevigniana e a Venezia dal 1200 al 1350,
Padova, 1984, p. 9-14.
47 Stefano di Borbone, Jac. Echard’s, Scriptores Dominicani, Tom. I, p. 191.
88 Valdenzii
că în Milano erau multe secte valdenze.48 Picarzii, passaginii și
lollarzii ţineau Sabatul, iar „Săracii lombarzi” au preluat această zi
de la ei.
Prin intermediul lor, această învăţătură s-a răspândit în multe
ţări ale Europei. În acest sens, aflăm dintr-un raport al Inchiziţiei,
în faţa căreia au fost aduși câţiva valdenzi din Moravia, că „nu
puţini dintre ei sărbătoresc Sabatul, împreună cu iudeii.”49
Un alt document important este Catehismul Vechilor Valdenzi
și Albigenzi – Catechisme des anciens vaudois et albigeois – din
anul 1100, păstrat în manuscris. Acest Catehism a fost folosit de
primii pionieri valdenzi. În capitolul II este o referire precisă la
Poruncile lui Dumnezeu. Iată acest pasaj:
„Î. Lo barba – Per qual qosa pozes tu cognosser que tu
crees en dio? Cum poţi să știi că tu crezi în Dumnezeu?
R. L’enfant – Per aizo car yo say e gardo li commandament
de Dio. Prin faptul că eu cunosc și păzesc poruncile lui
Dumnezeu.
Î.Lo barba – Quanti sono li commandament di Dio? Câte
sunt poruncile lui Dumnezeu?
R. L’enfant – Dies, coma es manifest en Exode e
Deuteronomio. Zece, așa cum sunt scrise în Exod și
Deuteronom.
Î. Lo barba – Qualis son aquilli? Care sunt acestea?
R. L’enfant – O, Israel, au lo teo Signor. Non aures dio
strang devant mi. Non fares a tu entailment ni alcuna
semblanca, etc. O, Israele, ascultă de Domnul tău. Să nu ai
alt Dumnezeu înaintea Mea. Să nu îţi faci chipuri cioplite
sau reprezentări ale celor din cer sau de pe pământ etc.”50
48 Stefano di Borbone, Quellenzur Geschichte, cit. p.475 în Grado G. Merlo, Identita
valdesi nella storia e storiografia, Claudiana, Torino, 1991, p. 84.
49 Raportul este datat la jumătatea secolului al XV-lea. Johann J. Ignaz von Dollinger,
Beitrage zur Sektengeschite des Mittelalters, Munich, 1890, p. 661, în E. White, Marea
luptă, Ed. Viaţă și Sănătate, București, Apendice, p. 621.
Valdenzii de altădată 89
Referirea la Cele Zece Porunci este foarte clară și nu lasă nici
un dubiu că ei le cunoșteau și le respectau.
Un alt argument puternic este mărturisirea de credinţă,
intitulată Cele Șapte Articole. Ea era Catehismul valdenzilor din
secolele XIII-XIV. După declaraţia inchizitorilor Pietro Zwicker și
Martin de Praga, aceasta cuprindea „șapte puncte de credinţă” și
era socotită „cartea de bază a învăţătorilor.”51 Aceste „articole”
apar menţionate într-o scrisoare inchizitorială, de origine germană,
de la sfârșitul secolului al XIII-lea. Iată documentul:
1. „Unum Deum in trinitate personarum et unitate essentie -
(Cred în) Un singur Dumnezeu în trei Persoane, una în esenţă
2. quod idem Deus sit creator omnivm visibilium et invisibilum
– același Dumnezeu este Creatorul celor văzute și nevăzute,
3. quod condidit legem Moysi in monte Synay – care i-a dat lui
Moise Legea pe Sinai
4. quod misit filivm suum ad incarnandum de vergine incorupta
– care L-a trimis pe Fiul Său să Se întrupeze într-o fecioară
fără păcat,
5. quod eligit sibi ecclesiam immaculatam – care și-a ales biserica
Sa cea curată
6. carnis resurrexionem – (cred în) învierea trupurilor.
7. quod ventures est iudicare vivos et mortuos – (Dumnezeu)
va veni iarăși să judece viii și morţii
Al treilea articol face referire la „Legea lui Moise de pe muntele
Sinai”. Citind Vechiul Testament, aflăm ca Dumnnezeu i-a dat lui
Moise, pe muntele Sinai, Cele Zece Porunci. A patra poruncă se
50 Manuscrisul este de mare valoare, întrucât arată care erau punctele de doctrină:
valoarea Legii lui Dumnezeu; negarea cultului sfinţilor și al Fecioarei; negarea
sacramentelor, cu excepţia botezului și a Sfintei Cine; valoarea harului și importanţa
credinţei în Isus; negarea apostaziei. „Catechisme des anciens vaudois et albigeois” în
Antoine Monatier, Histoire de l’Eglise Vaudoise depuis son origine et des Vaudois du
Piemont, Tome second, Paris, 1847, p. 292-315.
51 Noul pastor își începea lucrarea după ce își făcea ucenicia, „mărturisindu-și
păcatele și jurând pe cele șapte puncte de credinţă”; în Augusto A. Hugon, și
G. Gonnet, De pauperibus de Lugduno, Torre Pellice,1953, p. 10.
90 Valdenzii
referă la respectarea zilei a șaptea, ca zi de închinare, care, fără
nici un dubiu, este sâmbata.52 Este greu de susţinut că valdenzii
secolelor XIII-XIV, care foloseau acest jurământ în mod regulat,
să nu fi cunoscut porunca aceasta. Istoricul valdenz R. Cegna afirmă
că „articolul despre originea divină a Legii lui Moise este o
adevărată lovitură”,53 în timp ce Molnar spune: „suntem surprinși
de formularea trinitară din articolul 1 și de insistenţa din articolul
3, de a arăta originea divină a legii lui Moise.”54
Într-o scrisoare autentică, datată 1507-1530, scrisă de barba
Bartolomeo Tertian din Meana, numit și „Mână groasă”, către fraţii
săi din Pragelato, acesta insistă pentru întoarcerea la credinţa
adevărată, prin practicarea dragostei frăţești și păzirea Poruncilor
lui Dumnezeu.
„Numai dacă vor păzi poruncile Lui vor fi moștenitori
ai gloriei lui Dumnezeu.”55
Un alt argument mult discutat a fost numele dat primilor
valdenzi. Ei erau numiţi printre altele și Sabbatati sau Insabbatati.56
Istoricii valdenzi spun că acest nume vine de la sabbati, care
înseamnă „saboţi”, „papuci de lemn”, pe care maeștrii îi purtau ca
semn al renunţării la viaţa de lux. Această explicaţie poate să fie
valabilă, dar sabbati înseamnă și sabat – odihnă de sabat. Cum
valdenzii nu ţineau sărbătorile catolice, atunci sabbatati sau
insabbatati poate însemna „cei care ţin sabatele”, respectiv „cei
care nu ţin sabatele”. Această teorie a fost confirmată de istoricul
Goldastus, 1576-1563, și de arhiepiscopul Usher, care spun:
52 „Adu-ţi aminte de ziua sâmbetei ca s-o sfinţești...” Exod 20:8-11, traducerea
Șerban Vodă Cantacuzino, 1688.
53 Romolo Cegna, Fede ed Etica Valdese nel Quatrocento, Claudiana, Torino, 1982,
p. 53
54 Amedeo Molnar, Storia dei Valdesi, Ed. Claudiana, Torino, 1978, p. 246.
55 În Waldenser, Halle XX, 1908, p.799 și Giovanni Gonnet, Le confesioni de fede
valdesi prima della Riforma, Claudiana, Torino, 1967.
56 Gerolamo Miolo, Historia breve & vera de gli affari de i Valdesi delle Valli,
îngrijită de Enea Balmas, Claudiana, Torino, 1971, p. 84.
Valdenzii de altădată 91
„Deși unii cred că numele lor vine dela saboţii pe care îi
poartă, mulţi știu că acest nume le-a fost dat pentru că ei se
închină în sabat, ca iudeii.”57 […] „Sunt numiţi insabbatati, nu
pentru că sunt circumciși, ci pentru că ţin sabatul iudeilor.”58
În lista argumentelor, nu putem trece cu vederea afirmaţia lui
Ellen White, care, după ce a vizitat văile Alpilor, a spus că valdenzii
„au respins închinarea la chipuri, ca fiind idolatrie, și au păzit
adevăratul Sabat.”59
III. DUMINICA, ZI DE ÎNCHINARE
Intervenţia Inchiziţiei i-a determinat pe mulţi misionari să
părăsească ţările Europei Centrale și să se refugieze în locuri unde
influenţa Romei nu era atât de puternică. Ei au găsit refugiu în
comunităţile de la limita imperiului: Austria, Turingia și, în mod
special, Boemia, la „Fraţii boemi”, care i-au primit cu toată inima.
„Fraţii boemi” sau „fraţii taboriţi” erau o comunitate atât de
puternică, încât, în anul 1310, cuprindea un sfert din populaţia
Boemiei. Predicile și martiriul lui Hus și Ieronim au întărit foarte
mult mișcarea. Prin influenţa, efortul și sacrificiul lor, popoarele
Europei au înţeles mai bine care este realitatea „protestantă”.
Arderea pe rug a „capelanului Bisericii Betleem”, Jan Hus, în ciuda
protecţiei regale, i-a făcut pe mulţi să se întrebe care sunt adevăratele
intenţii ale bisericii... Așa că, în scurt timp, o mare parte
57 Nec quod in Sabbato colendo Judaizarent, ut multi putabant, sed a zapta, în
Usher, De Christianar, Cap VII , Eccl. Researches, cap. X, p. 304. Goldastus a fost de
religie calvină, iar Usher de religie catolică, așa că nici unul, nici altul nu aveau nici un
interes să modifice realitatea istorică.
58 Circumcisi forsan illi fuerint, qui aliis Insabbatati, non quod circumciderentur,
inquit Calvinista sed quod in sabbato judaizarent. În Eccl. Researches, cap. X, p. 303.
59Afirmaţia ei are autoritate, întrucât a vizitat personal Milano, Torino și Văile
Piemontului de trei ori, între anii 1885-1887. Ea a locuit pentru o vreme în Torre
Pellice. Ellen G. White, Historical Sketches of the Foreign Missions of the Seventh
Day Adventist, Notes of Travel, p. 226-249; Ellen G. White, Marea luptă, Ed. Viaţă și
Sănătate, București, p. 62.
92 Valdenzii
a Boemiei și chiar ţări întregi ale Europei au trecut de partea
Reformei.
Primii valdenzi și-au păstrat identitatea și au păstrat sâmbăta
ca zi de odihnă. Erasmus de Rotterdam a arătat că, până la 1500,
„acești boemi nu numai că păzeau ziua a șaptea cu scrupulozitate,
ci erau chiar numiţi sabatarieni.” 204
Cu trecerea timpului, locuind împreună cu „fraţii taboriţi” și
împărtășind aceeași ură faţă de Biserica Catolică, au început, încetul
cu încetul, să-și împărtășească învăţăturile unii altora. În felul
acesta, a luat naștere o nouă concepţie, ecumenic valdenză, care
s-a propagat destul de repede și, la numai o sută de ani după
aceea, a dus la refacerea oficială a crezului, prin alipirea la Reforma
din Elveţia.
Credinţa taborită se deosebea de cea valdenză doar în câteva
puncte. Unul dintre ele era ziua de odihnă. Taboriţii ţineau
duminica. Acest lucru îl aflăm din scrisoarea episcopului de Siena,
Enea Silvio Piccolomini. El a fost trimis în 1451, de Frederic al
III-lea, să vadă care este situaţia la Praga. În timpul călătoriei sale
spre capitala Boemiei, s-a oprit să se adăpostească într-o comunitate
taborită. Iată un fragment din scrisoare:
„Fiind nevoit să călătoresc de la Jindrichuv Hradec la
Praga, în compania nobililor Alberto Ebertstorf, baron, și a
cavalerilor Procopio di Rabstejn și Enrico Druchsass, de frica
bandiţilor ni s-a părut convenabil să trecem prin ţinutul
taboriţilor și chiar ne-am anunţat călătoria cu două luni
înainte, cerându-le ospitalitate. Ei ne-au răspuns cu inima
bună și ne-au acordat încredere, venind înaintea noastră...
Secta lor este ca epidemia blestemată, demnă de cea mai
aspră pedeapsă. Ei nu cred că Biserica Romană are primatul,
și nici preoţii. Distrug imaginile lui Christos și ale sfinţilor,
se îndoiesc de focul purgatoriului, nu cred că rugăciunile
sfinţilor ajută la cei vii, nu au alte zile de sărbătoare decât
60 Cox, The Litterature of the Sabbath Question, vol. II, p. 201-202; Armitage,
History of the Baptists, p. 318.
Valdenzii de altădată 93
duminica și Paștele, neglijează posturile, nu acceptă orele
canonice și dau euharistia la toţi, chiar și la copii și demenţi...
Preoţii lor nu au tonsura și nu consacră templele... Nu toţi
însă sunt de aceeași credinţă, unii cred una și alţii, alta.
Fiecare urmează propria voinţă și nu este o voinţă
comună...”61
Putem observa cu ușurinţă referirea la „sărbătorirea duminicii”.
Ea este o confirmare că Fraţii taboriţi respectau duminica. În același
timp, scrisoarea spune că „nu toţi erau de aceeași credinţă”.
Grupele picarzilor ţineau sâmbăta.
Primul pas în schimbarea doctrinei a fost folosirea în comun a
manualelor de învăţături. Deoarece nu dispuneau de o literatură
proprie abundentă, valdenzii au început să folosească literatura
taborită. Între aceste cărţi, foloseau în mod curent Mărturisirea
de credinţă a taboriţilor. În Biblioteca Universităţii de la Geneva,
se află Manuscrisul catehetic care cuprinde o traducere valdenză
a „Credinţei taboriţilor.” Ea cuprinde Doctrina, scrierile lui Wicliff
și un comentariu la Cele Zece Porunci.
Împreună cu această Mărturisire de credinţă este și un Manual
catehetic valdenz, intitulat Tesoro e luce della fede. La capitolul
III se află un comentariu la Cele Zece Porunci.62 Deși exprimau
puncte de credinţă diverse, aceste manuale erau folosite în comun.
Cu timpul, ele și-au pierdut distincţia și au fost folosite în mod
curent. Nicola Biskupec, în anul 1431, face referire la Mărturisirea
de credinţă a taboriţilor, spunând „că deja era folosită și de valdenzi,
în traducerile lor.”63
61 Scrisoare datată 21 august 1451, publicată în Opera omnia de Enea Silvio
Piccolomini, Basilea 1551, p. 660; în A. Molnar, I taboriti, Claudiana, Torino, 1986,
p. 171-177. Despre sărbătorirea duminicii se vorbește și în „Manifestul de la Bzi” în
Frantisek Palacky, Archivi cesky III, Praga, 1844, p. 205-206.
62 Păstrat în Biblioteca din Dublin, Manuscrisul C.15. Citat de Romolo Cegna,
op. cit., p. 65-66.
63 Romolo Cegna, Fede ed Etica Valdese nel Quatrocento, Claudiana, Torino,
1982, p. 53.
94 Valdenzii
Al doilea pas a fost editarea de materiale husito-valdenze, special
concepute pentru a fi utilizate în ambele comunităţi. Cea mai
importantă lucrare este Libro expositivo64, care reflectă noua
concepţie ecumenică. La punctul 3 se află comentariul la Legea lui
Dumnezeu. Aici ni se spune că „legea lui Christos” ne „scutește
de ritualurile vechii legi” și ea „este suficientă pentru a conduce
biserica luptătoare, fără ritualurile vechii legi și fără rânduielile
adăugate de oameni.”65
La punctul 9 al aceleiași lucrări, la note explicative, este
scris: „Al treilea articol constă în credinţa că Dumnezeu i-a
dat lui Moise Legea sfântă și adevărată pe Muntele Sinai; că
ceea ce a fost scris în lege și tot ce e conţinut în Vechiul și
Noul Testament sunt atotsuficiente ca să fie observate în
litera lor, dar noi observăm spiritul, pentru că litera ucide,
dar spiritul dă viaţă...”66
Cu această simplă propoziţie justifică trecerea de la „literă” la
„spiritul” legii. Ca atare, litera nu mai trebuie respectată; drept
pentru care, câteva capitole mai încolo, reluând poruncile,
Manuscrisul spune la porunca a treia:
„Adu-ţi aminte și să sfinţești ziua Sabatului – pentru noi,
creștinii, este poruncită observarea Duminicii în locul
Sabatului, ca amintire a învierii Domnului Isus Christos.”67
În felul acesta s-a introdus în primul act oficial al istoriei
valdenze (husito-valdenze) respectarea duminicii ca zi de închinare.
Nu se cunosc alte amănunte, dar comentariul pe care îl face Cegna
la acest capitol este interesant:
64 E. Montet, Histoire litéraire des Vaudois du Piemont, Paris, 1885, p. 56; A.
Molnar, Luc de Prague et les Vaudois d’Italie, BSSV, n. 90, 1949, p. 40-64; A. Molnar,
Storia dei Valdensi, Claudiana, Torino, p. 254.
65 Romolo Cegna, Fede ed Etica Valdese nel Quatrocento, Claudiana, Torino, 1982,
p. 53.
66 J.Truhlar, CCH IX, 1903, p. 140.
67 Idem, p. 136.
Valdenzii de altădată 95
„În ce privește respectul lui Israel pentru Sabat, Biblia
(Ex.16,17) spune că era interzis ca poporul să strângă mană
și că în acea zi nu cădea mană din cer. Nu este de competenţa
mea să comentez doctrina husită și valdenză...”68
Rezerva profesorului valdenz este îndreptăţită. Istoricul
Gerolamo Miolo, în Historia breve, scrisă la 1587, după ce prezintă
toate punctele de credinţă valdenză de la acea dată, concluzionează:
„...în rest, au încă un pic de făină papală în anumite puncte
din doctrina lor”69
Aceste argumente ne duc la concluzia că, atâta vreme cât
valdenzii nu au avut o organizare centralizată, unii au respectat
sâmbăta.70 Numărul lor a fost mai mare în comunităţile din
Lombardia și Moravia, unde era influenţa fraţilor passagini și
piccarzi. O dată cu nimicirea comunităţilor sabatariene de către
Inchiziţie și o dată cu trecerea la instituţionalizarea Bisericii
Valdenze, respectul pentru ziua a șaptea s-a pierdut.
68 J. Truhlar, CCH IX, 1903, p. 264.
69 Gerolamo Miolo, Historia Breve & Vera, de gl’affari de i Valdesi delle Vali,
îngrijită de Enea Balmas, Claudina, Torino, 1971, p. 99.
70 Acest lucru a fost confimat de doi dintre cei mai renumiţi istorici valdenzi
contemporani. Din respect pentru poziţia pe care o ocupă în Biserica Valdenză, evit să
le dau numele. Ei au publicat mai multe cărţi, studii, articole și au o intensă activitate
în sânul comunităţii. Unul dintre ei, într-o discuţie particulară, a spus: „este clar că
sâmbăta este ziua care trebuie respectată.”
CAPITOLUL VI
„HISTORIA DELLA VAL
D’ANGROGNIA”1
„Cu aproximativ o sută douăzeci și cinci de ani în urmă2, a fost
făcut un război celor din Vale d’Angrognia și Vale de Luserna și
celor care îi înconjurau, Val Clusone, Val Perosa, Val de San
Martino, Val de Praviglermo și în Marchesato din Saluzzo pentru
extirparea religiei valdenze. Papa Sixtus al IV-lea și papa Inocenţiu
al VIII-lea au trimis un comisar, numit Alberto Capitaneo di
Cremona, pentru a începe persecuţia. Scrisorile și rapoartele lui se
găsesc până astăzi.
Acest război a durat aproape un an, timp în care s-au dat mereu
atacuri împotriva celor din Val d’Angrognia, urmărindu-i până și
în locurile cele mai înalte ale munţilor, trăgând mereu săgeţi cu
arbaletele. Dar angrognienii, bărbaţi și femei, se apărau cu scuturi
sau cu scânduri mari. Multe săgeţi trase de inamici se înfigeau în
scuturi și în scânduri. Ca să le scoată, trebuiau să frece scuturile
de copaci sau de pietre.
Armata inamicilor era de o mie opt sute de soldaţi plus un alt
mare număr de voluntari. Angrognienii erau plini de curaj; ajutaţi
de Dumnezeu, se apărau mereu de toate asalturile și au omorât
un mare număr dintre adversarii lor. Între aceștia a fost și căpitanul
Sachetto di Polonghera. El a fost omorât în apa numită Angrognia,
1 „Istoria din Vale de Agrognia” – Acesta este titlul pe care îl folosește Gerolamo
Miolo, ca să descrie istoria cruciadei din Angrognia. Întregul document a fost scris în
jurul anului 1587. Pentru a păstra farmecul epocii, am tradus un fragment din
această lucrare. Gerolamo Miolo, Historia breve & vera de gli affari de i Valdesi delle
Valli, îngrijită de Enea Balmas, Claudiana, Torino, 1971, p. 90.
2 Pasajul face referire la Cruciada din Angrogna, din 1484.
„Historia della val d’Angrognia” 97
sub Rochiaglia, în timp ce își bătea joc de femeile care se rugau și
cereau ajutorul lui Dumnezeu. A fost lovit de o piatră și a murit în
apa din golful care și astăzi poartă numele său.
Un alt căpitan, numit Negreo di Mondovi, a fost omorât în
mod asemănător. El avea o cască de fier pe cap și, pentru că îi era
foarte cald, a ridicat-o să se răcorească. A început să râdă de angrognienii
care strigau: „O, Dumnezeule, ajută-ne!” El le-a răspuns
în bătaie de joc: „’O, Dieu, aide nous!’ Ai mei vă vor sfărma!” A
fost lovit cu o piatră de un anume Peireto Ravello și a murit în
locul numit Rochamaneot, spre Lucerna, unde au avut loc multe
conflicte.
De câteva ori, angrognienii i-au respins pe inamicii lor până la
Lucerna și au ieșit victorioși. Și nu au putut inamicii lor să mai
ridice faţa și să intre în Prato del Torno, în ciuda faptului că au
făcut tot posibilul. Este adevărat că inamicii au fost foarte aproape
de acel loc și era cât pe ce să intre, dar, în acel moment, Dumnezeu
a trimis un nor așa de des și întunecat, că i-a obligat pe luptători
să se întoarcă în tabără. În acest nor s-a văzut bunăvoinţa și grija
Domnului faţă de săracii din Angrognia…”3
3 Gerolamo Miolo, op. cit., p. 90-93.
CAPITOLUL VII
ADERAREA LA REFORMĂ
I. SITUAŢIA DIN BISERICĂ
Atunci când, în piaţa Catedralei din Wittemberg, s-a auzit
sunetul ciocanului cu care Luther și-a afișat cele nouăzeci și cinci
de teze, a bătut ecoul unei noi ere în Europa. Era 31 octombrie
1517. În numai câteva luni, tezele sale s-au răspândit în întreaga
Germanie și, de aici, au fost împrăștiate în întreaga creștinătate.
Era lumina pe care o așteptau naţiuni întregi. Era Reforma.
De mai bine de o sută de ani, biserica zăcea în mare întuneric.
Papi de prestigiu au lăsat treburile bisericești pentru a se ocupa cu
distracţii, banchete și tot felul de lucruri nepotrivite cu misiunea
și chemarea lor. La acestea se adăugau faptele de-a dreptul josnice
la care se dedau unii dintre ei.
Inocenţiu al VIII-lea (1484-1492) nu s-a sfiit să-și ascundă relaţiile
amoroase, din care a rezultat un fiu, Franceschetto. Cu ocazia nunţii
acestuia cu Maddalena, fiica lui Lorenzo de Medici, a organizat în
Vatican o adevărată petrecere, rămasă celebră. De asemenea, el a
acceptat să-l păzească pe sultan,1 contra sumei de 40.000 de ducaţi,
și tot el a dat faimoasa „Bulă a vrăjitoarelor”, care a dus la
răspândirea unui adevărat cult al vrăjitoarelor.2
1 Este vorba de așa-numitul „Episodul Zizim”, în care papa a tratat cu principele
turc, Djem, numit și Zizim, fratele rival la tron al lui Baiazid al II-lea, învins și refugiat
la Cavalieri di Rodi, ca să fie păstrat în paza papei contra sumei de 40 000 ducaţi. Papa
l-a ţinut prizonier la Civitavecchia până a pus mâna pe bani, apoi l-a încredinţat lui
Carol al VIII-lea. K. Heussi, G. Miegge, Somario di storia del cristianesimo, Claudiana,
Torino, 1953, p. 150.
2 Idem, p. 150-151.
Aderarea la Reformă 99
Papa Alexandru al VI-lea a avut-o ca amantă pe Giulia, sora lui
Alessandro Farnesse, pe care l-a făcut cardinal, deoarece era fratele
ei. Datorită acestei promovări, fratele cardinal devine viitorul papă
Paul al III-lea și nu-și va face nici el prea mari probleme cu moralitatea.
După mărturia lui Denzeler, a trăit în concubinaj cu Silvia
Ruffini și a avut patru fii.3
Cesar Borgia era fiul papei Alexandru al VI-lea. Istoria și viaţa
acestui prinţ l-au zdruncinat sufletește pe Luther. Atunci când a
vizitat Roma, a auzit de la un amic de al său care i-a povestit cum
„Cesar Borgia a fugit de la Roma și… a fost prins în Spania…, a
fost judecat și… a cerut în închisoare un confesor, strigând: ’Milă,
milă…’ I-a fost trimis un călugăr pe care l-a ucis, apoi s-a îmbrăcat
cu haina lui și a fugit…”
Luther mărturisea mai târziu: „Am auzit asta la Roma, ca un
lucru sigur.”4
A urmat papa Iuliu al II-lea de la Rovere, numit și „Papa
luptătorul”, fiindcă a fost singurul papă care a condus efectiv
armata în luptă. Spre deosebire de predecesorul său, care era un
om slab și bolnav și care a fost papă numai douăzeci și șase de
zile, Iuliu era un om puternic, mândru și ambiţios. Henri Meynier
spunea despre el: „…era urât și temut de mulţi pentru caracterul
său bătăios, pentru firea sa colerică, semănând mai degrabă cu un
principe al lumii acesteia, decât cu ceea ce zicea că este, vicarul lui
Christos”.5 Gregorovius spune că „oamenii care îl vedeau se
minunau peste măsură văzând un papă de șaizeci și patru de ani,
conducând o armată în război”. Același istoric spune că papa Iuliu
al II-lea „a fost unul dintre cei mai profani și antisacerdotali pontifi,
întrucât avea prea multă pasiune pentru război…, fiind în clară
opoziţie cu ceea ce trebuie să fie biserica.”6
3 Georg Denzeler, Il papato, storia e attualita, Ed. Claudiana, 2000, p. 78-79
4 D’Aubigné, J. H. Merle, Histoire de la Réformation, XIII edit., vol.1, Paris, 1842,
p. 157.
5 Enrico Meynier, Storia dei Papi, Torre Pellice,1932, p. 223.
6 F. Gregorovius, Storia della Citta di Roma nel Medio Evo, Ediţie îngrijită de
Ettore Pais, Ed. Sten, Torino, vol. IV, tom II,1925, p. 34-78.
100 Valdenzii
Și, ca și cum ar fi fost vorba de un blestem, a urmat papa Leon
al X-lea (1513-1521), al cărui comportament7 l-a determinat pe
Luther să ia decizia de a părăsi Biserica Catolică.
„Nevoia de bani era așa de mare, că papa a numit doar
într-o singură ocazie treizeci de noi cardinali, între care și
un copil de șapte ani, care putea purta haina doar la
paisprezece ani. Din aceste numiri, a câștigat 500.000 de
ducaţi. Acești bani erau necesari pentru menţinerea luxului
demn de magnaţii orientali. Banchete nocturne, muzică și
cântece lumești – erau o ofensă pentru lucrurile spirituale.
Roma era toată un teatru de sărbători. În Vatican se recitau
și se prezentau comedii antice și moderne, chiar și scene
obscene ca în Calaandra, scrisă de cardinalul Bibbiena… Papa
era înconjurat de rude, prieteni și curtezani, arunca sume
imense de bani pentru lucruri de nimic. Numai pentru jocul
’Premiera’ cheltuia câte 8.000 de ducaţi pe lună și tot atât pe
mese și banchete. Nici cardinalii nu se lăsau mai prejos.
Aruncau mii de ducaţi într-o singură întâlnire și, fără rușine,
stăteau alături de cele mai vestite curtezane din Roma.
Femeile nu lipseau niciodată la sărbătorile din Vatican în
timpul lui Inocenţiu al VIII-lea și Alexandru al VI-lea.”
7 Enrico Meynier, Storia dei papi, Tipografia Alpina, Torre Pellice, 1932. Un an mai
târziu, papa Adrian al VI-lea face o declaraţie demnă să rămână în analele istoriei
Bisericii, afirmând că Biserica are și ea o parte de vină: „Dumnezeu permite să vină
peste Biserica Sa această persecuţie (așa vedeau catolicii nașterea Reformei), din cauza
păcatului fiinţelor umane, în mod special al sacerdoţilor și al prelaţilor… Noi știm cu
siguranţă că și din partea Sfântului Scaun, de câţiva ani, au venit multe lucruri…
Abuzuri în lucrurile spirituale, călcări de porunci, care au transformat totul în rău.
Așa că nu este de mirare că boala s-a întins de la cap până la membru, de la papa la
prelaţi. Noi toţi, prelaţi și sacerdoţi, suntem îndepărtaţi de la calea dreaptă și de multă
vreme nu este nici unul care să facă binele.” Enrico Meynier, Storia dei papi, Tipografia
Alpina, Torre Pellice, 1932, p. 231; Mario Rossi, Luther e Roma, Roma, 1923, p. 131, 231;
Georg Denzler, Il papato storia e attualita, Claudiana, Torino,1997, p. 90.
Aderarea la Reformă 101
Luther a vizitat Roma pe vremea lui și, atunci când a văzut ce
lucruri se petreceau la curtea pontificală,8 s-a produs ruptura.
Mulţi catolici devotaţi, care cunoșteau situaţia din biserică și
nu erau de acord cu ea, dar care nu știau cum să îi pună capăt,
acum citeau cu bucurie tezele lui Luther, afișate pe ușa catedralei
din Wittemberg, recunoscând în ele glasul lui Dumnezeu.9 Această
bucurie a cuprins și micile comunităţi de valdenzi. Părea că a sosit
semnalul eliberării lor.
II. FAREL ȘI REFORMA DIN ELVEŢIA
Reforma pornită de „doctorul din Wittemberg” nu s-a oprit la
graniţa Germaniei. În scurt timp a ajuns la Sorbona și, de aici, la
Paris. Între primii care au luat contact cu ideile ei au fost Calvin,
Lefčvre și Farel. Deși toţi trei urmau să aibă un rol de seamă în
istoria Europei, în mod special ne interesează Farel, întrucât el
avea să schimbe destinul poporului valdenz.
Farel a fost atras la Reformă de către Lefčvre. Pe când participa
la cursurile ilustrului profesor, a fost mișcat de argumentaţia lui
logică, de tăria sa morală. Cuvintele sale i se păreau diamante
preţioase, pe care le aduna cu grijă în vistieria sufletului său. Odată
l-a auzit spunând:
„Religia nu are decât un singur fundament, un singur
scop și un singur conducător, care este Isus Christos;
binecuvântat în etern… Să nu insistăm să ne chemăm cu
numele Sf. Pavel sau Sf. Petru. Numai crucea lui Isus Christos
8 „Într-o zi,” spune Merle, „Luther a trecut pe o stradă ce duce la Biserica Sfântul
Petru. S-a oprit uimit în faţa unei statui de piatră, reprezentând un papă sub chipul
unei femei îmbrăcate într-o manta papală, cu un sceptru și un copil în braţe. „Este o
fată din Mayence!” i s-a spus, „pe care cardinalii au ales-o ca papă și care a născut,
având această poziţie”. Văzând-o, el a declarat: „Eu rămân stupefiat și mă minunez că
papii lasă să existe această statuie”. D’Aubigné, J. H. Merle, Histoire de la Réformation,
XIII edit., vol.1, Paris, 1842, p. 251.
9 Ellen White, Marea luptă, Ed. Viaţă și Sănătate, București, p. 115
102 Valdenzii
este cea care deschide porţile Paradisului și cea care închide
porţile iadului.”10
La aceste cuvinte, inima lui Farel vibra… Se dădea în el lupta
pentru a renunţa la doctrinele Bisericii Catolice și a accepta ideile
protestante. Ceea ce descoperise l-a pus în situaţia de a lua o
decizie. În cele din urmă, s-a hotărât să treacă de partea Reformei.
Mai târziu, el a declarat:
„Atunci am înţeles că întregul papism este ruinat; am
început să urăsc acea lucrare demonică, dar Sfântul Cuvânt
al lui Dumnezeu a devenit suveran în inima mea.”11
O dată trecut de partea Reformei, Farel a început o vastă
campanie misionară. Ca să își întărească argumentele, l-a contactat
pe Luther și mai apoi pe Calvin, cu care a avut o strânsă colaborare.
A început lucrarea misionară în Elveţia. De aici, i-a contactat pe
Erasmus de Rotterdam și pe ducesa Margareta. Ea le-a răspuns
favorabil protestanţilor, devenind principala lor apărătoare. În
acele vremuri tulburi, Dumnezeu a făcut ca această femeie să aibă
putere să li se opună principilor și să susţină noua mișcare.
Lucrarea lui Farel a continuat să se dezvolte, mai ales că, în
multe locuri, găsea „terenul” gata pregătit. Succesul, elanul, curajul
și forţa de convingere, „care era suficientă să mute din loc întreaga
Sorbonă”12, cum spunea Luther, au făcut din el unul dintre cei mai
puternici bărbaţi ai Reformei. Era dotat cu un caracter puternic, în
stare să stea în faţa întregii Biserici Romane. Erasmus spune că
era un om de fier: „n-am întâlnit niciodată un om așa de brutal”.
„Mic de statură, cu barba roșcată și fruntea îngustă, dar
de fier, stârnea de pe amvon sentimente tumultuoase;
10 D’Aubigné, Storia della Riforma del secolo decimosesto, vol. III, S. Bonamici e
compagni, Losana, lib XII, p. 26.
11 Farel, Storia della Riforma, vol. III în J.G. Merle, D’Aubigne, Storia della Riforma
del secolo decimosesto, vol. III, S. Bonamici e compagni, Losana, lib. XII, p. 26.
12 „Ad totam Sorboniam affligendam si non et perdendam”, Ecol. Luthero Epp.
p. 200
Aderarea la Reformă 103
asemenea lui Dante ca politician, acest revoluţionar religios
știa să adune laolaltă tainicele instincte ale străzii… Și-a riscat
viaţa de o sută de ori; ameninţat cu linșarea și hulit de toate
autorităţile, dar cu vigoarea și intransigenţa omului stăpânit
de o singură idee, a frânt orice piedică.”13
Acest „Luther galic”, avea o influenţă uriașă asupra mulţimii.
Fermitatea, curajul și chiar fanatismul au fost armele cu care a
susţinut mișcarea de reformă din Elveţia și cu care a reușit să
câștige de partea lui mișcarea valdenzilor din văile Alpilor.
III. SUCCESUL DE LA AUGSBURG
Cincisprezece ani mai târziu, în 1530, Reforma a devenit o
mișcare populară, care a antrenat întreaga Europă. Disputele
teologice s-au transformat în conflicte politice. Prusia, Germania,
Basilea au fost prinse de valul frământărilor populare. Chiar și în
pașnica Elveţie au avut loc conflicte. Zwingli, prinţul Reformei
din această ţară, a murit pe câmpul de luptă.
Toate aceste situaţii nu erau favorabile Bisericii Catolice. Cu
câţiva ani mai înainte, începuseră și alte probleme: în 1527, Roma
a fost prădată de trupele imperiale și scăldată în sânge; în 1529,
turcii au asediat Viena, iar acum Imperiul Otoman a ajuns atât de
puternic, încât a devenit o ameninţare foarte serioasă. Pe deasupra,
Franţa, care mulţi ani a fost „fiica mai mare a bisericii”, a trecut de
partea Reformei. Singura soluţie era să facă pace cu protestanţii.
Regele Carol al V-lea a înţeles și el situaţia. Convocat la Dieta
din Augsburg, a recunoscut oficial poziţia principilor protestanţi,
oferindu-le libertate. Germania, Olanda și toate cantoanele
elveţiene au trecut la Reformă, câștigându-și independenţa prin
pacea de la St. Julien. Cu aceeași ocazie, ducele de Savoia, Carol al
III-lea, a fost obligat să plătească cantoanelor o mare indemnizaţie
de război.
13 Ștefan Zweig, Un strigăt împotriva morţii, Orion, București, 1992, p. 23-24.
104 Valdenzii
Liniștea și banii au făcut ca, în Olanda și Elveţia, Reforma să fie
nu doar o problemă religioasă, ci și una economică. Cele douăzeci
de cantoane au reușit în scurt timp să devină, așa cum visase
Zwingli, o forţă economică, politică și religioasă în Europa.
IV. MARELE COMPROMIS — CHANFORAN
În faţa datoriei de război și a noilor condiţii politice, ducele de
Savoia a încetat să se mai ocupe de piemontezii care nu împărtășeau
credinţa catolică. Încurajaţi de atitudinea lui favorabilă, unii prinţi
protestanţi s-au arătat dispuși să îl susţină și chiar să renunţe la o
parte din suma pe care le-o datora. Chiar și Luther a încercat să
stabilească un contact cu el și i-a scris o scrisoare din Wittemberg.
În scrisoare îl ruga să-i protejeze pe predicatorii Evangheliei din
ţinuturile lui:
„Excelenţa Voastră, vă rog, protejaţi-i pe maeștri, ca să
poată predica în public… Nu vreau să fie folosită spada,
fiindcă ar fi contrar Evangheliei…”14
În ciuda semnalelor pozitive, valdenzii erau conștienţi că liniștea
era dictată doar de interese politice și, dacă aceste condiţii aveau
să se schimbe, se puteau aștepta la vechile represalii. Ei nu au
uitat așa de repede fumul rugurilor din Pinerolo. Cu toate acestea,
au decis să profite de situaţia favorabilă.
Unii dintre conducătorii Reformei din Elveţia au început să
trimită cantităţi considerabile de bani și materiale pentru a ajuta
lucrarea din munţi. O parte din bani venea chiar din vistieria
regală, așa cum stabilea tratatul de la St. Julien. Apoi au sosit noi
transporturi de literatură. Chiar dacă nu corespundea întru totul
cu concepţia lor teologică, această literatură era preţioasă, fiindcă
obiceiurile vechilor barba de a scrie fuseseră părăsite.
Aceste daruri au fost foarte importante. În condiţiile în care
tratatul urma să nu mai fie respectat, situaţia economică prosperă
14 J. Jalla, Storia della Riforma in Piemonte, Firenze, vol. I, 1914, p. 16-18.
Aderarea la Reformă 105
făcea ca Elveţia se fie demnă de a fi socotită un partener de dorit.
Ca atare, au hotărât să adere public la mișcarea de reformă
elveţiană. Acest pas le asigura sprijinul economic și politic și le
putea da forţa de a rezista chiar și în condiţii dintre cele mai dificile.
O dată luată această decizie, au convocat pe data de 12 septembrie
1532 un mare sinod la Chanforan. Au fost invitaţi toţi pastorii
valdenzi. Au venit din Puglia, Calabria, Boemia, Lombardia,
Piemonte și, bineînţeles, din Văi. Oaspeţii de seamă au fost Saulnier
și Farel,15 veniţi special din Elveţia.
Nu se cunosc discuţiile care au avut loc în acea ocazie, dar, din
mărturiile lui Comba și Molnar, știm că au avut loc dezbateri foarte
aprinse, care au dus la modificarea doctrinei iniţiale a valdenzilor.
În aceste dezbateri, rolul decisiv l-a avut Farel. Avea patruzeci de
ani, „era energic, cu privirea de foc și cu vocea de tunet. Cuvintele
lui erau clare și veneau ca torentele din Alpi.”16 Forţa și convingerea
cu care și-a prezentat argumentele a contribuit decisiv la
adoptarea mai multor puncte de credinţă ale Bisericii Calvine. În
final au fost formulate într-o declaraţie de credinţă.
Declaraţia se păstrează până astăzi în Biblioteca Trinity Colege,
din Dublin.17 Ea conţine 24 de articole, din care lipsesc articolele:
3, 4, 14, 16, 21, 24. Tratează jurământul, mărturisirea, faptele bune,
împrumutul, postul, căsătoria, sacramentele și ziua de odihnă.18
15 Iată un fragment din Cronica lui Froment: „În anul Domnului 1532…, maestrul
Guglielmo Farel cu Antonio Saunier, amândoi din Delfinat, pastori ai lucrării din
Berna, au fost invitaţi de anumiţi pastori a se întâlni într-un sinod, o întrunire de mai
mulţi pastori și credincioși, care trebuia să se ţină în Piemonte… Sus-numiţii Farel
și Saunier au împlinit așadar călătoria lor în Piemonte, întorcându-se din nou la
Geneva” J. Petremand, La chronique de Froment; în Gonnet, Olievetan e il primo
sinodo di Chanforan, RSR, I 1954, p. 126.
16 Emilio Comba, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1935, p. 104; Giuseppe
Platone, 1532 Chanforan: Svolta del Valdismo, Societa di Studi Valdesi, p. 12-24;
Giorgio Tourn, Valdo e la Protesta valdese, Societa di Studi Valdesi, XVII feb. 1974.
17 Traducerea textului a fost făcută pentru prima dată în anul 1876 și publicată în
„Revista Cristiana”.
18 Mărturisirea de credinţă adoptată la Chanforan, vezi Anexă, Documente.
106 Valdenzii
Acest document a fost semnat de o mare parte dintre participanţi,
dar o altă parte nu au fost de acord și au refuzat să semneze.
Ca să calmeze spiritele, Farel și-a luat angajamentul să facă o nouă
traducere a Bibliei în limba franceză,19 special pentru valdenzi.
Acesta era un cadou foarte preţios. Dar nu a reușit să pună capăt
divergenţelor.
Multe dintre aceste puncte erau „lumină nouă” pentru poporul
munţilor. Până acum nu au folosit jurământul, acceptau mărturisirea
păcatelor în faţa unui barba, puneau mare preţ pe rostirea și
învăţarea Cuvântului, făceau eforturi pentru răspândirea lui,
considerau că nu se pot implica în activităţile lumești, nu credeau
în predestinaţie și unii dintre ei ţineau sâmbăta. Era aproape imposibil
să accepte toate aceste schimbări dintr-o dată. Oricât de mari
erau promisiunile pe care le făcea Farel și oricât de tentantă era
legătura cu Elveţia, moștenirea pe care o aveau ei era mai scumpă.
În urma dezbaterilor și a declaraţiei oficiale, adunarea s-a
împărţit în trei – cei care erau fără nici o ezitare de partea lui
Farel, cei care erau de acord cu anumite idei, dar susţineau că trebuie
păstrate și liniile vechi, și cei care refuzau să accepte înnoirea
doctrinară. În urma argumentelor prezentate de Farel și de
tovarășul său, precum și a avantajelor concrete care derivau din
acceptare, adunarea s-a încheiat cu acceptarea acestor puncte.
Un grup de pastori nu au fost de acord cu „inovaţiile aduse”.20
Doi dintre ei, Daniele di Valenza și Giovanni di Molines, au luat
manuscrise vechi, care din păcate sunt pierdute, scrise de barba
de dinaintea lor și au mers până în Boemia, unde se afla comunitatea
„Fraţilor”, urmași ai taboriţilor, care aveau, așa cum am spus,
strânse legături cu valdenzii din Boemia. În urma informării lor,
fraţii au trimis o scrisoare valdenzilor din Văi. Era o scrisoare datată
din 25 iunie 1533, de la Fratres Presbyteri per Bohemiam er
Moraviam evangelium depredicantes. În această scrisoare se
19 Este vorba de Biblia realizată de Pietro Robert, numit și Olivetano, o rudă a lui
Calvin. Marele reformator a scris prefaţa la volumul care a văzut lumina tiparului în
1535. Un exemplar poate fi văzut la Muzeul Valdenz de la Torrre Pellice.
20 Emilio Comba, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1935, p. 105.
Aderarea la Reformă 107
face referire la fraţii Daniele și Giovanni, care au ajuns cu bine în
Boemia:
„I-am primit cu braţele deschise, înţelegând că au fost
trimiși de voi. A fost pentru noi o ocazie de mare bucurie…,
fiindcă noi credeam că au fost toţi omorâţi în ultimele
persecuţii. Dar ei ne-au asigurat că sunteţi bine. Aceasta
ne-a umplut de bucurie și-I dăm slavă lui Dumnezeu. Apoi
ei ne-au spus că au venit la voi niște persoane din Elveţia,
care se joacă cu Sfânta Scriptură și doctrina creștină și vă
înșală; ca niște adevăraţi intruși, v-au răsturnat în diverse
puncte privind mântuirea, așa că aţi ajuns la o mare ruptură,
deși voi eraţi una de atâtea secole… De asemenea, ne-au spus
că persecuţia v-a mânat să acceptaţi aceste noi învăţături…”21
Scrisoarea continuă cu același ton de nemulţumire, pentru că au
lăsat la o parte vechile principii de credinţă și se încheie cu afirmaţia:
„Faceţi Reforma, dar aveţi consideraţie pentru moștenirea
care este a voastră și nu a altora.”22
Fără nici o îndoială, Chanforan a însemnat schimbarea doctrinei
Bisericii Valdenze, schimbare care nu s-a făcut dintr-o dată, ci a
fost rezultatul unui proces în timp, dar care acum a primit
confirmarea oficială. Puncte de credinţă, pentru care au luptat cu
îndârjire sute de ani (misiunea predicatorilor itineranţi, Sabatul,
viaţa spirituală), au fost definitiv abandonate, fără să mai fie reluate
vreodată. Giorgio Tourn spune:
„La fel ca la Bergamo în 1218, acum valdenzii au închis o
pagină a istoriei și au deschis alta: știau ce lasă, dar nu știau
încă ce vor găsi…”23
21 J. P. Perrin, Histoire des Vaudois, Geneva, 1619, vol. I, p. 155; Emilio Comba,
I Valdesi prima del sinodo di Chanforan, BSHV, nr. 58, 1932, p. 44-48; Amedeo
Molnar, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1974, p. 226-235
22 Idem, p. 9.
23 Giorgio Tourn, I Valdesi, Claudiana, Torino, 1977, p. 95.
108 Valdenzii
Același lucru este confirmat și de istoricul Georgio Bouchard
care, de curând, a afirmat într-o conferinţă publică la Torino:
„credinţa valdenzilor dinainte de sinodul de la Chanforan era alta.”
La trei secole după Chanforan, scriitoarea Ellen White constata cu
amărăciune că acest popor a pierdut lumina spirituală:
„Altul a fost caracterul și altele, motivele valdenzilor în
secolele al XII-lea și al XIII- lea. Ah! Cât de mult s-a schimbat
acest popor! Spiritul care i-a animat pe părinţii lor și i-a
condus să caute adevărul pur al Bibliei acum parcă a adormit.
Decăderea religioasă se vede acum în tot ce mai înseamnă
credinţa și practica acestui popor care altădată se temea de
Dumnezeu. Mulţi au disimulat și au ascuns credinţa și astfel
religia le-a devenit coruptă. Și această veche istorie s-a
repetat. Oamenii au uitat scenele sacre, care ar fi putut ţine
vie aspiraţia lor, și, din cauza eforturilor personale, au încetat
să crească în har și în cunoștinţa Scripturilor. În loc să
avanseze, au dat înapoi…”24
24 Ellen White, Historical Sketches of the Foreign Missions of the Seventh-day
Adventists, Notes of Travel, p. 226-249. „Visit to Northern Italy, 27 nov. - 15 dec. 1885”,
p. 224.
CAPITOLUL VIII
„DRESSER L’EGLISE”
I. ANII DE PROSPERITATE
Așa cum am văzut, situaţia politică și religioasă era favorabilă
noilor mișcări protestante. Biserica Catolică, și în mod special
conducătorii ei, era prea implicată în lupte politice ca să aibă timp
să răspundă la provocările noii credinţe. Papa Clement al VII-lea
(1523-1534) era „pierdut în urzeala intrigilor și în labirintul
diplomaţiei politicii mondiale.”1 Dorinţa sa de a controla politica
europeană l-a determinat să facă o serie de alianţe greșite, între
care și alianţa cu Franţa.
Această alianţă nu a fost văzută cu ochi buni de regele Carol al
V-lea, care a decis să pornească război. În urma războiului, Franţa
a fost învinsă, regele Francisc I a fost făcut prizonier (24 ianuarie
1525), iar Roma a fost supusă asediului. Doi ani mai târziu, Roma
a căzut sub săbiile asediatorilor. Jaful și măcelul care au urmat
sunt greu de descris. Nimic și nimeni nu a fost cruţat. Cronicarii
afirmă că nici vandalii, goţii sau turcii nu au făcut un așa prăpăd.
Papa a fost dus prizonier în Castelul Sant Angelo. Ca să scape, a
fost nevoit să fugă deghizat în haine de cerșetor. A urmat schisma,
apoi au venit ani grei pentru biserică.
Aceste situaţii au favorizat mișcările protestante și chiar au dus
la răspândirea ideilor lor în toată Italia și Franţa. În anul 1525,
Luther i-a trimis o scrisoare lui Carol de Savoia:
„Să binevoiască Alteţa Voastră să mă ierte, dacă eu, un
om simplu, sunt nerăbdător să-i scriu; dar această nerăbdare
1 Gregorovius, op.cit., lib. IV, II, p. 328.
110 Valdenzii
a mea este pentru slava Evangheliei, și eu vreau ca această
lumină să strălucească crescând mereu, în orice parte…
Dorinţa mea este ca Domnul nostru Isus Christos să atragă
la Sine multe suflete preţioase… Pentru aceasta eu doresc
să vă arăt care este doctrina noastră…”2
Liniștea și siguranţa i-au încurajat pe mulţi misionari și pastori
să plece în lucrare. În 1555, de la Geneva au plecat zeci de pastori
pentru lucrarea din Franţa. Câţiva au ajuns în Văile Alpilor. În
primăvara aceluiași an, în micul sat San Lorenzo din mijlocul văii
Angrognia, a început ridicarea primului templu valdenz. La
sfârșitul verii a fost terminat.3 Întrucât reacţia catolică a fost slabă,
două luni mai târziu a început construirea altor trei temple: Copieri,
Torre Pellice și Ciabas.
Până la construirea templelor, „dresser l’église”, cum se spunea
în limbaj piemontez, nu exista o organizaţie ecleziastică valdenză.
Pionerii, misionarii și pastorii își desfășurau activitatea din loc în
loc, fără să fie legaţi de o anumită zonă. O dată cu construirea
templelor, au luat naștere primele „districte” pastorale.
Activitatea spirituală a avut mult de câștigat. Introducerea
serviciilor de cult a făcut ca oamenii să fie legaţi în mod sistematic
de „locul de închinare”. Pentru prima dată aveau sentimentul
„bisericii lor”. Oficializarea serviciilor religioase a dus la creșterea
spiritualităţii și a sentimentului de siguranţă. Un martor ocular,
pastorul Vignaux, venit în vizită la fraţii săi din munţi, scria în
1556:
„Acești oameni simpli sunt cu totul diferiţi de alţii, atât
în ce privește credinţa, cât și în privinţa obiceiurilor sau a
hainelor. Ei sunt de o rară simplitate și umilinţă… Dacă aţi
putea vedea zelul și ardoarea lor de a asculta Cuvântul lui
Dumnezeu! Dacă aţi putea vedea de la ce distanţe și pe ce
2 D’Aubigné, Storia della Riforma del secolo decimosesto, vol. III, S. Bonamici e
compagni, Losana, lib XII, p. 470.
3 P. Gilles, Histoire ecclésiastique des Eglises Réformées, I, Pinerolo, 1881, p. 83.
„Dresser l’églisse” 111
drumuri grele aleargă oriunde se predică! Fug de lux, de
certuri, scandaluri și depun toate eforturile să cunoască voia
lui Dumnezeu. Nu aș fi crezut vreodată că Tatăl ceresc a
ascuns aceste mari comori între acești munţi.”4
Acest timp de pace și înflorire nu a fost scutit de momente de
încercare și persecuţie. Ochiul nevăzut al Inchiziţiei veghea și,
atunci când i se oferea ocazia, lovea fără milă. La numai câţiva ani
după sinodul de la Chanforan, unii dintre cei mai de seamă bărbaţi
ai Reformei au fost prinși și condamnaţi la moarte.
II. MARTIRII
În perioada aceasta au fost mulţi martiri. Din păcate, numele
lor sunt pierdute sau zac acoperite de praf, scrise în tomurile
Arhivei de Stat sau ale Vaticanului. Iată câţiva dintre aceștia:
Martino Gonin
Pentru activitatea sa plină de zel de a aduce literatură, tânărul
lucrător a fost supranumit „colportorul Reformei”. Paginile sacre
ale Scripturii erau ascunse în hainele sale și, în felul acesta, erau
trecute peste graniţă și puse în mâinile doritoare de Cuvântul Vieţii.
De aici, multe erau trimise mai departe, până în zonele din Sud, în
Calabria și Puglia. În 1536, pe când trecea munţii, a fost arestat și
acuzat de spionaj religios și erezie. Întrucât nu s-a găsit nici o
probă asupra lui, era gata să fie eliberat. Înainte de a fi scos din
temniţă, temnicerul i-a desfăcut haina și a găsit în cusătura ei scrisori
de la pastorii din Geneva. Au fost suficiente ca să fie condamnat
la moarte. Avea treizeci și șase de ani.5
Stefano Brun
Era un om simplu, de meserie agricultor, tatăl unei familii
numeroase. A fost prins și condamnat la ardere pe rug. În timp ce
4 Augusto, Armand Hugon, Storia dei Valdesi, Claudiana, Torino, Vol. II, 1984,
p. 16.
5 Ernesto Comba, Storia dei Valdesi, Claudiana, Torre Pellice, 1935, p. 121.
112 Valdenzii
flăcările îl înconjurau, a strigat: „Mă daţi la moarte?! Vă înșelaţi,
voi îmi daţi viaţa!”
Gofredo Varaglia
A fost unul dintre bărbaţii cei mai de seamă ai Reformei din
Piemonte. Tatăl său, Giaffredo Varglia, a fost ofiţer în armata
Ducelui de Savoia și a participat în 1484, cu gradul de căpitan, la
războiul împotriva valdenzilor, organizat de prinţul Carol I.6
Trupele ducale erau compuse din 1800 de soldaţi, plus un număr
mare de voluntari. Cu acea ocazie, valdenzii au opus o rezistenţă
eroică și trupele ducelui au fost înfrânte. Tatăl său a avut șansa să
scape viu și astfel s-a întors acasă. Fiul său, Gofredo, a fost atras
de lumea religioasă și a intrat în mănăstire.
A devenit preot al Ordinului Capucin. În câţiva ani, s-a distins
prin elocvenţă, seriozitate și capacitatea de a-i combate pe eretici,
așa că a primit misiunea de a merge din oraș în oraș, să predice
împotriva luteranilor. La fel ca apostolul Pavel, a început cu mult
zel să lupte împotriva ereticilor. Mergea prin orașe, aduna
mulţimile și ţinea conferinţe împotriva ereticilor. Acolo unde îi
întâlnea, nu ezita să îi dea pe mâna Inchiziţiei.
Pentru ca lucrarea sa să fie mai eficientă, a început să studieze
cu seriozitate doctrina luterană. A avut surpriza să descopere că
nu era chiar așa de eretică cum crezuse. În urma acestei descoperiri,
predicile sale, care de obicei erau foarte clare și categorice, au
început să-și piardă din intensitate și el chiar a început să evite
discuţiile. A fost denunţat Curiei și a fost chemat la ordine, primind
pedeapsă să stea sub supraveghere timp de cinci ani. A fost mutat
la Paris, sub supravegherea cardinalului Carafa.
În secret, el a continuat studiul Scripturii și, în cele din urmă, a
decis să părăsească Biserica Catolică. S-a alăturat Reformei. După
ce a stat un timp la Geneva, s-a întors în văile Alpilor, ca pastor
pentru valdenzi. Întrucât cunoștea bine franceza, latina și italiana,
a fost numit pastor în Templul din Ciabas.
6 Vezi capitolul „Historia della Val d’Angrognia”.
„Dresser l’églisse” 113
Ca pastor, a desfășurat o activitate misionară intensă și a
organizat multe dezbateri publice cu delegaţii catolici. Era neîntrecut
la acest capitol. Toată forţa sa de odinioară era acum îndreptată
împotriva Bisericii Catolice. Preoţii și colegii de altădată
s-au supărat atât de tare, încât au decis să-l elimine.7 Deoarece nu
puteau să-l prindă, l-au invitat la o dezbatere biblică în Dronero.
În ciuda faptului că i-a fost garantată libertatea, a fost arestat.
După arest a fost dus într-o casă particulară, cu o supraveghere
lejeră, dar i s-a cerut să promită că nu va fugi până nu va primi
răspunsul de la Torino. Știrea că a fost prins a ajuns repede în
munţi și câţiva munteni valdenzi au venit să-l elibereze. Lucru
ușor de realizat, dar el a refuzat, spunându-le că a promis să
aștepte răspunsul. Curând a fost dus la Torino și aici a fost aruncat
în închisoare.
Din această închisoare, le-a trimis o scrisoare fraţilor săi din
munţi:
„Am fost aruncat într-o groapă, cu șaizeci de livre de
fiare (aproximativ treizeci de kilograme – n. r.) la picioare;
din cauza frigului și a umezelii mi se umflă capul. Dar Tatăl
ceresc nu este departe de mine, dimpotrivă, a venit și a stat
cu mine și, în mila Sa, mi-a dat tot confortul sufletesc, așa că
nu mai simt durerea de afară…”8
Vestea arestării sale a ajuns la Geneva și la Roma. Calvin i-a
scris un mesaj, încurajându-l să rămână credincios. Papa i-a scris și
el regelui Franţei, sfătuindu-l să-l pedepsească fără milă pe eretic.
A fost condamnat la moarte. Când a auzit sentinţa, a spus: „Mai
repede se vor termina lemnele pentru ruguri, decât misionarii care
să predice Evanghelia.”
7 Precizarea îi aparţine domnului C. Adriano, ghid valdenz în Val d’Angrognia,
Torre Pellice.
8 Scrisoarea lui Alosianus, doctorul din Busca, publicată în Buletinul Societăţii de
Istorie Valdenză, nr. 7, citat în Ernesto Comba, Storia dei Valdesi, Claudiana, Torre
Pellice, 1935, p. 127,
114 Valdenzii
Pe 29 martie 1558, a fost scos din temniţă pentru a fi dus în
Piazza Castello. Acolo urma să fie executat. Tot drumul a rostit
psalmul In te Domine speravi. Ajuns în faţa rugului, s-a adresat
celui care îl însoţea: „Salutaţi în numele meu bisericile pe unde
veţi trece. Voi rămâneţi aici, eu mă duc în glorie, la Tatăl meu.” În
cele din urmă a urcat pe rug, în faţa unei mulţimi uriașe. Erau,
după aprecierea lui Comba, circa zece mii de oameni. Cu funia în
jurul gâtului, a început să spună:
„Iubiţii mei fraţi, înainte de orice, eu îi iert pe toţi aceia
care contribuie la moartea mea, fiindcă ei nu știu ce fac, și
mă rog bunului Dumnezeu ca să-i lumineze. În ce privește
cauza pentru care sunt dat la moarte, este că eu cred în
Sfintele Scripturi…”
În cuvinte clare, a dat ultima sa mărturie, prezentând motivul
pentru care este executat. A vorbit despre speranţa sa în viaţă
veșnică, și la sfârșit a rostit Tatăl nostru și Crezul. Când s-a apropiat
să-l sugrume, călăul i-a cerut să îl ierte. Gofredo i-a răspuns:
„Prietenul meu, eu deja te-am iertat și acum te iert din nou, cu
toată inima.” A fost strangulat și apoi ars pe rug. Avea cincizeci și
unu de ani.9
Giovanni Mathurin
Nu putem să nu amintim martiriul lui Giovanni Mathurin și al
soţiei sale, condamnaţi la rug în 1560, pentru „blestemata lor
erezie”. Părintele Giacomello și senatorul Corbis, desemnaţi să-i
execute, au scris un raport către duce, exprimându-și mulţumirea
pentru fapta săvârșită:
„I-a plăcut lui Dumnezeu să fie arși unul dintre conducătorii
eretici și soţia sa, care mulţi ani au locuit în Carigneano;
9 Lentolo Scipione, Historia delle grandi e crudeli persecutioni… Copiata dalla
Biblioteca di Berna, Ed. Teofilo Gay, Torre Pellice, 1905, p. 87-113; Ernesto Comba,
Storia dei Valdesi, Claudiana, Torre Pellice,1935, p. 127-128; Ernesto Ayassot, Un
rogo in Piazza Castelo a Torino, Conferinţă comemorativă prezentată în Templul
Valdenz , Tipografia Subalpina, Torre Pellice, 29. 03.1958, p. 1-12.
„Dresser l’églisse” 115
venind din Francia, el a otrăvit cu blestemata sa erezie
nenumărate suflete.”10
Giovanni Luigi Pasquale
Și-a început cariera ca tânăr ofiţer în armata imperială. Timp
de câţiva ani, a fost implicat activ în stârpirea ereziei valdenzilor.
Intrând în contact direct cu ei, a început să studieze Scripurile și,
în cele din urmă, a ieșit din armată și s-a dedicat Evangheliei. Pe
când studia la Geneva, a cunoscut o tânără piemonteză, Camelia,
cu care s-a căsătorit. La treizeci și cinci de ani, a început să lucreze
ca pastor și misionar în Calabria, unde se afla o comunitate mică de
valdenzi. Aici a făcut o traducere a Noului Testament în limba italiană
– Nuovo Testamento di Jesu Christo Nostro Signore, 1555. 11
Înclinat din fire spre studiu, a reușit să pregătească argumente
foarte importante pentru apărarea doctrinei protestante. Aceste
argumente au mișcat inimile multor oameni. În 1559, pe când se
întorcea din câteva vizite făcute într-o altă localitate, a fost arestat.
Împreună cu el a fost prins și Giacomo Bonello, un predicator
sicilian. La scurt timp, Giacomo a fost condamnat la moarte, iar el
a fost mutat în altă închisoare. Inchizitorii sperau că îl vor
determina să renunţe la credinţă și să se întoarcă la Biserica
Catolică. El a rezistat. Nici tortura nu a putut să îl determine să
renunţe. După aproape doi ani de închisoare, pe 15 septembrie
1560, i-a fost oferită ultima șansă să abjure. Pentru ultima oară a
vorbit despre credinţa sa. În aceeași zi, a fost ars pe rug.12 Avea
treizeci și șapte de ani.
10 R. De Simone, Tre anni decisivi di storia valdese in Piemonte, Roma, 1958, p. 51.
11 Giorgio Tourn, I valdesi, Claudiana, Torino,1978, p. 91.
12 Iată Procesul verbal al execuţiei lui Giovanni Luigi Pasquale di Cuneo: „Astăzi,
15 septembrie 1560, fiind în temniţa de la Torre de Nona, condamnat la moarte,
Giovanni Luigi Pasquale de Cuneo di Piemonte, ca luteran perfid, nu s-a mărturisit,
n-a ascultat mesa, a negat orice sfânt și orice sacrament. A fost scos pe Ponte și a fost
ars.” Domenico Orano, Liberi pensatori bruciati in Roma dal XVI al XVIII secolo -
Liberi gânditori arși în Roma în sec. XVI-XVIII. Este o culegere de documente inedite,
scoase din Arhiva de Stat din Roma, procese verbale și acte de condamnare la moarte
prin ardere pe rug. Vezi și Lentolo Scipione, Historia delle grandi e crudeli
persecutioni… Copiata dalla Biblioteca di Berna, Ed. Teofilo Gay, Torre Pellice, 1905,
p. 229-230; Arturo Muston, Giovani Luigi Pasquale, saggio storico, Roma, 1892, p . 207.
116 Valdenzii
Sunt păstrate mai multe scrisori către biserica sa din S. Sisto și
două către tânăra sa soţie, de numai douăzeci și cinci de ani. Iată
una dintre scrisorile adresate soţiei sale:
„Cameliei Guarino,
Soţiei mele iubite, Mad. Camelia Guarino, Dumnezeu,
Tatăl oricărei mângâieri, să vă întărească și să vă fortifice,
așa cum a făcut-o cu mine ori de câte ori L-am rugat. Dragă
soţie, eu recunosc o mare bunătate din partea Domnului
faţă de mine; având nenumărate beneficii pe care mi le face,
între care și posibilitatea aceasta, de a vă putea saluta, să
participaţi la consolarea mea, care a fost dublată prin grija
admirabilă a lui Dumnezeu. Am aflat, pe când eram în
închisoarea strâmtă din Palagio, de la un om care a fost supus
cercetărilor și pentru o oră am fost împreună, că îi ești
credincioasă lui Dumnezeu și soţului tău. Și eu îţi promit
că îţi voi fi fidel… Eu știu că răbdarea creștinilor nu este o
stupidă nepăsare faţă de durerile trupești, dar, pe de altă
parte, mă încred în Dumnezeu… Pentru voi, dragii mei
prieteni, vi-i încredinţez pe nepotul meu Carlo și pe soţia
mea. Să aveţi faţă de ei aceeași bunăvoinţă pe care aţi avut-o
faţă de mine. Cu aceasta vă îmbrăţișez pe toţi și vă trimit
ultimul gând din partea Domnului. Dragii mei, ascuţiţi-vă
secera, pentru că holda este mare și lucrătorii sunt puţini.
Soţul și fratele tău în Christos, G. L. Pasquale.”13
13 Scrisoarea este datată 25 februarie 1560, din închisoarea Castelului din Cosenza.
În această scrisoare, G. L. Pasquale este convins că zilele lui sunt numărate și, pentru
aceasta, o încredinţează pe soţia lui grijii prietenilor săi. Pe 14 aprile 1560, i-a scris
soţiei o a doua scrisoare, în care își exprimă încrederea că poate va fi eliberat: „Pentru
a doua oară, draga mea soţie și soră, te salut prin mila și harul lui Dumnezeu. Din
partea mea, vreau doar să îţi spun că se oferă o ocazie din care să sper că voi fi eliberat
și te voi putea vedea… Roagă-te pentru mine și Domnul să te mângâie…” Nu avea să
o mai vadă niciodată. Câteva luni mai târziu, a fost ars pe rug. Arturo Muston, Lettere
d’un carcerato, Torre Pellice, 1926, p. 91-93. Scrisorile sunt preluate de A. Muston
din Lentolo Scipione, Historia delle grandi e crudeli persecutioni… Copiata dalla
Biblioteca di Berna, Ed. Teofilo Gay, Torre Pellice, 1905, p. 229-230.
„Dresser l’églisse” 117
Leave a comment and / or appreciate the article!
CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/
CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/
CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/
CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen