Valdenzii Lux lucet in tenebris partea 1 / 3

Valdenzii
Lux lucet in tenebris partea 1 / 3
Valdenzii - lux lucet in tenebris
Benone Corneliu Lupu
Corectură: Adela Băncău-Burcea
Coperta: Dragoș Drumaș
Tehnoredactare: Irina Toncu
Redactor: Alina Badea
© 2005, Editura „Viaţă și Sănătate”, București, pentru ediţia
în limba română
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale
Benone Corneliu Lupu
Valdenzii - lux lucet in tenebris/ Benone Corneliu Lupu
București, 2005
ISBN 973-7933-53-2



Cuvântul autorului
Eram în luna iulie 2001. Împreună cu pastorul Buciuman Ioan,
urcam de la Pra del Torno spre Valle de Angrognia, să vizităm
vechea școală valdenză și biserica de la Tana. Mergeam încet prin
pădurea de castani, vorbind despre istoria poporului valdenz.
La un moment dat, fratele Buciuman s-a întors spre mine și mi-a
spus: „Benone, prevăd că vei face o mare pasiune pentru istoria
acestui popor…” Am zâmbit. Pasiune pentru istoria valdenzilor!?
Am lăsat gândul să treacă mai departe.
Mai târziu, gândul a revenit și, o dată cu el, a adus din adâncurile
fiinţei mele amintirea unor lucruri pe care le-am visat o copilărie
întreagă. Am revăzut zilele în care mă ascundeam în pădurea
Crăcăoanilor, pregătind „forturi” din lemn de brad, ca să rezist
unei invazii armate a cruciaţilor, când prăvăleam pietre peste
soldaţi inexistenţi. Mi-am adus aminte de zilele în care mă suiam
pe o buturugă de lemn și le predicam copacilor de lângă mine sau
când visam cu ochii deschiși rugul martirului. Am revăzut
momentul în care am descoperit pentru prima dată poezia lui
Florin Lăiu: „Vreau să fiu fratele vostru, valdenzi, albigenzi și
catari…”, pe care o recitam la nesfârșit de unul singur, și am retrăit
momentul în care citeam cu lacrimi în ochi pasajele scrise de Ellen
White în cartea Marea Luptă.
Am înţeles că pastorul Buciuman avea dreptate. Fără să știu,
făcusem din istoria poporului valdenz un vis care acum s-a
transformat într-o mare pasiune.
L. C. Benone
Torino, 15/04/2004
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE ..................................................................................7
Floare de Spin ...............................................................................................9
1. „SECOLUL OBSCUR” ................................................................ 11
I. Condiţiile sociale și religioase înainte de secolul al XI-lea ...... 11
II. Condiţiile religioase din secolele IX-X, epoca premergătoare
valdenzilor ................................................................................... 12
2. PROTESTUL SĂRACILOR ....................................................... 22
I. Predicatorii radicali, precursori ai valdenzilor ......................... 22
II. Anonimul din Lyon ..................................................................... 28
III. Săracii din Lyon ........................................................................... 29
IV. Săracii din Lombardia................................................................. 33
3. PREŢUL UNITĂŢII – BERGAMO 1218 ................................. 38
I. Al IV-lea Conciliu Lateran ......................................................... 38
II. Cruciada împotriva albigenzilor ................................................ 40
III. Bergamo 1218, primul compromis ............................................ 42
4. ÎNCEPUTUL PRIGOANEI ȘI REFUGIUL ÎN ALPI ............ 44
I. Pregătirea misiunii ...................................................................... 44
II. Răspândirea valdenzilor ............................................................. 46
III. Pelerinajul inchizitorului ............................................................ 52
IV. Refugiul în Alpi ........................................................................... 61
5. VALDENZII DE ALTĂDATĂ ................................................... 66
I. Epoca „bărboșilor” ..................................................................... 66
II. Sabatul printre valdenzi .............................................................. 84
III. Duminica, zi de închinare ........................................................... 91
6. HISTORIA DELLA VAL D’ANGROGNIA ............................. 96
„Secolul obscur” 5
7. ADERAREA LA REFORMĂ ..................................................... 98
I. Situaţia din biserică ..................................................................... 98
II. Farel și Reforma din Elveţia .................................................... 101
III. Succesul de la Augsburg ........................................................... 103
IV. Marele compromis – Chamforan ............................................. 104
8. „DESSER L’EGLISE” ................................................................. 109
I. Anii de prosperitate ................................................................... 109
II. Martirii ....................................................................................... 111
9. „ÎN NUMELE ȘI PENTRU GLORIA DOMNULUI” ........... 118
I. Cruciada din Provenţa............................................................... 118
II. Cruciada din Calabria ............................................................... 120
10. CRUCIADELE DIN PIEMONTE ............................................ 122
I. Începutul războiului .................................................................. 122
II. Războiul Contelui de Trinita ................................................... 124
III. Pacea de la Cavour – ghetoul munţilor .................................... 128
11. NOPŢILE SFÂNTULUI BARTOLOMEU PIEMONTEZ.. 130
I. Contrareforma ........................................................................... 130
II. Moartea neagră .......................................................................... 130
III. Ameninţarea .............................................................................. 131
IV. Zilele Sfântului Bartolomeu în Piemont ................................. 133
12. NOUĂ ANI DE REZISTENŢĂ – GIOSUA
GIANAVELLO............................................................................ 139
I. „Leul din Rora” – Giosua Gianavello ..................................... 139
II. Istoria bandiţilor ....................................................................... 143
III. „Patente di grazia” ..................................................................... 145
13. PUTEREA SCUZILOR DE AUR, CEALALTĂ
FAŢĂ A PRIGOANEI ............................................................... 148
6 Valdenzii
14. ULTIMA CRUCIADĂ ............................................................... 150
I. Umbra Palatului din Versailles ................................................ 150
II. De dragul „Unchiului Soare” ................................................... 151
III. Trei zile ale destinului .............................................................. 153
15. POPORUL ÎNLĂNŢUIT........................................................... 156
I. „Oaspeţii ducelui” ..................................................................... 156
II. Intervenţia prinţilor ................................................................... 157
III. Supravieţuitorii .......................................................................... 158
IV. Cântecul de cocor ...................................................................... 159
16. CHEMAREA ALPILOR – ÎNTOARCEREA ACASĂ.......... 162
I. Situaţia în Europa ...................................................................... 163
II. Războiul regelui Wilhelm ........................................................ 164
III. Chemarea Alpilor ...................................................................... 165
IV. Balziglia ..................................................................................... 172
17. O NOUĂ LUMINĂ ÎN VĂI ........................................................... 178
I. De la ghetou la pierderea credinţei .......................................... 178
II. O nouă lumină în văi ................................................................. 180
III. Îngerii văilor .............................................................................. 184
IV. Lux lucit in tenebris ................................................................... 187
ÎN LOC DE CONCLUZIE.................................................................... 191
DOCUMENTE....................................................................................... 193
BIBLIOGRAFIE ..........................................................................................
Notă: Documentele și imaginile sunt preluate de la Editura Claudiana,
Torino, cu permisiune.
Cuvânt înainte
Sunt un pastor valdenz, și faptul că un pastor adventist român scrie
o istorie valdenză mă umple de bucurie. Într-adevăr, istoria valdenză nu
este proprietatea privată a Bisericii Valdenze, ci aparţine tuturor evanghelicilor
din lume. Aceasta pentru două motive. Primul motiv, și cel
mai important, este că mișcarea valdenză a fost, acum opt sute treizeci
de ani, una dintre cele mai semnificative mișcări de reformă evanghelică
a Bisericii; o mișcare nenorocoasă din punct de vedere omenesc, pentru
că a trebuit să sufere secole de martiraj și persecuţii, dar, din punctul de
vedere al Evangheliei, a fost o mișcare de mărturie creștină, și niciodată
nu este adevărată o mărturie fără martiri.
Lumea evanghelică nu s-a născut cu Martin Luther (faţă de care avem
o mare recunoștinţă), ci a început când un laic (Valdo) a luat în serios
Cuvântul lui Christos și a decis să îl pună în practică – să trăiască sărac
printre săraci, predicând Evanghelia la orice făptură.
Mișcarea valdenză este inamicul războiului și al oricărui tip de
violenţă. Aceasta este o mare lecţie pentru noi, astăzi, când lumea
întreagă este ameninţată de război, teroare și ură. Numai iubin-du-i în
Christos pe oamenii care sunt deosebiţi de noi, suntem adevăraţi ucenici
ai Domnului.
Al doilea motiv, mai puţin important, ne este mai aproape nouă,
italienilor: istoria valdenză este în mod special semnificativă pentru toţi
aceia care se declară evanghelici în Italia. Italia este prin excelenţă o ţară
a tradiţiei. Unii, cu siguranţă, sunt creștini prin convingere, dar mulţi
sunt din obișnuinţă. Și tocmai aceștia ne adresează întrebări ciudate:
„Unde eraţi înainte de Martin Luther?” Eu le-aș putea răspunde: „Eram
în închisoare sau pe rug”. Ar fi răspunsul adevărat, dar prefer să le spun
un alt lucru: predicarea valdenzilor a început în Italia în jurul anilor
1180 după Christos, chiar atunci când civilizaţia modernă începea să se
formeze. De puţin timp se formaseră Primăriile (Milano, Firenze, Siena
etc.), și a început să se folosească limba noastră. Cei culţi foloseau latina,
poporul vorbea în dialect. Curând, valdenzii au tradus Biblia în italiană.
Atunci când s-au alipit la Reformă, au vorbit între ei în italiană și în
8 Valdenzii
italiană a fost scris procesul verbal de la Sinodul de la Chanforan (1532).
Primii martiri, pastorii Giaffredo Varaglia și Giovani Luigi Pascale și
istoricul Scipione Lentolo, din Neapole, au predicat și au scris în italiană.
Numai după multe persecuţii, valdenzii s-au limitat (au fost limitaţi)
să locuiască între „Văile Valdenze” și, trimiţându-și copiii să studieze
la Geneva, au început să vorbească franceza în biserică. Dar, imediat ce
a sosit libertatea (1848), valdenzii au redevenit italieni și, prin harul lui
Dumnezeu, un număr însemnat de italieni au decis (și decid încă) să
devină valdenzi.
Astăzi, valdenzii sunt doar zece la sută din poporul evanghelic din
Italia, care este estimat la circa cinci sute de mii de persoane, dar aceasta
nu ne întristează. Este frumos să ai fraţi și colaboratori pentru lucrarea
din via Domnului.
Bisericile române, africane și sud-americane care trăiesc în Italia vor
deveni într-o zi biserici italiene. Lor le oferim istoria noastră nu ca un
exemplu, ci ca un semn; un semn al faptului că Domnul vrea ca poporul
evanghelic să trăiască și să prospere în această ţară.
Acestei ţări, Italia, toţi împreună putem să-i oferim un exemplu de
libertate și de credinţă – libertate în raport cu orice fel de autoritate umană
și credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu care S-a întrupat în Isus Christos
și este mărturisit de Sfintele Scripturi. În această misiune de credinţă și
libertate, cred că valdenzii și adventiștii pot să parcurgă o bună bucată
de drum împreună, convinși că Domnul este cu noi până la sfârșitul
veacului (Matei 28:20).
Doctor Georgio Bouchard1
1 Georgio Bouchard este laureat în Litere, la Universitatea din Torino, și în Teologie,
la Universitatea din Roma. Pastor valdenz din 1958, a fost numit Moderatore della
Tavola Valdese (Conducătorul Bisericii Valdenze din Italia) și președinte al Federaţiei
Bisericilor Evanghelice din Italia. Este istoric, conferenţiar și autorul mai multor cărţi
despre istoria bisericilor evanghelice din Italia. În prezent, este pastor în Biserica
Valdenză din Susa.
FLOARE DE SPIN
Aș vrea să fiu fratele vostru, valdenzi și catari,
Încolonat cu voi, cei conduși în huiduieli către ruguri.
Și trupurile noastre spălate
să lumineze și noaptea aceasta,
ca niște flamuri albe, până departe.
Închircindu-ne de durere,
ca frunza verde în foc,
le vom simţi în inimă colţii
și nu vom ști niciodată de ce…
Și tocmai de aceea, sufletul
neclintit și stelar va străluci
ca văzduhul deasupra cetinii Alpilor,
ca o pagină de Biblie
citită și întoarsă.
Aș vrea să fiu fratele vostru,
valdenzi, albigenzi și husiţi,
să fiu salvat din dezordinea
obligatorie a secolului.
Să nu mai alerg fără ţintă,
ca un vagon de tren accelerat prin iad.
10 Valdenzii
Să mă retrag și eu în sanctuarul Alpilor,
cei intraţi în geografia cerească.
Să mă îmbăt pe culmile lor de scânteia zăpezii;
urcând, să aud tot mai aproape
inima vulturului…
Și, printre sâncile sacre, valdenzi,
să aflu Stânca în care-aţi ascuns
durerea voastră și spaima.
Și va rămâne departe marea flămândă și tulbure,
izbind val de val și valuri de ţărm
în talazuri păgâne.
Voi sta aici, în munţi, cât vor asmuţi vânturile,
voi bea din pâraie sorite și clare.
Când mă voi întări, desigur,
mă veţi trimite în misiune;
în veacul meu de pucioasă, voi aduce
vânt proaspăt, furtună, rășini, briliante
și flori de pe stânci.
Și nu voi uita să ascund prin mantia valdenză
câteva pagini de-ale sfântului Ioan.
Iar de voi fi condamnat că am fost prins cântând
și că la anumite tonuri m-am înfiorat,
să nu rămână fără răsunet
o ultimă inflexiune a inimii.
Nu mai sunt orb;
de ţărm se desprind pentru totdeauna corăbii
și, în deșert, imensul deșert comun,
s-a deschis cea mai frumoasă
floare de spin.
Florin Lăiu
Capitolul I
„SECOLUL OBSCUR”
I. CONDIŢIILE SOCIALE ȘI RELIGIOASE
ÎNAINTE DE SECOLUL AL IX-LEA
După câteva sute de ani de frământări și lupte, biserica a reușit,
în cele din urmă, să-și capete identitatea și suveranitatea mult
visată.1 O dată căpătată această identitate, a urmat o perioadă de
refacere și consolidare, care i-a schimbat complet înfăţișarea. Papi
de renume, ca Leon cel Mare (440-461), Gelasiu (492-496) sau
Grigore I (590-604), au întărit autoritatea episcopului de Roma,
care a devenit treptat conducătorul tuturor episcopilor.2
Încetul cu încetul, credinţa catolică a început să câștige noi
teritorii. În diferite locuri ale Europei au fost trimiși misionari cu
scopul de a converti popoarele barbare. Patrik a fost trimis la
irlandezi; Columbanus, la burgunzi; Colomba, la scoţieni, iar
vestitul călugăr Bonifaciu (680-754) a lucrat cu mult zel printre
1 „Io Constantino Augusto e io Licinio Augusto venimmo felicimente a Milano…
decidemo… di dare ai Cristiani e ai tutti gli uomini libera scelta di seguire la religione,
che essi volevano…” – „Eu, Constantin August, și eu, Liciniu August, venind fericiţi
la Milano… am decis să dăm creștinilor și tuturor oamenilor libertatea să aleagă
credinţa pe care o vor…” – Edictul din Milano, 313, în Eusebio di Cesarea, Storia
Ecclesiastica, Ed. Adriano Salani, Vol. II, Libro X, cap. 2-14, p. 297-300.
2 Leon I a fost primul care a introdus ideea că episcopul de Roma este reprezentatul
lui Hristos pe pământ și că el trebuie să aibă grijă de toată Biserica. Gelasio a dus mai
departe linia lui Leon Magno și, la sinodul din Roma, în 459, a fost salutat pentru
prima oară cu expresia „vicario di Cristo”. Într-o scrisoare pastorală (1 feb. 496),
afirmă: „nu putem trece sub tăcere ceea ce toată Biserica din lume cunoaște: că
scaunul lui Petru are dintotdeauna puterea să decidă, să judece, în timp ce nimeni nu
îl poate judeca…” Georg Denzeler, Il papato, storia e attualita, Claudiana, Torino,
2000, p. 23, 63.
12 Valdenzii
germani.3 Convertirea cea mai importantă a fost a lui Clovis (466-
510), care, după ce a reușit să unească triburile france, a devenit
conducătorul lor. În urma acestei victorii, s-a căsătorit cu Clotilda,
o prinţesă burgundă, de credinţă catolică; ea l-a determinat să
treacă la noua religie. Decizia sa a fost atât de puternică, încât i-a
influenţat pe mulţi franci să facă pasul acesta.
Creșterea numărului de convertiţi a dus la creșterea puterii și
influenţei Bisericii Catolice în lumea apuseană. O dată cu aceasta,
ea a început să dobândească noi teritorii care au fost socotite patrimoniu
bisericesc. Donaţia cea mai importantă a venit din partea
lui Pepin cel Scurt, regele carolingian, care, drept răsplată pentru
ajutorul dat papei Zaharia în lupta împotriva longobarzilor arieni4,
a fost întronat de papa Bonifaciu, ca rege al francilor. Ca recompensă,
Pepin i-a dăruit papei teritoriul cuprins între Roma și
Ravena. Pe acest pământ urma să fie așezat Statul Papal.
II. CONDIŢIILE RELIGIOASE DIN SECOLELE IX-X,
EPOCA PREMERGĂTOARE APARIŢIEI VALDENZILOR
Toate succesele de care s-a bucurat biserica timp de mai multe
sute de ani, în loc să-i conducă pe reprezentanţii ei la o viaţă curată
și sfântă, i-a împins, dimpotrivă, spre îngâmfare și pierderea
credinţei. Pe măsură ce autoritatea și supremaţia bisericii au crescut,
în aceeași măsură a avut loc și îndepărtarea de la principiile creștinismului
tradiţional. Această alunecare treptată a provocat diverse
reacţii de-a lungul timpului. La început, dat fiind faptul că se
păstrau încă multe dintre învăţăturile apostolice, protestele au fost
3 Germanii, cu ajutorul autorităţii Bisericii și cu sabia lui Carol cel Mare, urmau
să-i „convertească” mai târziu pe saxoni. Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul
secolelor, Zondervan, Grand Rapids, Michigan,1992, p.171.
4 Longobarzii arieni au ocupat timp de mai multe sute de ani zona de nord a Italiei,
cuprinzând Milano și Pavia. Prezenţa lor a fost determinantă pentru desfășurarea
ulterioară a mișcărilor de reformă, devenind la propriu un nucleu de rezistenţă
împotriva catolicismului și a papei.
„Secolul obscur” 13
izolate, limitându-se în principal la respingerea autorităţii episcopului
de Roma5. Pe măsură ce au fost adoptate noi doctrine, au apărut
alte forme de protest. În locul persoanelor izolate s-au ridicat mici
grupe sau comunităţi care își exprimau public nemulţumirea. Când
nivelul de decădere doctrinară și morală a ajuns foarte mare, atunci
au apărut mișcări protestatare de masă. Așa s-au născut opoziţia
iconodulilor din secolul al VIII-lea, reformele gazarilor, runcarilor
și patarilor de la Milano, din secolele al IX-lea și al X-lea, ale catarilor
și albigenzilor, din secolul al XI-lea, și cea a valdenzilor din
secolul al XII-lea. Aceste mișcări nu ar fi fost posibile fără intervenţia
unor factori favorabili. Din păcate, acești „factori favorabili”
au fost tocmai elementele decadenţei doctrinare și morale a Bisericii.
A. Decadenţa doctrinară
Primul act oficial de separare de învăţătura lui Christos6 a fost decretul
dat de biserică, cu ajutorul lui Constantin cel Mare (306-337), de
recunoaștere a duminicii ca zi de odihnă, în locul sâmbetei.
5 Unul dintre primele și cele mai semnificative „proteste” a fost cel al episcopului
Ambrogio din Milano. El nu era de acord cu „inovaţiile Bisericii de la Roma” și, pe cont
propriu, a introdus în Biserica din Milano un nou rit: ritul ambrogian. Acest rit era
diferit de cel roman, prin votul de castitate, spiritualiate, viaţă simplă și forma de
prezentare a liturghiei, care se asemăna cu cea răsăriteană. Într-un manuscris din
secolul al XVI-lea, citat de Heylyn, The History of the Sabbath, 1612, se spune că
Ambrogio, atunci când era la Milano, recunoștea ziua sâmbetei alături de duminică,
în timp ce, atunci când era la Roma, sfinţea duminica. Aceasta a dat naștere la proverbul:
„Când ești la Roma, fă cum se face la Roma”. Dr. Peter Heylyn, The History of the
Sabbath, 1636, Londra, part. 2, par. 5, p. 73-74; M. Finley, Ziua aproape uitată,
Editura Viaţă și Sănătate, București, p. 43. Ritul ambrogian este practicat până astăzi
în Episcopia Milanului, mai putin respectul faţă de sâmbătă, care este mult diminuat,
dar unii catolici conservatori consideră încă sâmbăta ca o zi specială.
6 Corpus Juris Civilis, Justiniani Institutiones, opera et cura, C. M. Galisset,
Lutetiae Parisiorum, Nona Editio, Codicis Lib. III, Tit. XII, De Feriis, p. 171 – celebrul
Edict duminical este redactat astfel de către Iustinian: Omnes judices urbanaeque
plebes, et cuctarum artium officia venerabili die solis quiescan – „Toţi judecătorii și
plebea urbană și funcţionarii practicanţi de meserii în memorabila zi a soarelui să se
oprească”. Istoricul Horia Matei confirmă decretul lui Constantin cel Mare spunând:
„321, introducerea duminicii (dies solis) ca zi de odihnă în Imperiu”– H.C. Matei,
Istoria lumii în date, Edit. Enciclopedică Română, 1972, p. 47.
14 Valdenzii
Timp de câteva secole, primii creștini au respectat sâmbăta ca
zi de odihnă. O dată cu creșterea antisemitismului, doctrinele cu
nuanţă iudaică au început să fie desconsiderate. Pentru a nu fi
confundaţi cu iudeii, creștinii au început să respecte, pe lângă
sâmbătă, și duminica. În cele din urmă, ziua sâmbetei a fost
abandonată definitiv și înlocuită cu duminica.
La scurt timp după aceea, a urmat introducerea de alte dogme
străine. Clerul înalt a început să încurajeze tot mai mult formele
de pietate personală, chiar dacă nu erau în conformitate cu dogma.
În felul acesta, masele populare necreștine aveau posibilitatea să
primescă noua credinţă mai ușor, fără să facă prea multe schimbări.
În același timp, tendinţele care ar fi devenit eretice puteau să fie
controlate și credincioșii, păstraţi în sânul bisericii.
Începând din secolele al IV-lea și al V-lea, s-au introdus pentru
„uz didactic” imagini ale lui Christos și ale sfinţilor. Timp de vreo
două sute de ani, au fost folosite „pentru instruirea celor ignoranţi”,
apoi, treptat, au fost introduse în serviciul de cult. Împărăteasa
Teodora a consfinţit cu puterea imperială această doctrină,
în ciuda opoziţiei sinoadelor, care au interzis7 folosirea icoanelor.
Din secolul al VIII-lea, acestea au devenit obiecte de adoraţie.
Doctrina a fost acceptată și în Apus, sub forma cultului statuilor.
Timp de mai multe sute de ani, biserica a luat în considerare
hotărârea Sinodului de la Elvira (305-312), prin care se interzicea
folosirea statuilor și a imaginilor. Canonul 36 al acestui Sinod
spunea: „Am socotit că în biserici nu trebuie să se afle picturi, iar
7 Conciliul de la Elvira, 306, decreta „să nu se vază pe murii bisericilor icoane”–
Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, Mănăstirea Cernica, vol. II, 1926,
p. 222. Conciliul de la Hierea, 754, a condamnat cultul icoanelor „fabricarea, posesia
și venerarea lor.” Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, București, 1981,
p. 63. Istoricul Mircea Eliade afirmă: „urmărind interzicerea din Decalog, creștinii
din primele două secole nu și-au făurit imagini”. M. Eliade, Istoria credinţelor și
ideilor religioase, Ed. Știinţifică, București, 1991, p. 62. A. Grabar, Recherches sur
les influences orientales dans l’art balkanique, Paris, 1982, vol. VI, p. 3. Un studiu
deosebit este al lui André Grabar, Iconoclasmul bizantin, Ed. Meridiane, București,
1991, p. 339.
„Secolul obscur” 15
ceea ce este venerat să nu fie pictat pe pereţi…” 8 Implicit, în canon
era interzisă și folosirea statuilor9. Actul ecleziastic al Bisericii din
Apus, care aducea „la zi” teologia orientală, însemna îndepărtarea
de tradiţia primilor creștini.
Chiar de la început au existat anumiţi teologi care nu au fost de
acord cu „inovaţia” adusă, considerând-o idolatrie. Bernard
d’Angers afirma că este un act de-a dreptul anormal, „în afara
bunului simţ…, nu se poate ca fiinţe înzestrate cu raţiune să implore
un obiect mut, lipsit de inteligenţă.” Și el continuă: „Statuile
din aur fin și pietre preţioase reproduceau cu atâta fineţe trăsăturile
feţei omenești, încât ţăranii care le priveau se simţeau străpunși
de privirea lor expresivă și credeau că întrezăresc câteodată, în strălucirea
ochilor, un indiciu de milă faţă de rugămintea adresată.”10
Sub ocrotirea Bisericii, începând cu secolul al XVIII-lea, s-a
dezvoltat un cult „extravagant și stupid, de închinare la sfinţi și
relicve”,11 luând amploare în secolele al IX-lea și al X-lea. Acest
cult era atât de întins, încât, după declaraţia lui Claudio, atunci
când ajunge episcop la Torino, găsește un peisaj dezolant. Iată
declaraţia lui:
„Venind în Italia, orașul Torino, am găsit toate bisericile
pline de chipuri, de relicve și de lucruri care sunt împotriva
adevărului și, pentru că am început să distrug ceea ce era
obiectul cultului general, toţi au aruncat asupra mea bles-
8 H. Koch, Die Altchristliche Bilderfrage nach den Litersrischen Quellen, în
André Grabar, Iconoclasmul bizantin, Ed. Meridiane, București, 1991, p. 156.
9 „Atâta sfială aveau creștinii la început de chipurile pictate, încât un interval de
timp, urmașii lui Hristos nici nu au îndrăznit să introducă pictura în Biserica lui
Dumnezeu. Pe lângă aceasta, ei se mai fereau de această artă, ca să aplice porunca a doua
a Decalogului, care cuprindea să nu îţi faci chip cioplit și nici asemănare a câte sunt
sus în cer sau jos pe pământ, să nu te închini și nici să servești lor.” Badea Cireșanu,
Tezaur Liturgic al Sfintei Biserici Creștine Ortodoxe de Răsărit, cu aprobarea Sfântului
Sinod al BOR, tomul II, București, 1911, p. 93.
10 W. Tatarkiewicz, Istoria esteticii, vol. II, București, 1978, p. 190-192.
11 James Murdock, Ecclesiastical History, Ed. H.,L. Hastings, Boston, Mass., vol.
III, part. II, 1892, p. 134.
16 Valdenzii
teme, și, fără ajutorul lui Dumnezeu, m-ar fi înghiţit
de viu.”12
În ciuda eforturilor de reformă din partea unor clerici sau conducători,
cultul sfinţilor a continuat să se accentueze. Fiecare biserică
avea sfântul ei și nu s-au sfiit chiar să apeleze la falsificări, așa cum
s-a întâmplat la Angely, unde a fost descoperit peste noapte „capul
lui Ioan Botezătorul”. Dintr-o biserică mică și nebăgată în seamă,
a devenit deodată un locaș vestit, căutat de mii de oameni, veniţi
să-l venereze pe sfânt. La expunerea relicvelor au fost prezenţi
regii Franţei și ai Navarei, conţi, prinţi, prelaţi și mii de oameni.
Toată această procesiune nu era decât o înșelătorie, bine pusă la
punct. Evenimentul este menţionat de Ademar de Chabannes, un
cărturar din secolul al XI-lea, care are curajul să demaște spiritul
noii „reforme”,13 care aducea mari venituri în vistieria bisericii
locale și, implicit, a prinţului protector.
Acest cult s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cultul crucii. Până
în secolul al XI-lea, crucea era privită mai degrabă ca un simbol
creștin, decât ca element de cult. Deși a fost zugrăvită pe monede,
morminte sau pe biserici, nu apar menţionări generale despre
folosirea crucii în cult. În anul 726, regele Leon al III-lea împreună
cu fiul său, Constantin, zugrăvesc pe poarta palatului din Chalke,
în locul imaginii lui Christos o cruce, ca semn al credincioșilor.14
Folosirea ei în cult avea să se stabilească în Orient o dată cu icoanele.
În scurt timp, a fost introdusă și în Biserica Romană.
12 Dungallo, Apologeticum, Op. Biblioteca Max. PP. XIV, p. 170, în Emilio Comba,
Claudio di Torino, la protesta di un vescovo, Libreria Claudiana, Firenze, 1895, p. 9.
13 W. Tatarkiewicz, Istoria esteticii, vol. II, București, 1978, p. 86.
14 Leon al III-lea a înlocuit icoana lui Christos de pe poarta de bronz a palatului
din Chalke cu o cruce, sub care a scris: „Pentru poarta de la Chalke, dedesubtul
crucii,/ Chip fără glas, lipsit de suflare/ Nesuportând Stăpânul ca Cristos să fie înfăţișat/
Pe materie pământească, purtătoare de reprezentări/ Leon împreună cu fiul său,
tânărul Constantin,/ Imprimă prea fericita imagine a Crucii,/ Fala credincioșilor, pe
porţile palatului.” În anul 787, împărăteasa Irina reconstruiește icoana și poruncește
să scrie: „…Aceea pe care a dat-o jos odinioară / Leon, cel ce atunci stăpânea,/ A
înălţat-o din nou aici, Irina” în Migne, P.G. 99, 437 Scriptor incertus de Leone Bardae
apud Leonem Grammaticam, Bonn, p. 355.
„Secolul obscur” 17
Cultul Maicii Domnului, care multă vreme fusese socotit ca o
extravaganţă și o exagerare teologică, este oficializat. Istoricul
Guettee afirmă:
„Cultului închinat Fecioarei i s-a schimbat natura și a
devenit un adevărat cult de latrie sau de adoraţie… Ar fi
greu de crezut până la ce întreceri nelegiuite au ajuns scriitorii
Bisericii Romano-Catolice relativ la Sfânta Fecioară.”15
Pentru a întreţine spiritul de supunere al maselor, au fost
„inventate” dogme specifice, care impuneau respectul și ascultarea
necondiţionată. Acestea erau: obligativitatea de a participa la mesă,
frecventarea bisericii, dogma purgatorului și penitenţele. Nu
trebuie să pierdem din vedere și dogmele introduse mai târziu;
concepţia imaculată (sec. al XII-lea) și transsubstanţiaţiunea, introdusă
de papa Inocenţiu al III-lea în 1215.
În paralel cu schimbarea dogmatică, a început un proces de
schimbare „politică” introducându-se un nou concept: cruciada.
Este important să precizăm acest lucru, întrucât istoria următoarei
jumătaţi de veac va fi scrisă cu lancea și cu spada cruciaţilor.
Cruciadele au fost îndreptate acolo unde a fost nevoie sau unde a
cerut-o interesul bisericii: împotriva turcilor, a evreilor, catarilor,
albingenzilor sau chiar a valdenzilor.
Reforma catolică nu a scăpat din vedere nici mișcările eretice.
Acolo unde autoritatea ecleziastică nu putea interveni, biserica a
hotărât să facă apel la braţul secular al statului. Guvernele, partidele
politice sau chiar regii au fost folosiţi ca simple instrumente pentru
a-i promova interesele și a reprima ereziile.
Toate aceste îndepărtări de la credinţa strămoșească au stârnit
proteste16 sau chiar rupturi în sânul Bisericii Romano-Catolice. Ele
15 W. Guettee, Expunerea doctrinei Bisericii Creștine Ortodoxe, cu aprob Sf. Sinod,
București, 1901, p. 167-168.
16 Unul dintre cei mai cunoscuţi protestatari a fost Vigilanţiu, prezbiterul din
Barcelona, care a alcătuit un protest împotriva relicvelor, sfinţilor și martirilor, precum
și împotriva pelerinajelor și a ascezei. Protestul său a ajuns până în Orient, unde a fost
combătut de Girolamo. Acesta a fost unul dintre cele mai mari proteste cunoscute în
secolul al IX-lea. Girolamo, Adversus Vigilantio, Ad. Rip., col. 2 și 6.
18 Valdenzii
au pregătit terenul pentru marile mișcări religioase din secolele
al XI-lea și al XII-lea, mișcările catarilor, albigenzilor și valdenzilor.
B. Decadenţa clerului
Nici una dintre aceste doctrine nu a fost așa de respingătoare
și nu a provocat atât de mult rău credincioșilor, ca viaţa lipsită de
scrupule a conducătorilor bisericii. De la cel mai mic până la cel
mai mare, atât în est, cât și în vest, erau preocupaţi doar să ducă o
viaţă de lux și destrăbălare. Murdoc spune: „Nu exista nimeni
care să fie mai puţin convertit decât cei care conduceau biserica;
erau analfabeţi, stupizi, lascivi și superstiţioși.”17 Mulţi istorici
descriu această situaţie.18 Între aceștia, cronicarul Katherius
vorbește în Volumen Perpendicularum despre preoţi corupţi,
„preocupaţi mai mult cum să ajungă episcopi, decât să-I slujească
lui Dumnezeu.”19
Acest secol a fost numit în mod obișnuit „epoca de oţel”, „epoca
plumburie” sau „secolul întunecat”20, ca să sugereze barbariile,
jafurile și întunericul spiritual în care s-a aflat biserica. Din cauza
imoralităţii mai multor papi, care au guvernat în această perioadă,
a fost numit și „secolul de guvernare a desfrânatelor” sau „epoca
pornocraţiei.”21 Istoria papilor din această perioadă a fost plină
de tot felul de monstruozităţi, orgii și crime nemaiauzite. Toţi
scriitorii, fără nici o deosebire, acceptă lucrul acesta.
17 James Murdock, Murdock’s Translation of Mosheims Ecclesiastical History,
Ed. Hastings, Boston, vol. III, part. II, p. 113.
18 Henr. Canisius, Lectiones Antiquie, Tom. III, part. I, p. 185; John. Mabillon,
Museum Italic, Tom I, p. 114.
19 Acest autor spune despre un preot care, „cum omnes mulieres diocesis suae
sint ipsus filiae spirituales cujuslibet forte illarum corruptione pollutus est”, Katherius,
Volumen Perpendiculorum, în Semler, Continuation of Boumgarten’s Kirchenhistorie,
vol. IV, p. 107.
20Saecolum obscurum, în H.Ch.Lea, Storia del Celibato Ecclesiastico, Cultura
Modena, vol. I, 1911, p. 163; F. Gregorovius, Storia della citta di Roma nel Medio Evo,
Ediţie de Ettore Pais, Sten, Torino, vol. IV, Tom.II, 1925, p. 89.
21 Carlo Falconi, Storia dei papi e del papato, Compagnia Edizioni Internazionali,
Roma/Milano, 1970, vol. III, p. 493.
„Secolul obscur” 19
„Secolul obscur” a început cu asasinarea papei Ioan al VIII-lea,
în 882, și s-a terminat cu detronarea, în 1046, a celor trei papi care
guvernau în concurenţă unul cu altul. În această perioadă, au domnit
patruzeci și cinci de papi, dintre care o treime au fost destituiţi
din funcţie, o altă treime au sfârșit în temniţă, în exil sau au murit
asasinaţi și numai o treime și-au dus mandatul până la capăt.22
Pentru a confirma cele de mai sus, notăm cazul papei Formosus
(891-896), care a fost adus la judecată după moartea sa de către
sucesorul său, papa Ștefan.23 Această „judecată” a vrut să fie un
damnatio morale fără egal în istorie. Ca atare, a fost convocat un
conciliu bisericesc în Lateran (ianuarie 897), la care au fost invitaţi
cardinalii și conducătorii de seamă ai Bisericii Romano-Catolice.
Corpul papei Formosus a fost deshumat și reîmbrăcat cu
veșmintele papale. Apoi a urmat procesul cu toate formalităţile
sale, ca și cum „inculpatul” ar fi fost viu. În numele său răspundea
un diacon, care era așezat într-o parte a cadavrului. Falconi, în
Istoria sa, spune:
„Acest episod a fost cel mai monstruos din istoria Romei.
Nu a fost egalat nici de epoca barbariei păgâne sau de invadatori;
s-a petrecut în epoca creștină, chiar în Imperiu și în
locurile cu cele mai vestite biserici”.24
Conciliul25 și „macabra comedie” s-au încheiat cu sentinţa de
vinovăţie. Papa Formosus a fost declarat eretic și au fost anulate
22 Georg Denzler, Il papato, storia e attualita, Ed. Claudiana, 2000, p. 78-79; Walter
Ullmann, Il papato nel medioevo, Biblioteca di Cultura Moderna Laterza, Londra,
1972, p. 114 -115.
23 Succesorul lui Formosus a fost Bonifaciu al VI-lea, care a rezistat în funcţie
numai cincisprezece zile. Un atac neașteptat de „boală” l-a eliminat, lăsând Scaunul
pontifical liber. În locul lui a fost ales papă Ștefan, episcopul din Anagni – care și-a luat
numele de Ștefan al VI-lea. Humbert Jedin, Storia della Chiesa, Il Primo Medioevo, Ed.
Jaca Book, Milano, vol. IV, 1972, p. 134.
24 Carlo Falconi, Storia dei papi e del papato, CEI, Roma/Milano, 1970, vol. III,
p. 485.
25 Conciliul a rămas în istorie cu numele de Concilio cadaverico – „Conciliul
cadavrului”, Idem 20.
20 Valdenzii
toate edictele emise de el. După încheierea procesului, a fost
dezbrăcat de veșmintele papale și, de-a dreptul incredibil, i-au
fost rupte degetele de la mâna dreaptă, cu care a binecuvântat.
După relatarea cronicarului Liutprando di Cremona, a fost târât
pe străzi și aruncat în râul Tevere (Tibru).26
Nu mult după aceea, masele revoltate au intrat în Lateran și
l-au prins pe papa Ștefan și l-au aruncat în închisoare. După câteva
zile, a fost sugrumat de mercenari.
Au urmat papa Roman, care a domnit doar patru luni, și Teodor
al II-lea, care a domnit numai douăzeci de zile.27
Un alt exemplu este cel al papei Bonifaciu al VII-lea care, în
colaborare cu Crescenzi, l-a ucis pe papa Benedict al VI-lea (973-
974), luându-i tronul. Aflându-se că el este autorul, s-a văzut silit
să fugă în Grecia, dar a luat cu el tezaurul bisericii. În 984, s-a
întors la Roma, după ce mai făcuse o încercare nereușită în 980-981,
și, cu ajutorul aristocraţiei romane, l-a înlăturat pe papa Ioan al
XIV-lea (983-984), care între timp urcase pe Scaunul Pontifical,
trimiţându-l la închisoare. Ca să nu poată reveni la tron, l-a lăsat
să moară de foame în celulă. Cu toată „precauţia” lui, la numai
câteva luni după aceea, a sfârșit, la rândul lui, otrăvit.28
26 Relatarea apare în cronica lui Liutprando di Cremona, care a fost cancelarul
regelui Berengario de Fruili. Căzând în disgraţia regelui, a trecut în serviciul regelui
Otto cel Mare, și a fost făcut episcop de Cremona. Cronica sa este citată în majoritatea
istoriilor papale. Reprezentativ este studiul lui Walter Ullmann, Il papato nel medioevo,
Biblioteca di Cultura Moderna, Laterza, Londra, 1972, p. 114.
27 În 903, papa Leon al V-lea a fost închis de antipapa Cristofor, care, la rândul lui,
numai după câteva luni (ianuarie 904) a fost dat la o parte de către diaconul roman
Sergio al III-lea. Acesta se bucura de sprijinul lui Teofilat, comandantul armatelor
romane, fiind totodată și consilier papal. După mărturia cronicarului Liutprando, se
bucura mai ales de favorurile amoroase ale soţiei acestuia, Teodora, care avea o mare
influenţă. Ajuns papă, Sergiu i-a asasinat în închisoare atât pe Leon al V-lea, cât și pe
Cristofor. Humbert Jedin, Storia della Chiesa, Ed. Jaca Book, Milano,1972, vol. IV, p.
234; G.Buzzi, Per la cronologia di alcuni ponteffici dei secoli X-XI, AS. Romana, 35,
1912, pp. 611-622; P. Fedele, Ricerche per la storia di Roma e del papato, AS. Romana,
33, 1910, p.174-247; Walter Ullmann op. cit., p. 115.
28 Despre Bonifaciu VII – M. Uhlirz, JbbDG, Otto III, 58-60 în Humbert Jedin, op.
cit., p. 256; Carlo Falconi, op. cit., p. 234.
„Secolul obscur” 21
Putem aminti și exemplul papei Ioan al XII-lea (955-964), nepotul
Maroziei, care, cu influenţa familiei acesteia, la numai șaisprezece
ani, a fost așezat pe Scaunul Pontifical. În ciuda vârstei sale tinere
și a responsabilităţii poziţiei sale, s-a dedat curând la o viaţă plină
de destrăbălare. Falconi spune că „n-a fost nici un papă care să fi
fost atât de puţin interesat de lucrurile spirituale; în loc să se dedice
meditaţiei și liturghiei, frecventării bisericilor și mănăstirilor, facerii
de bine și ajutorării nevoiașilor, ocupaţiile sale continuau să fie
vânătoarea, banchetele, orgiile cu prietenii și femeile, cu deosebirea
că acestea acum se desfășurau de-a dreptul în Lateran.”29 Pe lângă
toate acestea, istoricii consemnează că decăderea lui a fost atât de
mare, încât își bătea joc de lucrurile sfinte, dăruind vasele sacre la
femei ușoare. Se spune că a ordinat ca episcop un copil de zece ani
și la banchete „a fost auzit închinând lui Satana și Venerei.”30
La aceste experienţe sumbre se pot adăuga cele ale papilor care
nu s-au sfiit să-și recunoască fiii nelegitimi sau care au trăit deschis
în imoralitate. Din mărturia lui Liutprando, papa Sergio al III-lea
o avea ca amantă pe Marozia, fiica Teodorei, nevasta lui Teofilat,
care, la rândul ei, fusese amanta papei Ioan al X-lea (914-928)31,
fără să mai vorbim de papii de mai târziu, Inocenţiu al VII-lea
(1484-1495) și Paul al III-lea (1534-1549), care au trăit fără probleme
în concubinaj.32
După mărturia lui Georg Denzler, Inocenţiu al VII-lea, cu ocazia
nunţii fiului său nelegitim, a organizat sărbători mari în Vatican și
a favorizat căsătoria fiului său Franceschetto cu fiica principelui
Lorenzo de Medici, din Florenţa. Alexandru Farnese, devenit papa
Paul al III-lea, a ajuns cardinal datorită relaţiei sorei sale, Giulia,
29 Carlo Falconi, op. cit., p. 508; E. Amann, Storia della Chiesa di Flich e Martin,
Torino, vol.VII, 1953, p.136-137.
30Idem 25.
31 Liutprando di Cremona, Historia Ottonius, XX. Din relatarea sa aflăm că Teodora
era o „desfrânată fără rușine” – meretrix satis impudentisima. Alţi istorici o privesc în
același fel, cu excepţia lui Vulgario, care o numește „santissima e da Dio amatissima
matrona”. Carlo Falconi, op. cit., p. 493.
32 Georg Denzeler, Il papato, storia e attualita, Ed. Claudiana, 2000, p. 78-79
22 Valdenzii
cu papa Alexandru al VI-lea. El însuși nu și-a făcut prea mari
probleme cu poziţia pe care o avea în ierarhia ecleziastică și a
trăit, după mărturia aceluiași autor, în concubinaj cu Silvia Ruffini,
cu care a avut patru fii.33
Aceste câteva exemple ne ajută să înţelegem la ce nivel de
degradare ajunseseră conducătorii bisericii și cât de mult se îndepărtaseră
ei de credinţa apostolică. O dată cu ei au atras și masele
populare, care nu mai erau în stare să facă deosebirea dintre bine
și rău.34
Trebuie să recunoaștem totuși că nu toţi papii din secolul al
X-lea au fost nelegiuiţi, ci au fost și unii credincioși, onești, care au
încercat să readucă biserica la făgașul îniţial. Din păcate, eforturile
lor au fost acoperite de valul de nelegiuire, care era mai mare
decât puterile lor.
33 Georg Denzeler, Il papato, storia e attualita, Ed. Claudiana, 2000, p. 78-79.
34 Slujba religioasă și citirea Scripturilor se făcea în limba latină, așa că foarte
puţini înţelegeau ce se spune. În consecinţă, marea majoritate a poporului zăcea în
necunoștinţă.
CAPITOLUL II
PROTESTUL „SĂRACILOR”
Sătui de o astfel de situaţie, unii preoţi și oameni s-au gândit la
o singură soluţie – reforma. Părea a fi unica scăpare. Ajungând pe
tron, papa Grigore a introdus o aspră reformă, reușind să pună
capăt „întunericului” epocii sale. Un lucru însă a rămas nerezolvat
– amestecul doctrinar, care deja devenise parte a fiinţei bisericii.
Ca atare, în numele continuării Reformei, s-au ridicat o serie de
bărbaţi care și-au propus să curăţească Biserica Romano-Catolică.
I. PREDICATORII RADICALI — PRECURSORI
AI VALDENZILOR
O listă a acestor bărbaţi1 este greu de făcut, fiindcă nu cunoaștem
numărul lor. Unii s-au pierdut în negura istoriei, iar alţii au
fost omorâţi de reprezentanţii Bisericii Catolice înainte să fie
cunoscuţi. Iată totuși câteva persoane ale căror nume au reușit să
ajungă până la noi:
1. Episcopul Claudio di Torino. A fost supranumit „Reformatorul
dinaintea Reformei” sau „Moise din evul mediu.” Era un
om sincer, devotat lucrării lui Dumnezeu. În anul 817, a fost numit
episcop la Torino. La început, în calitate de episcop, a dedicat o
mare parte din timpul său studiului Scripturilor și scrisului. Avea
planul să facă un comentariu la întreaga Biblie. A reușit să
comenteze douăzeci și șapte de cărţi – douăsprezece din Vechiul
Testament și cincisprezece din Noul Testament.
Activitatea sa de studiu nu a fost privită cu ochi buni de colegii
săi, care erau invidioși. În urma studiului, a început să pună la
1 Au fost numiţi „predicatori radicali”; în Humbert Jedin, Storia della Chiesa, Jaca
Book, Milano, vol.V, Civitas Medievale, 1972, p.168.
24 Valdenzii
îndoială unele dintre punctele „de credinţă” ale bisericii. A început
prin a-și exprima dezacordul cu dogma primatului papei. Într-o
scrisoare trimisă unui coleg episcop, spune: „Papa nu este în locul
lui Christos, ci slujitorul lui Christos…”2 Cât privește declaraţia:
„Tu ești Petru și, pe această piatră, voi zidi biserica…” a scris:
„Piatra este una singură, Christos”… El nu i-a spus lui Petru ’tu
ești Petru’, ci ’tu vei fi chemat Petru’, deci numai în relaţie cu
Christos putea să fie socotit Petru urmașul Său.”3
A urmat dezaprobarea dogmei sfinţilor, relicvelor, crucii și a
icoanelor4. De la predică a trecut la fapte, mergând până acolo,
încât a scos din bisericile diocezei sale aceste lucruri.
„De ce să te închini înaintea unei imagini false? De ce să
te pleci înaintea unei reprezentări pământești?… În timp ce
animalele sunt făcute să stea cu faţa la pământ, tu ai statură
înaltă, ridică-ţi capul spre cer. Acolo trebuie să privești…” 5
S-a ridicat cu multă putere împotriva cultului crucii:
„În ce privește crucea, răspund că, dacă ar trebui să
respectăm crucea fiindcă Christos a fost crucificat, am ajunge
să respectăm orice lemn în formă de cruce, și așa am ajunge
să respectăm multe alte lucruri. Doar șase ore a stat Christos
pe cruce, doar nouă luni și unsprezece zile, în pântecele
Mariei, care fac împreună două sute șaizeci de zile, atunci,
pentru că Fecioara L-a născut pe Christos, oare trebuie să
2 Emilio Comba, Claudio di Torino, la protesta di un vescovo, Firenze, Claudiana,
1895, p. 58-60.
3 Idem, p. 3.
4 „Venind în Italia, orașul Torino, am găsit toate bisericile pline de imagini, de
relicve și lucruri care sunt împotriva adevărului și, pentru că am început să distrug
ceea ce era obiectul cultului general, toţi au aruncat asupra mea blesteme și, fără
ajutorul lui Dumnezeu, m-ar fi înghiţit de viu”, Dungall, Apologeticum, Biblioteca
Max. PP. XIV, p.170, în Emilio Comba, Claudio di Torino, la protesta di un vescovo,
Firenze, Claudiana, 1895, p. 66.
5 Emilio Comba, Claudio di Torino, la protesta di un vescovo, Firenze, Claudiana,
1895, p. 66.
Protestul „săracilor” 25
adorăm toate fecioarele? Prosoapele, fiindcă a fost înfășurat
într-un prosop? Corăbiile, fiindcă s-a urcat într-o corabie?
Să adorăm măgarii, findcă a călătorit pe un măgar? Sau spinii,
cuiele, ciocanul ori lancea cu care a fost omorât ? Toate
acestea sunt ridicole, de plâns, și nu de scris…” 6
Episcopul de Orléans spune despre Claudio că era „stăpânit de
un zel aprins și, fără discernământ, voia să arunce totul, chiar și
istoriile sacre, ca acelea ale Sfântului Grigorie, care sunt permise
nu pentru adorare, ci pentru instruirea celor neștiutori… Până și
crucile pe care Sfânta Biserică le folosește pentru cult, și așa a
făcut în toate templele diocezei sale.”7 Reforma acestui bărbat a
fost puternică și numai boala venită pe neașteptate l-a salvat de
intervenţia bisericii și de condamnarea la moarte.
2. Pietro de Bruys. A fost unul dintre cei mai puternici
reformatori ai timpului său. Lipsa documentelor și depărtarea în
timp nu ne oferă posibilitatea de a înţelege pe deplin lucrarea sa.
Știm că a predicat circa douăzeci de ani, din 1105 până în 1126, în
toată Franţa meridională: în Delfinat (veche provincie franceză,
corespunzând cu actualele departamente Isčre și Hautes-Alpes),
Provenţa, Languedoc și Gasconia. Această zonă a fost „districtul”
primilor misionari albigenzi și urma să fie patria de mai târziu a
valdenzilor. În ce privește învăţătura, aflăm din cronica abatelui
din Cluny, care a scris un tratat împotriva urmașilor săi, pe care îi
numea în bătaie de joc petrobrussiani, că nu acceptau botezul
copiilor, mesa, celibatul, icoanele, crucifixul, transsubstanţiaţiunea
și valabilitatea rugăciunilor pentru morţi.8
Mișcarea sa anticlericală a atras mulţi oameni. În cele din urmă,
a fost prins de inamicii săi și, în anul 1126, a fost condamnat la
6 Emilio Comba, Claudio di Torino, la protesta di un vescovo, Firenze, Claudiana,
1895, p. 83-85.
7 Dungall, Apologeticum, Biblioteca Max. PP. XIV, p.168, în Emilio Comba, Claudio
di Torino, la protesta di un vescovo, Firenze, Claudiana, 1895, p. 66.
8 Pietro de Cluny, Tract. Contra Petrobrusian, în Biblioteca Patristica, vol. XII,
cap. III, VI part.post. 3, 99, p. 206.
26 Valdenzii
moarte pe rug în Saint Giles, Languedoc.9 În ciuda focului, spune
Miller, „vocea sa nu a putut să fie ușor adusă la tăcere. Lumina
Evangheliei a putut să fie micșorată pentru un timp, dar nu stinsă
de tot.”10
3. Tanchelm. A predicat din Flandra, Brabant, până în valea
din Soissons. Lucrarea sa este atestată în Analele Universităţii
Saraviensis,11 fără a se preciza care a fost rezultatul sau soarta sa.
4. Enrico de Lausanne.12 Supranumit și Enrico de Toulouse,
era unul dintre cei mai activi predicatori ambulanţi ai secolului al
XII-lea. Înainte de a se dedica lucrării de predicare și reformă, a
fost călugăr în Abaţia din Cluny. Acolo, prin intermediul
episcopului abaţiei, Pierre de Cluny, a auzit vorbindu-se de Pietro
de Bruys. A luat contact cu el și, în cele din urmă, s-a hotărât să îi
urmeze exemplul. La fel ca maestrul său, a început să predice
împotriva abuzurilor romano-catolicismului. La scurt timp, a
început să atace principalele doctrine, îndemnându-i pe urmașii
săi să distrugă altarele, să ardă crucile și să-i alunge pe preoţi. El
propunea o viaţă simplă, umilă, la fel ca a apostolilor. După moartea
lui Pietro de Bruys, Enrico a preluat flacăra misiunii și a continuat
să predice în aceeași zonă în care lucrase învăţătorul său.
Abatele din Cluny, Petro Venerabilul, a încercat să împiedice
lucrarea sa. Într-o scrisoare adresată unui alt episcop, el spune:
„După arderea lui Pietro de Bruys, la Saint Giles, trecând de la
9 După studiul lui Manselli, Bruys a fost omorât în anul 1132/33. Enrico Meynier,
Il cristianesimo atraverso i secoli, Tipografia Instituto Gould, Roma, 1906, p. 162;
R. Manselli, Studi sulle eresie del secolo XII, Roma, 1953, p. 26-40.
10 Andrew Miller, Church History, Books for the Ages, Hartland Publications,
Rapidan, 1997, p. 202; Boss, Histoire des Variant, livr. XI, 11, sect. 65-69.
11 „Analele Universităţii Saraviensis”, Saarbrucken, 3, 1954, p. 234-247 și în
Scrisoarea preotului catedralei din Utrecht către episcopul Frederic din Colonia
(1112-1114), în H. Jedin, op.cit., p.168, n.s.
12 Este unul dintre primii precursori ai valdenzilor și unul dintre cei mai curajoși
predicatori ai vremii sale. Nu se cunosc rezultatele. R. Manselli, Studi sulle eresie del
secolo XII, Roma, 1953, p. 65.
Protestul „săracilor” 27
lumea pământească la focul veșnic, Enrico, moștenitorul răutăţii
mai mult ca oricare altă persoană, nu a făcut așa de multi adepţi
(ca maestrul său) la doctrina sa diabolică… Cu toate acestea, eu
încă am credinţa că el nu gândește ceea ce predică, așa că, atunci
când voi avea posibilitatea, îi voi scrie o epistolă.”13 În 1135, este
arestat și trimis în grija episcopului Bernardo di Chiaravelle.
Primește libertatea pentru un timp și continuă să predice. Este
arestat din nou în 1147, de legatul papei Eugen al III-lea, și ars de
viu la Toulouse.14
5. Arnaldo de Brescia.15 Se naște în Brescia, de unde își ia și
numele. În 1105, îmbrăţișează viaţa monahală. Urmează școala lui
Abelardo și devine un călugăr de frunte. Dezamăgit de corupţia
și viaţa luxoasă a colegilor săi, se decide să predice împotriva
situaţiei din biserică. Fiind înzestrat cu o logică și o forţă de
predicare aparte, reușește să adune mase întregi de oameni.
Predică despre una ecclesia pellegrinante – „o biserică călătoare”,
săracă, fără favoruri lumești, cu preoţi umili și credincioși, fără
nici o legătură cu politica. Cuvintele sale erau simple și pline de
putere. Ele adunau lumea din toate părţile, așa că până și adversarii
lui au fost nevoiţi să recunoască puterea cu care predica. Călugărul
Bernardo a spus: „Cuvintele sale, erau mai lunecoase decât
untdelemnul, dar tăioase ca o spadă.”16 Pentru aceste cuvinte, a
trebuit să plătească cu viaţa. A fost arestat în 1155, de Frederic I,
care l-a dat în mâinile autorităţii romane. După un scurt proces, a
fost condamant la moarte pe rug.
Deși glasul său a fost adus la tăcere, lumina pe care a aprins-o
cu trupul său a continuat să ardă secole de-a rândul. „În cenușa
13 Pietro de Cluny, Tract. Contra Petrobrusian, în Biblioteca Patristica, vol. XII,
cap. III-VI, part. post. 3/99, p. 209.
14 După anumite informaţii a fost lăsat să moară în închisoare. Emilio Comba,
Claudio di Torino, Claudiana, 1895, p. 21.
15 A. Ragazzoni, Arnaldo Brescia nella tradizione storica, Brescia, 1937, p. 52.
16 George S. Faber, Ancient Valdenses and Albigenses, Hartland, Rapidan, 1997,
p. 302.
28 Valdenzii
rugului său”, spune Milman, „focul nestins arde încă peste secole,
cu o violenţă irezistibilă.”17
II. ANONIMUL DIN LYON
Un alt predicator a fost Pietro Valdo.18 S-a născut în Lyon în
jurul anilor 1130-1140, chiar când primii predicatori au început să
străbată Europa. Nu a fost de la început interesat de religie,
dimpotrivă, a fost atras de afaceri. Folosind mijloace ilicite, a reușit
să își adune o avere considerabilă. Apoi s-a implicat în politică.
În jurul anilor 1170, în viaţa lui s-a întâmplat ceva neprevăzut.
Potrivit cu Chronicon Universale19 și Cronaca di Lyon20 se spune
că, într-o zi, Valdo a ieșit din biserica unde tocmai ascultase mesa
și s-a întâlnit în piaţă cu prietenii. În timp ce vorbea, a auzit un
cântăreţ-cerșetor care prezenta un poem despre Alessio, un sfânt
din evul mediu. Acesta, deși era de familie nobilă, a părăsit totul
pentru a merge în pelerinaj în Ţara Sfântă. După ce a petrecut
mult timp în călătorie, s-a întors, distrus de post și rugăciune.
17 G. S. Faber, Ancient Valdenses and Albigenses, Hartland, Rapidan, 1997, p. 43.
18 Majoritatea istoricilor consideră că Pietro Valdo a fost întemeietorul mișcării
valdenzilor. Unul dintre cele mai serioase argumente este lucrarea în patru volume a
prelatului Alano da Lilla – De Fide Catholica contra Haereticos soi tempi, scrisă
înainte de 1202 pentru Signor de Montpellier, Guglielmo al VIII-lea (mort în1203),
unde se vorbește despre valdenzi. El afirmă că Valdo este întemeietorul mișcării și
aduce argumente împotriva ereziei lor, a catarilor și a altor secte. Nu precizează care
sunt aceste „secte”, însă spune că ele nu credeau în păcatul originar și acceptau
botezul la maturitate. Această precizare este importantă, întrucât, la data aceea, valdenezii
erau de partea catolicilor în aceste puncte de doctrină și altele, singura explicaţie este
că „acele secte” erau pionierii noii Reforme, care avea să ajungă până la noi. Alano da
Lilla, Alani-Liber Tom II, 9, în Raoul Manselli, Studii sulle eresie del secolo XII,
Instituto Storico Italiano, Roma, 1953, p. 79.
19 H.von A. Cartellieri și B. von W. Stechele, Chronicon Universale, „Anonymo di
Lyon” în Anonymi Laudunensis Chronicon Universale, Leipzig-Paris, 1909, p. 20-22;
Grado G. Merlo, Identita Valdesi nella storia e nella storiografia, Claudiana, 1991,Torino,
p. 70.
20 Cronaca di Lyon, scr. 30, în Patrologia Latina Migne, 162, citat de Amedeo
Molnar, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, 1974, p. 12.
Protestul „săracilor” 29
Nimeni nu l-a recunoscut, așa că l-au lăsat să moară sub o scară.
Abia după ce a murit, i-a fost descoperită adevărata identitate.
Mișcat de cântecul cerșetorului, Pietro Valdo l-a invitat acasă
și l-a rugat să-i cânte poemul din nou. Acesta a răspuns invitaţiei
și la sfârșit a făcut apel, arătând că exemplul lui Alessio merită să
fie urmat. Valdo a fost impresionat și s-a decis să urmeze acest
exemplu. Potrivit relatării, și-a împărţit totul la săraci și a început
o viaţă nouă.
Inchizitorul Stefano di Borbone21 a scris în 1250 că Valdo era
un comerciant bogat, care a găsit din întâmplare Evanghelia. Pentru
a citi mai bine Scriptura l-a însărcinat pe Stefano D’Anese, un preot
de treabă, să traducă pasaje din Scriptură, în limba populară. Apoi,
Valdo s-a gândit să facă mai multe copii și a apelat la episcopul
Bernardo Ydros, care s-a arătat dispus să îl ajute, în schimbul unei
mari sume de bani. Nefiind dispus să plătească atât, s-a decis să
se apuce singur de traducere. Așa a cunoscut Evanghelia.
La scurt timp, s-a convertit. Mai întâi a renunţat la activitatea
de comerciant, la afaceri și la politică. Apoi și-a împărţit averea,
acceptând să fie sărac de bunăvoie. A început să predice, mergând
din loc în loc, ca apostolii, chemându-i pe oameni la o adevărată
pocăinţă. Predica sa a avut succes și, în scurt timp, s-au adunat în
jurul său mulţi oameni. Împreună, au întemeiat o primă comunitate,
numită „Săracii în spirit.”22
III. SĂRACII DIN LYON
Mișcarea „Săracilor în spirit” s-a dezvoltat mai repede decât
s-a așteptat Pietro Valdo. Mulţimi de oameni simpli care locuiau
în Lyon și în împrejurimi i s-au alăturat, așa că numele lor a fost
schimbat în „Săracii din Lyon”.
21 Stefano di Borbone, De septem donis Spiritus Sancti, Ed. Lecoy de la Marche,
Paris, 1877, p. 290-291.
22 Acest titlul l-au adoptat după Matei 5 – „Ferice de cei săraci în duh.”
30 Valdenzii
Este necesar să menţionăm că, în jurul anilor 1200, exista în
Lyon un curent favorabil imitării vieţii apostolilor prin renunţarea
voluntară la bogăţie. El cuprindea un număr însemnat de oameni.
În plus, timp de vreo douăzeci de ani, Valdo și discipolii săi au
păstrat legătura cu romano-catolicismul, continuând să accepte
dogmele de bază.23 Singura lor cerinţă era să li se dea dreptul să
predice, drept care le era rezervat doar preoţilor. Atitudinea sa a
favorizat răspândirea noii învăţături și, în numai câteva zeci de
ani, grupa lui s-a organizat ca o adevărată mișcare.
Între anii 1159-1181, papa Alexandru al III-lea a convocat Primul
Conciliu Lateran, care s-a desfășurat în trei sesiuni. La una dintre
aceste sesiuni au participat doi delegaţi ai „Săracilor din Lyon,”
care „au prezentat papei o carte scrisă în galică… și au cerut cu
insistenţă dreptul la predicare.”24 Din mărturia unui călugăr care
făcea parte din delegaţia Angliei la acel conciliu, știm că au fost
interogaţi și li s-au pus întrebări, la care ei „au răspuns greoi și
toată adunarea a râs.”25 Râsul batjocoritor al prelaţilor a fost
singurul răspuns la cererea lor.
Valdenzii nu s-au lăsat descurajaţi și au continuat să predice. O
făceau cu atâta elan, încât l-au uimit chiar și pe inchizitorul Stefano
di Borbone, care a notat despre ei:
„Acest Valdo și-a vândut toate bunurile în bătaie de joc,
ca și cum le-ar fi dat de pomană, a uzurpat oficiul apostolic,
23 Mărturisirea de credinţă a lui Pietro Valdo din 1180 se găsește în capitolul
Documente. Profesione di fede di Valdes în Biblioteca Naţională din Madrid, Manuscris
1114, Ed. A. Dondaine, „Archivium Fratrum Praedicatorum” XVI, 1946, în Enchiridion
Fontium Valensium I , Claudiana, Torino, 1958, p. 32-33.
24 Iată declaraţia acestui călugăr: „Am văzut la Conciliul celebrat sub Alexandru al
III-lea pe valdenzi, oameni simpli și fără cultură, chemaţi așa după numele lui Valdo,
conducătorul lor care locuia la Lyon, pe Rodana. Ei prezentară papei o carte scrisă în
galică, conţinând texte din Psalterie, Vechiul Testament și Noul Testament. Ei cerură
cu insistenţă dreptul la predicare, crezându-se în stare, deși erau foarte rudimentari,
la fel ca păsările cerului care nu văd fereastra și își imaginează că pot zbura…” Walter
Map, De Nugis Curialium, Ed. Montague Rodes James, Oxford, 1914 , în Giovanni
Gonnet, Enchiridon Fontium Valdesium, I, Ediţia di Torre Pellice,1958, p. 122-124.
25 Giovanni Gonnet, op.cit., p. 122-124.
Protestul „săracilor” 31
și-a însușit dreptul de a predica Evanghelia și a adunat în
jurul lui mulţi bărbaţi și femei pe care i-a învăţat și i-a trimis
să predice Evanghelia în satele înconjurătoare… Acești
bărbaţi și femei, neștiutori și idioţi, mergeau prin sate,
predicau în pieţe, intrau în case și în biserici, împingându-i
și pe alţii la același lucru…” 26
Reacţia romană nu s-a lăsat mult așteptată. Prima măsură a
fost convocarea unui sinod bisericesc chiar la Lyon (1181), unde
era centrul ereziei. Delegatul papal a fost Pietro de Pavia. Cei
convocaţi pentru acest sinod aveau intenţia să judece doar mișcarea
catarilor, dar, la sosirea legatului papal, au decis să discute și
problema valdenzilor care, după opinia lor, nu erau mai buni. În
timpul dezbaterilor, Valdo a fost invitat să dea socoteală în faţa
tribunalului. El a răspuns la invitaţie și în faţa lor a afirmat că nu îmbrăţișează
doctrina catară. Ca să spulbere îndoiala sinodalilor a
pus mâna pe Evanghelie și a jurat credinţă faţă de Biserica Catolică:
„În Numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului Sfânt și al
Fericitei Fecioare Maria, să fie cunoscut de toţi că eu, Valdo,
și toţi credincioșii mei, în faţa Sfintelor Evanghelii, declarăm
din toată inima credinţa în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, ca trei
Persoane în Unul Singur… Credem în una Biserică Catolică,
sfântă, apostolică și imaculată, afară de care nu există salvare,
și în sacramente…”27
La acest conciliu, episcopul de Albano, Enrico de Macry di
Chiaravalle, a primit însărcinarea să pornească o campanie generală
26 Stefano di Borbone, Quellen zur Geschichte der Waldenser, 47, în Grado G.
Merlo, Identita Valdesi nella storia e nella storiografia, Claudiana, Torino, 1991, p. 95.
În Dialogus Miraculum de Cesario di Heusterbach, scrisă în jurul anilor 1220-21, este
un capitol dedicat valdenzilor. Ei sunt denunţaţi public ca fiind soli ai diavolului,
„fiindcă pretind că au primit direct de la Spiritul Sfânt capacitatea de a predica”; în
Caesarii Heisterbacensis Monachi Ordinis Cistercinsis Dialogus Miraculorum, vol. I,
1851, Tom IV, Cap. XX, p. 299-300.
27 Dondaine, Archinum Fratrum Praedicatorum, Roma XVI, 1966, p. 231-232; în
K. V. Selge, Die Ersten Waldenser, cit. de G. Tourn, Valdensi, Torino, Claudiana, p. 32-36.
32 Valdenzii
de punere în gardă a populaţiei împotiva rătăcirii. El și-a îndeplinit
cu multă conștiinciozitate misiunea, aducând armatele de cavaleri
din Provenţa să asedieze fortăreaţa eretică din Lavaur.28
A doua măsură oficială a bisericii s-a luat la Verona în 1184. Ca
să facă faţă avalanșei tot mai mari de misionari catari, passagini și
valdenzi, papa Lucius al III-lea a încheiat un tratat de alianţă cu
Frederic Barbarosa. În urma tratatului, a dat un decret public de
condamnare a ereticilor. Acest edict a devenit celebru, deoarece
condamna în masă toate comunităţile noncatolice: patari, passagini,
catari, arnaldiști și „Săraci”:
„Noi declarăm că patarii, catarii și cei care se cheamă în
mod fals „Săraci”, sau „Săracii din Lyon”, și passaginii, și
josephinii, și arlandiștii sunt supuși anatemei perpetue…”29
Spre surprinderea sa, edictul a avut ca efect răspândirea și mai
mare a mișcărilor eretice. Campionii acestei lucrări erau, incontestabil,
valdenzii. Pentru a contracara lucrarea lor, papa Inocenţiu
al III-lea a emis o bulă în 1208, prin care aprobă înfiinţarea Ordinului
„Săracii catolici”. Din acest ordin făceau parte ex magna parte
clerici et pene ommes literati – „mare parte a preoţilor și cărturarilor.”
30 Misiunea lor era să-i aducă la biserica-mamă pe „rătăciţii”
care predicau fără autorizaţie. În fruntea mișcării se aflau Diego și
Domenico, doi călugări harismatici, care hotărâseră să urmeze
modelul predicatorilor itineranţi valdenzi, cu deosebirea că ei
aveau aprobarea oficială a papei.
Acești călugări sunt viitorii întemetorii ai Ordinului „Fraţilor
Predicatori Dominicani”, care vor deţine puterea în Biserica
Catolică. Acest lucru este suficient ca să ne ajute să înţelegem că
28 J. Congar, Henry de Marey, Abbé de Clairvaux, Roma,1958, p. 18.
29 …in primis ergo Catharos et Patarinos et eos qui se Humiliatos vel Paupers de
Lugduna et Passaginos et Josephinos – Din textul inchizitorial von K.V. Selge, 1967,
în Grado G. Merlo, op.cit., p. 77 și în Papae Lucii III. Decret. in Bernard. Papiens.
Collect. Decretal. lib. 5. C. 11. apud Usser. de Eccles. Success. c. 8. Section 39. Acest
document este de mare valoare istorică.
30 Migne, Patrologia Latina, 215, col. 1513, ac. 196.
Protestul „săracilor” 33
scopul lor nu era să ducă o viaţă umilă, așa cum făceau valdenzii,
ci doar să câștige simpatia maselor, apoi urmau să se întoarcă la
viaţa luxoasă de altădată. Membrii ordinului erau adunaţi în mod
special dintre Săracii Lyonezi, impunându-li-se să își mărturisească
păcatul de a fi predicat fără aprobare. În urma abjurării și a jurământului
de fidelitate faţă de Biserica Catolică, rupeau legătura
cu valdenzii și primeau dreptul oficial să predice.
IV. SĂRACII DIN LOMBARDIA
Istoricii tradiţionali leagă originea valdenzilor exclusiv de
mișcarea lui Pietro Valdo din Lyon. După părerea lor, în urma
crizei apărute din cauza presiunilor și ameninţărilor de tot felul,
acești misionari au început să călătorească în toate părţile Europei,
inclusiv dincolo de Alpi. Așa au ajuns în Lombardia, unde au iniţiat
o mișcare asemănătoare, numită „Săracii din Lombardia”.31 Aceasta
teorie oferă posibilitate de a explica existenţa anumitor dogme de
nuanţă catolică, lăsate de Valdo, care sunt prezente până astăzi în
Biserica Valdenză.
Cu toate acestea, există argumente că gruparea din Lombardia
a apărut și s-a dezvoltat separat, independent, fără să fi fost influenţată
de mișcarea din Franţa, sau că această influenţă a fost
mult mai mică decât lasă istoricii să se înţeleagă. Iată câteva
argumente:
Primul dintre ele este faptul că în Milano a existat dintotdeauna
un continuu spirit de protest. Mulţi ani la rând, orașul acesta a
fost capitala Italiei și, până în secolul al XI-lea, a depășit Roma în
autoritate și, bineînţeles, în importanţă. Dioceza episcopiei de
Milano, pe vremea lui Ambrozie (452), cuprindea câmpia
Lombardiei, munţii, văile Piemontului și sudul Franţei. Ea și-a
menţinut independenţa până la mijlocul secolului al XI-lea.
Introducerea ritului ambrozian, în opoziţie cu ritul roman,
practicat în bisericile Romei, era o formă evidentă de separare
31 Giorgio Tourn, I valdesi, Claudiana, Torino, 1999, p. 27.
34 Valdenzii
faţă de biserica mare. Pretenţia de autoritate universală a episcopului
de Roma nu putea să fie bine văzută în Lombardia și mai ales
la Milano, care era (și este până astăzi) capitala economică a Italiei.
Epioscopii Vitalis di Milano și Macedoniu di Aquilea au
continuat linia de independenţă stabilită de Ambrogio și s-au opus
papilor Peleu I (555-560) și Ioan al III-lea (560-574). În timpul lor,
bisericile din Milano și Ravena au rămas în afara comuniunii
romane. Meyner spune: „La data aceea, Biserica Romană nu avea
multă autoritate. Era ca și inexistentă în Orient, iar în Occident
existau deosebiri mari.”32
Tot în Lombardia existau, încă de pe vremea lui Ambrogio,
puternice comunităţi ariene. Papa Zaharia a desfășurat, cu ajutorul
lui Pepin cel Scurt, adevărate campanii militare de nimicire a ereziei.
Înfrângerea arienilor nu a însemnat diminuarea spiritului de protest
și de reformă, ba dimpotrivă, în jurul anului 1000, s-au ridicat
marile comunităţi de catari, patari și passagini,33 a căror influenţă
a fost atât de puternică, încât a dat naștere mișcărilor de reformă.
Trebuie să menţionăm că, alături de aceste grupe mari, erau și
alte grupe mai mici care, „în numele adevărului”, predicau diverse
învăţături, în opoziţie cu doctrina oficială catolică. Toate
aceste grupe, mari și mici, erau mânate de acordul general de a
respinge dogma bisericii. Inchizitorul Stefano di Borbone spune
că în Milano erau multe secte, numite toate valdenzi: „tortolonii,
comuniaţii, rebotezaţii, ’Susţinătorii predicii universale’ și
alţii…”34
Prezenţa acestor comunităţi religioase și spiritul de nesupunere
au făcut ca acest oraș să devină în secolul al XII-lea cetatea opusă
32 Enrico Meyner, Storia dei papi, Torre Pellice, Tipografia Alpina, 1932, p. 6 9.
33 Patarinii, sau catarii, au venit în Italia din părţile Bulgariei și au fost socotiţi de
la început eretici. Au stabilt un centru puternic la Milano, unde au fost numiţi în
batjocură pattaria sau contada de pattaria, adică „cei care trăiesc contrar decretelor
pontificale”. Ei erau împotriva căsătoriei, promovau idei ariene, afirmând că Isus
Hristos nu este Dumnezeu, și erau împotriva preoţilor.
34 Stefano di Borbone, Quellenzur Geschichte, cit. p. 475 în Grado G. Merlo,
Identita valdesi nella storia e storiografia, Claudiana, Torino, 1991, p. 84.
Protestul „săracilor” 35
Romei. Arhiepiscopul Galdino din Milano și-a dat toată silinţa să
oprească erezia și a murit pe amvon, predicând împotriva ereticilor,
fără nici un rezultat. Un secol mai târziu, cetatea s-a răsculat de
câteva ori împotriva dominaţiei papale. Inocenţiu al III-lea declara
că este „pavată cu eretici”, în timp ce Frederic al II-lea spunea că
este „mama ereticilor”și „peștera ereticilor.”35 Un călător din acest
secol, Iacov de Vitry, scrie că Milano era în mâna ereticilor… și că
acolo sunt toate sectele posibile, mai multe ca în oricare altă parte.36
În acestă atmosferă, este imposibil ca „Săracii din Lombardia”
să fie exportul teologiei valdenze lyoneze. Ei sunt expresia concretă
a respingerii doctrinei papale, pe pământurile Italiei.
Există o scrisoare37 a fraţilor valdenzi din Italia către cei din
Germania, scrisă după anul 1218. În ea este descrisă credinţa
„Săracilor” din Lombardia, Boemia și Austria. În concluzie, se face
afirmaţia că ei sunt mult mai aproape de catari decât cei din Lyon.
Lucrul acesta a fost sesizat și de prelatul San Bernardo, care
recunoște că valdenzii și catarii din Milano, „nu mănâncă pâinea
leneviei, ci dimpotrivă, lucrează cu mâinile lor și tocmai această
muncă le susţine viaţa.” Pe lângă faptul că ei munceau (spre
deosebire de cei din Lyon, care refuzau munca), îi condamnau pe
preoţi și pe fraţii lor lyonezi, spunându-le că trebuie să lucreze ca
apostolii.38 Cele două gupe aveau poziţii total diferite.
Un alt argument în favoarea dezvoltării separate a grupării
din Lombardia este faptul că, spre deosebire de confraţii lor
transalpini, care la început acceptau încă multe puncte de doctrină
35 „Innocenzio III alle Milanesi”, 21 oct. 1213, în Epistole, XV, n. 189, în Gioachino
Volpe, Movimente religiosi e sette ereticali nella societa medievale italiana, sec. XI-XIV,
Sansono, Firenze, 1922, p. 89.
36 Chiar și regele Frederic al II-lea, într-o scrisoare personală, se plânge că mare
partea a turmei din Milano a fost atinsă de erezie – major pars gregis fidelium per oves
has morbidas maculantur – în Constitutiones, MGH, II 126, martie, 1224, în Buletinul
Societăţii St. Petro per Umbria, I, 1895, p.106
37 Publicată de Preger în Abhandlungen, Cit. XIII, 1875, p. 179 și de Doellinger,
Beitrege, II, p. 42.
38 Gioacchino Volpe, op. cit. p. 77.
36 Valdenzii
catolice,39 cei din Milano erau mult mai radicali și nu acceptau cele
mai multe dintre acestea. Insistau pentru căsătoria preoţilor, negau
tradiţia, susţineau că singura sursă de autoritate spirituală este
Scriptura și predicau că „preoţii unei biserici decăzute (Biserica
Romei) nu au dreptul de a administra sacramentele.”40
Tot în Milano se știe că exista o grupă de credincioși care păstrau
sâmbăta ca zi de odihnă. Ei erau numiţi passagini sau passagi.
Murdock spune că aceștia, pe lângă faptul că aveau în comun cu
ceilalţi aversiunea faţă de Biserica Romei, se distingeau prin faptul
că „ei credeau că Legea lui Moise trebuie respectată și sub Noul
Testament, cu exceptia sacrificiilor. Ei erau de acord cu practica
circumciziei,41 se abţineau de la mâncărurile înterzise de Moise și
respectau Sabatul la fel ca iudeii.”42 Această remarcă este importantă,
întrucât nicăieri în această perioadă nu cunoaștem o altă
grupă organizată oficial care să respecte Sabatul. Această grupă
nu aparţinea „Săracilor lombarzi”, însă cu siguranţă că aceștia le
erau cunoscuţi.
Nu putem încheia acest capitol fără să facem precizarea că grupa
din Lombardia era mai serioasă în ce privește studiul Scripturilor,
dând la o parte orice tradiţie. Același inchizitor, Stefano di
Borbone, menţionează cazul unui „valdenz” din Jonvelle, Dioceza
de Besançon, care a stat optsprezece ani departe de casa și de ţara
sa din cauza ereziei sale și, în tot timpul acesta, a studiat „rătăcirea
39 Din „Professione di fede di Valdo” – „Mărturisirea de credinţă”, se știe că, la
început, valdenzii din Lyon au păstrat multe învăţături catolice, cum sunt: dogma
suveranităţii bisericii, cultul Maicii Domnului, botezul copiilor, faptele mântuitoare,
importanţa clerului, împărtășania, cultul duminicii etc… Ulterior, mișcarea valdenză
a abandonat majoritatea acestor învăţături, membrii ei devenind unii dintre cei mai
aprigi împotrivitori ai lor. Enchiridion Fontium, Valdensium I, Claudiana, Torino, 1958.
40 Giacchino Volpe, Movimenti religiosi e sette ereticali nella societa medivale
italiana, sec.XI-XIV, Sansoni, Firenze, 1922, p. 77.
41 Această afirmaţie este greu de dovedit, fiindcă pe lista inchizitorilor, „circumcișii”
sunt numiţi separat de passagini. Faptul că ei ţineau Sabatul ca iudeii putea sugera că
erau de acord și cu circumcizia, dar lipsesc probe care să confirme.
42 James Murdock, Ecclesiastical History, Ed. H.L. Hastings, Boston, Mass., vol.
III, part. II, 1892, p. 273.
Protestul „săracilor” 37
sectei valdenze”. Acest studiu a însemnat învăţarea pe de rost a
Noului Testament și a unor părţi mari din Vechiul Testament.43
Diversitatea de opinii dintre pionierii valdenzi aflaţi pe cele
două părţi ale Alpilor nu era doar dogmatică, ci și administrativă.
Pietro Valdo era conducătorul incontestabil al celor din Lyon, pe
când în Lombardia era conducător Giovanni da Ronco. Între cei
doi nu existau relaţii foarte bune. În urma diverselor dispute teologice,
Valdo a decis să rupă relaţia cu milanezii „nerecunoscându-i
ca fiind expresia alegerii de credinţă.”44 În același timp, cei din
Lombardia au refuzat orice control din partea celor din Lyon.45
Toate aceste precizări ne ajută să înţelegem că cele două grupe
de valdenzi s-au născut și s-au dezvoltat separat.46Atunci când
ameninţarea Romei a devenit puternică, conducătorii lor au decis
să strângă rândurile și, dacă este posibil, chiar să își unească forţele.
Așa s-a pus temelia primei „uniuni”, care le-a dat forţa să meargă
înainte, dar care a dus totodată la pierderea identităţii iniţiale.
43 Stefano di Borbone, Quellenzur Geschichte, cit. p. 475 în Grado G. Merlo,
Identita valdesi nella storia e storiografia, Claudiana, Torino, 1991, p. 84.
44 Giorgio Tourn, I valdesi, Claudiana, Torino, 1999, p. 29.
45 Humbert Jedin, Storia della Chiesa, Jaca Book, Milano, 1972, vol. IV, p. 230.
46Ana Benvenuti spune: „Săracii din Lyon, Săracii din Lombardia, Săracii și
Beguinages, Flandra, au fost expresii concrete contemporane ale aceluiași spirit de
căutare a modelului de viaţă apostolic, în locuri diferite”. Ei s-au născut în același
timp, dar în locuri separate. Domenico Maselli, Eretici e ribelli del XIII e XIV secolo,
Tellini, Pistoia, p. 160.
CAPITOLUL III
PREŢUL UNITĂŢII —
BERGAMO 1218
I. AL IV-LEA CONCILIU LATERAN
Revenindu-și în urma șocului provocat de schisma cu Răsăritul
(1054) și a crizei interioare din secolul al XI-lea, Biserica Catolică a
decis să treacă la măsuri de întărire a credinţei și de apărare împotriva
păgânilor și a ereticilor. Mai întâi era ameninţarea turcilor
care devenise destul de puternică și trebuiau luate măsuri, apoi
erau multe mișcări în sânul bisericii, mișcări mânate de un spirit
de independenţă și reformă. Biserica trebuia să facă faţă „Săracilor”
care contestau prosperitatea și luxul clerului și pe deasupra erau
grupele catarilor, albigenzilor și passaginilor care de-a dreptul
respingeau credinţa catolică. Toate acestea nu puteau să nu fie
luate în consideraţie de conducători.
Inocenţiu al III-lea (1198- 1216) a decis să lupte pe toate aceste
fronturi. Dotat cu un simţ politic puternic și cu spirit misionar, a
început prin a promova Reforma chiar în sânul Curiei romane și a
administraţiei Vaticanului. Dar la scurt timp, a trecut de partea
opusă, folosind ocazia pontificatului pentru a-și mări influenţa și
pentru a aduna o avere considerabilă.1 În felul acesta, lupta
împotriva corupţiei s-a transformat într-o luptă împotriva Reformei
și a reformatorilor din Biserică și, în mod special, împotriva
mișcărilor care predicau sărăcia.
Istoricul Redina afirmă că, în ce privește tratarea ereticilor din
Lombardia, „Inocenţiu a pornit-o cu stângul, considerându-i la
1 Claudio Rendina, I papi, storia e segreti, Newton & Compton, Editori, Roma,
1996, p. 448.
Preţul unităţii — Bergano 1218 39
fel de periculoși ca eretecii din primele secole; ori aceștia nu făceau
altceva decât să predice o viaţă curată, așa cum era scris în
Evanghelie.”2
În dorinţa de a extirpa erezia, pe 11 noiembrie 1215, el a
convocat un mare Conciliu în Lateran, rămas în istorie ca Al IV-lea
Conciliu Lateran. Între alte documente importante, adoptate în
această ocazie, a fost elaborarea și aprobarea Canonului al III-lea,
care preciza modalitatea de procedură cu ereticii:
„Ereticii condamnaţi vor fi daţi pe mâna puterii seculare
pentru a primi pedeapsa cuvenită. Bunurile laicilor vor fi
confiscate… Suveranul temporar care, deși avertizat, nu îi
pedepsește pe ereticii de pe pământurile sale, va fi excomunicat…
și dacă nu va asculta într-un an, papa va îi va declara
pe vasalii lui scutiţi de jurmământul pe care l-au făcut,
iar pământurile vor reveni primului ocupant catolic… Orice
episcop trebuie să aleagă trei oameni cu faimă bună și să îi
pună să jure că îi vor denunţa pe eretici…”3
La finalul Conciliului, a fost elaborat documentul De Fide
Catholica, în care sunt reafirmate normele de credinţă ale bisericii4.
Documentul a fost pecetluit cu declaraţia oficială că „există o singură
biserică universală, afară de care nimeni nu poate să fie salvat.”5
Cu această declaraţie, Inocenţiu al III-lea și-a făcut publică
poziţia faţă de toţi aceia care nu-i recunoșteau autoritatea. El nu
voia să cedeze, ci dimpotrivă, era gată să pornească ofensiva. La
scurt timp, ocazia s-a ivit și el a pornit o adevărată cruciadă împotriva
albigenzilor din Languedoc.
2 Claudio Redina, op. cit., p. 446.
3 Enrico Meynier, Storia dei papi, Torre Pellice, Tipografia Alpina, 1932, p. 158.
4 Conciliul a rămas celebru și pentru documentul Corpus juris canonici, prin care
se introduce termenul „transustanzione” – dogma prin care pâinea și vinul se
transformă în trupul și sângele real al lui Christos. Această învăţătură a fost acceptată
și de către primii pioneri valdenzi.
5 De Fide catholica, în Enchiridion symbolorum, Ed. de Denzinger, Umberg,
Friburg, 1947, p. 430.
40 Valdenzii
II. CRUCIADA ÎMPOTRIVA ALBIGENZILOR
Cruciada s-a declanșat ca răspuns împotriva contelui de Tolosa,
Raimond al VI-lea, seniorul cel mai important din Franţa meridională.
În ciuda hotărârilor Conciliului Lateran, el a continuat să
tolereze prezenţa albigenzilor pe teritoriile sale. A fost ameninţat
de biserică și i s-a cerut să ia măsuri împotriva lor, dar a refuzat, așa
că, în cele din urmă, a fost excomunicat (1207). Contele nu s-a sinchisit
prea tare de interdicţia papei și a continuat să-i ajute pe albigenzi.
Pe 14 ianuarie 1208, legatul papal Pietro di Castelnau a fost
omorât la Saint Gilles. Acest asasinat a fost pus în seama albigenzilor
și a fost socotit de papă un motiv pentru a declanșa cruciada.
Predicatorii puși de biserică au început să străbată orașele și
satele în vederea strângerii trupelor de cruciaţi. Celor care participau
la luptă li se promiteau indulgenţe plenare și apărarea proprietăţii.
Ca să-l ademenească și pe regele Filip al II-lea al Franţei,
papa i-a promis toate zecimile încasate de preoţi și a douăzecea
parte din beneficiile bisericești. În ciuda promisiunilor deosebit
de atrăgătoare, regele a refuzat să participe. Relaţiile sale cu
Scaunul Pontifical erau foarte rezervate și nu voia să devină vasalul
papei. Baza cruciadei a fost desemnată chiar în orașul Lyon. Aici
au fost chemaţi să se adune toţi cruciaţii.
În vara anului 1208, o mare armată de voluntari a coborât din
văile Rodanului, răspunzând la apelul lui Inocenţiu. Această
armată, compusă din clerici și oameni simpli, s-a pus la dispoziţia
contelui de Leicester, Simon de Montfort, care jurase supunere
papei. Cine refuza să se înroleze era considerat eretic și, după o
judecată formală, era condamant la moarte. Cronicarul Guglielmo
di Tudele, în Canzone della crociata albigense, scrisă în jurul anilor
1210, spune că, „în timpul luptelor, preoţii intonau imnul Spiritului
Sfânt, mărșăluind într-o lungă procesiune.”6
6 Guglielmo di Tudele, Canzone della crociata albigense, în E. Delaruelle, L’ idée de
croissade dans la Chanson de Guillaume de Tudele, în Institutes d’Etudes Occidentales,
Tolosa, 1963, p. 5, în Amedeo Molnar, Storia dei Valdesi, Claudiana, Torino, p. 49.
Preţul unităţii — Bergano 1218 41
Cruciada (1208-1218), unică prin violenţa și durata ei, s-a
transformat, „cu ajutorul” bisericii, într-un război de lungă durată,
prelungindu-se peste zece ani. Au fost nimiciţi, fără deosebire,
toţi cei care se opuneau bisericii și statului: albigenzi, catari și
valdenzi. Numai la Bezires, o mică localitate montană, au fost
omorâţi mai mult de două sute de eretici, dintre care circa douăzeci
erau valdenzi.7 Se spune că, în timpul devastării acestei mici
localităţi, soldaţii i-au întrebat pe oficialii catolici cum să facă să-i
recunoască pe eretici. Arnoldo, abatele din Citeaux, a răspuns:
„Omorâţi-i pe toţi, Dumnezeu îi va recunoaște pe ai Săi!”.8 În cele
din urmă, înfloritoarea provincie Languedoc a fost distrusă și
obligată să se supună dominaţiei franceze. Cronicarul Gregorovius
spune că războiul acesta a fost atât de plin „de cruzime și de ferocitate,
încât obligă la rușine și indignare”, iar Tourn afirmă că această
cruciadă a fost „unul dintre momentele cele mai delicate și mai
dificile ale istoriei creștine medievale.”9
Având acest model, papa10 a decis să continue în aceeași manieră
cu toţi cei care nu respectau autoritatea Bisericii Romane, inclusiv
cu „Săracii” din Lombardia și din Lyon.
7 Din lista parohului din Bezires, în E. Delaurelle, art. cit. p.10-12. În anul 1214,
a avut loc, din ordinul cardinalului legat Roberto di Courcon, prima execuţie oficială
a șapte valdenzi refugiaţi în cetatea Morlhon. Ei au fost arși pe rug – E. Fornairon, La
tragedia dei catari, Milano, 1969. W. L. Wakefield, Heresy, Crusade and Inquisition in
Southern France, 1100-1250, Londra, 1974; A .P. Evans, The Albigens Crusade,
nota.14, p. 289.
8 H. C. Lea, History of The Inquisition of the Middle Age, Esp., vol. I, p. 96.
9 F. Gregorovius, Storia della Citta di Roma nel Medio Evo, îngrijită de Senatore
Ettore Pais Sten., Torino, 1925, p. 122; Georgio Tourn, op. cit., p. 29.
10 Iată care erau comandamentele de viaţă ale papei Inocenţiu al III-lea: „ Papa nu
recunoaște pe nimeni deasupra lui, cu excepţia lui Dumnezeu”. „Papa este intermediarul
între om și Dumnezeu, mai jos decât Dumnezeu, dar deasupra tuturor oamenilor
(minor deo, major homine). După legea divină, preoţii și regii primesc ungerea –
preotul dă ungerea regelui, și nu regele, preotului. Prin aceasta, preotul este deasupra
regelui, la fel cum sufletul este superior corpului. Când a făcut lumea, Dumnezeu a
pus doi luminători: unul pentru a străluci ziua, altul pentru a lumina noaptea.”
Sainte Foy, De Saint Pietro a Pie X, Paris, Librairie critique, p. 47.
42 Valdenzii
III. BERGAMO 1218, PRIMUL COMPROMIS
În faţa ameninţării clar exprimate de al IV-lea Conciliu Lateran,
valdenzii au decis să își unească forţele. Această idee nu era nouă.
Între anii 1205-1217, la Milano s-au făcut diverse tentative de unire
a grupelor care existau în această zonă. Nici una dintre acestea nu
s-a finalizat.
De data aceasta, ameniţarea fiind mai mare, și dorinţa de unire
era mai puternică. Întâlnirea a fost programată la Bergamo în 1218.
Au fost prezenţi doisprezece delegaţi – șase, din partea celor din
Lyon și șase, din partea celor din Lombardia. De la această întâlnire
avem o dare de seamă făcută de cei din Lombardia, păstrată
într-un manuscris, în bibliotecile din Monaco și Viena, sub titlul:
Rescriptum heresiarcharum Lombardie ad Pauperers de Lugduno
qui sunt in Alamania.11
În cele câteva zile ale Conciliului s-au discutat mai multe probleme,
dintre care cele mai importante au fost: botezul, euharistia,
căsătoria, asociaţiile de lucrători și recunoașterea conducătorilor.
Poziţiile celor două grupe nu erau identice și s-au desfășurat adevărate
„bătălii teologice, cu un schimb lung de opinii”12. Cei din
Lombardia au avut un cuvânt serios în dezbateri și de multe ori
și-au impus punctul de vedere. Cei din Lyon au cedat, acceptând
poziţia fraţilor transalpini, însă în anumite puncte au rămas fermi,
determinându-i pe aceștia să accepte doctrina lor.
Discuţiile nu au atins punctele specifice de doctrină, pe care
mai târziu aveau să le predice cu multă putere, cum sunt: respingerea
cultului icoanelor și al relicvelor, rolul preoţiei, al primatului
papei, ziua de odihnă și altele. Aceasta se datora faptului că, deși
rupseseră legăturile cu Biserica Catolică, ei continuau să se simtă
11 În Enchiridion Fontium Valdesium, p. 171-183.
12 „…Vrem fraţilor să vă punem la curent cu controversa care este de ceva timp
între noi și cei care își spun ultramontani, tovarași ai lui Valdo, precum și cu rezultatele
la care am ajuns în final, în anul 1218 de la nașterea lui Christos.” Rescriptum
heresiarcharum Lombardie ad Pauperers de Lugduno qui sunt in Alamania – în
Enchiridion Fontium Valdesium, p. 171-183.
Preţul unităţii — Bergano 1218 43
legaţi de ea cel puţin afectiv. Pentru ei era încă biserica-mamă.
Deși în finalul întâlnirii, grupele au ajuns la aceeași poziţie asupra
faptului că Biserica Catolică „nu mai este Biserica lui Christos, ci a
devenit biserica celui rău”13, totuși istoricul valdenz A. Molnar
spune:
„Trebuie să recunoaștem înainte de orice că (la Bergamo)
a existat o rezervă evidentă din partea valdenzilor de a rupe
definitv legătura cu viaţa sacramentală a Bisericii Catolice”14.
Multe dintre dogmele lor iniţiale erau moștenite din această
biserică, iar la Conciliu acestea au fost reafirmate în mod
clar.15
Deși s-a vrut a fi o întâlnire de rezistenţă în faţa Bisericii Catolice,
Conciliul de la Bergamo s-a sfârșit cu recunoașterea neoficială a
suveranităţii ei. Confirmând și acceptând doctrinele ei specifice,
în numele ecumenismului, primii valdenzi au amânat adevărata
reformă cu încă aproape optzeci de ani. Au câștigat forţa de a
merge înainte, liniștea de nu fi socotiţi „prea periculoși” și au fost,
cel puţin pentru o vreme, lăsaţi în pace. Preţul urmau să îl plătească
ei înșiși, cu mult sânge, când aveau să redescopere adevărurile
sacre al Scripturii.
13 Rainero Sacconi, Un traité neo-manicheen du XIIe sičcle, Ed. A, Dondaine,
Roma, 1939, p. 78.
14 Amedeo Molnar, Storia dei Valdesi, Claudiana, Torino, vol. 1, 1974, p. 72.
15 „Cât privește botezul, noi afirmăm că nimeni nu poate să fie salvat, dacă refuză
apa materială a botezului, copiii nebotezaţi nu credem că vor fi salvaţi, de aceea le
cerem lor să creadă și să profeseze… Pâinea și sângele de la Sfânta Cină se transformă
în trupul real și sângele real al Domnului la pronunţarea Cuvântului, de către orcine,
chiar și de un iudeu… Afirmăm că Valdo este în Paradis” (doctrina nemurii sufletului)
etc… în Enchiridion Fontium Valdesium, p. 171-183.
CAPITOLUL IV
ÎNCEPUTUL PRIGOANEI
ȘI REFUGIUL ÎN ALPI
I. PREGĂTIREA MISIUNII
În această perioadă, în Europa era în plină dezvoltare epoca
feudală. Sclavagismul, care multe sute de ani a făcut ravagii, acum
era înlocuit cu noul sistem de organizare al suveranilor și vasalilor.
Proprietarii bogaţi (patrocinium) le ofereau foștilor sclavi
sau chiar oamenilor liberi săraci mici proprietăţi de teren în schimbul
supunerii și ascultării necondiţionate. În felul acesta, ei erau
legaţi de suveran, fără ca acesta să aibă obligaţia de a-i întreţine,
ca în cazul sclavilor.
Regele francilor, Charles le Marteau, a introdus această practică
în armată, oferind pământ în schimbul serviciului militar.1 A fost
o adevărată reformă. Zeci de mii de oameni săraci au întărit
rândurile armatei regale. S-au format noile ordine de cavaleri,
care au înlocuit trupele dezorganizate de până atunci. Totodată
s-a introdus un nou sistem juridic, descentralizat, cu autoritatea
în mâinile patroncini-lor. Această reformă a dus la crearea unei
noi aristocraţii, avându-l în frunte pe rege.
S-a schimbat și viaţa din mănăstire. Spiritul de lenevie și viaţă
luxoasă au fost înlocuite treptat cu spiritul de simplitate apostolică.
Construirea și consolidarea mănăstirii din Cluny2 au avut o
1 Mario Nuzzo, Minerva-Nuova Enciclopedia Universale, Edizioni M. Confalonieri,
Milano, vol. IV, 1964, p. 324.
2 Mănăstirea din Cluny a fost construită între anii 1089 și 1135. După 1220, timp
de mai multe sute de ani, a fost unul dintre cele mai importante centre de cultură și
spiritualitate. În timpul evului mediu au ieșit din altarul ei patru papi și un rege: Grigore
al II-lea, Urban al II-lea, Pascal al II-lea, Calixt al II-lea și Cazimir, regele Poloniei.
Începutul prigoanei și refugiul în Alpi 45
puternică influenţă asupra vieţii religioase. Călugării leneși au fost
obligaţi să muncească și, în anumite locuri, au fost de-a dreptul
trimiși să cerșească. Astfel au luat naștere primele ordine de
călugări cerșetori.
Dezvoltarea căilor de comunicaţii, a comerţului și noua politică
au asigurat liniștea și prosperitatea în teritoriile imperiale. Lombardia
era sub administrarea regală și a început să se bucure de
liniște. Datorită acestui fapt, influenţa papei a fost mult micșorată.
În același timp, biserica era preocupată de organizarea mai multor
cruciade împotriva musulmanilor.
În timp ce biserica aduna armate de cavaleri, care mărșăluiau
alături de călugări către Ţara Sfântă, noua mișcare valdenză a început
o largă campanie de evanghelizare. Cu toate că, la Conciliul
de la Bergamo, ambele grupări și-au luat responsabilitatea lucrării
misionare, gruparea din Lyon și-a pierdut repede elanul iniţial și
a manifestat dorinţa să rămână în vecinătatea Bisericii Catolice.
Ca atare, grupul din Lombardia a luat iniţiativa.
Prima măsură a fost să alcătuiască un comitet de doisprezece
conducători, cu scopul de a organiza întreaga mișcare. Între aceștia
se aflau și cei cinci delegaţi care au făcut parte din comisia de la
Bergamo. Ei au adresat un apel misionar către „fraţii și surorile,
prietenii și prietenele, cei iubiţi în Christos, care trăiesc dincolo
de Alpi.”3 Cu toată insistenţa lor, fraţii din Lyon au rămas indiferenţi.
În ciuda refuzului și a indiferenţei, valdenzii din Lombardia
au hotărât să pornească la lucru. Mișcaţi de puterea Duhului Sfânt
și conștienţi de importanţa misiunii, au făcut planuri și au instruit
primii misionari. În numai câţiva ani, au organizat o largă campanie
de evanghelizare.
Trebuie să menţionăm și un alt lucru important. O dată cu
dezvoltarea lucrării misionare, a avut loc o îndepărtare treptată
de învăţătura Bisericii Catolice. Curând au trebuit să facă faţă
atacurilor preoţilor și apărătorilor religiei catolice, care îi învinuiau
că luptă degeaba împotriva bisericii, deoarece ei continuă să creadă
3 Rescriptum ad Leonistas in Alamania, Edit. A. Patschovsky, 1973, p. 21.
46 Valdenzii
aceleași dogme. În realitate, aceste acuzaţii erau adevărate,4 așa
că au început să cerceteze cu atenţie Scripturile. Atunci au descoperit
că nu au suport biblic pentru multe doctrine și au început să
le abandoneze. În felul acesta s-au conturat în sânul comunităţii
din Lombardia marile principii ale Reformei: recunoașterea
autorităţii și suficienţei Scripturilor, acceptarea preoţiei universale
a tuturor credincioșilor, respingerea primatului papal și al oficiului
sacerdotal, respingerea tradiţiei, respingerea sfinţilor, a icoanelor
etc… Pe de altă parte, în contact cu passaginii, grupare care ţinea
Sabatul zilei a șaptea, unii dintre ei au început să păzească sămbăta.
În felul acesta putem să ne explicăm cum, în ţinutul Boemiei și al
Germaniei, existau încă de pe vremea aceea valdenzi sabatiști.5
În numai patruzeci-cincizeci de ani, au ajuns să aibă o doctrină
pur evanghelică. În cursul celor două sute de ani care au urmat, ei
aveau să fie principalii propovăduitori ai Evangheliei.6 Fără ei,
Biserica Valdenză de mai târziu nu ar fi existat.
II. RĂSPÂNDIREA VALDENZILOR
A. Misionari în propria ţară
Urmând sfatul dat de Isus apostolilor,7 primii misionari au
început să predice în satele și localităţile imediat înconjurătoare.
În ciuda pericolelor de tot felul și a agenţilor secreţi ai Bisericii
Catolice, care i-ar fi putut vâna cu ușurinţă, valdenzii s-au bucurat
4 Având în vedere că, în primii o sută de ani, Săracii din Lyon și cei din Lombardia
au păstrat multe dogme catolice, aceste acuzaţii erau întemeiate.
5 S-a discutat mult pe tema zilei de odihnă a valdenzilor. Vom trata acest punct în
capitolul următor.
6 Istoricul valdenz Amedeo Molnar confirmă clar acest lucru: „Trebuie să-i
considerăm pe lombardini ca cel de-al doilea fondator ai mișcării valdenze, mișcare a
cărei existenţă în următoarele două sute de ani (după 1218) va fi determinată de
iniţiativele lor energice.” Amedeo Molnar, Storia dei Valdesi, Claudiana, Torino, vol. 1,
1974, p. 73.
7 Fapte 1:8 „…Îmi veţi fi martori în Ierusalim, Iudeea, Samaria și până la marginile
pământului.”
Începutul prigoanei și refugiul în Alpi 47
pentru un timp de toleranţa regelui.8 Deși el era catolic convins,
nu putea suporta autoritatea papală și, în mod special, intenţia
vădită a papei de a controla lumea politică.9 Ca atare, regele
Frederic al II-lea a depus orice efort să-i limiteze influenţa. Pentru
a-și ajunge scopul, a dat libertate mișcărilor dizidente și chiar i-a
încurajat pe cei ce se opuneau bisericii.
Bucurându-se de această perioadă de liniște, valdenzii au început
să lucreze cu un așa zel, încât cu greu putem găsi vreo comparaţie
în vremurile moderne. De obicei mergeau doi câte doi sau
chiar cu întreaga familie. Atunci când ajungeau într-un loc nou, se
stabileau pentru un timp acolo. La început, încercau să-și facă
prieteni. Acești prieteni erau căutaţi în funcţie de ocupaţiile pe
care le aveau. De exemplu, dacă era cizmar, încerca să și-i facă
prieteni pe cei care practicau aceeași meserie ca el. Dacă era dulgher,
8 Regele Frederic al II-lea. Ca să obţină favoarea de a fi numit rege, Frederic i-a
făcut mai multe promisiuni papei Honoriu al III-lea (1216-1227); între acestea s-a
angajat că va da ajutor bisericii în tratarea ereticilor. După ce a devenit rege, a uitat de
promisiunile făcute și a refuzat să mai respecte autoritatea papală. Situaţia a fost și mai
dificilă cu următorul papă, Grigore al X-lea (1227-1241), care l-a ameninţat cu
excomunicarea, dacă nu pleacă în cruciadă (așa cum a promis). Regele era prea mândru
ca să primească ordin de la papă și a refuzat. Mai târziu, când papa i-a interzis să plece,
a adunat o mare armată și a plecat. A fost excomunicat. În ciuda excomunicării, a
reușit să conducă acea cruciadă până la capăt, fiind singura din istorie în care s-a
intrat în Ierusalim și fără vărsare de sânge. Relaţiile cu următorul papă nu au fost mai
bune. Se spune că, atunci când a auzit că a fost ales Inocenţiu al IV-lea ca papă, regele
a declarat: „Am pierdut un prieten și am câștigat un mare dușman”. Lucrul acesta
s-a adeverit imediat, când Frederic al II-lea a fost din nou excomunicat sub acuzaţia de
ateism, erezie și epicureism. Ca răspuns, regele a scris un mesaj, adresat tuturor
principilor din Europa, în care prezintă protestul său: „…Să nu credeţi că sentinţa
papei a copleșit sufletul meu. Am conștiinţa liberă: Dumnezeu este cu mine. Pe El Îl
iau martor… În ce îi privește pe preoţii de orice rang, mari sau mici, am fost și sunt
de părere că trebuie să aibă o viaţă umilă ca a Domnului și a apostolilor, în schimb ei
sunt slujitorii lumii, îmbătaţi de vicii lumești, dispreţuindu-L pe Dumnezeu, au
naufragiat credinţa într-o mare de bogăţii…” Gregorovius, op. cit. lib. IX, cap. IV,
p. 416; Antonio de Stefano, Federico II e le corente spirituali del suo tempo, Roma,
1922; E. Meyer, Storia dei papi, p. 158.
9 Gregorovius spune că „Deși era un catolic devotat, Frederic a fost inamicul de
moarte al amestecului pontificatului în politică…” Idem, p. 6.
48 Valdenzii
pe dulgheri și așa mai departe. În felul acesta, formau așa-numitele
„asociaţii de meseriași”. Ele nu atrăgeau nimănui atenţia și erau
cadrul ideal pentru prezentarea Evangheliei. Încetul cu încetul,
începeau discuţii care conduceau la studiul Scripturilor. Cu timpul,
aceste grupe se transformau în mici comunităţi. La rândul lor,
acestea pregăteau și trimiteau noi misionari. Folosind această
metodă, valdenzii au reușit în numai cincizeci, șaizeci de ani să
organizeze mici comunităţi în câteva orașe din Lombardia. Din
rapoartele inchizitoriale, aflăm că în jurul anilor 1300 existau
comunităţi valdenze în: Legniano, Pavia, Piacenza, Bergamo,
Brescia, Cremona și Verona.
B. Lucrarea în Germania și Bavaria
Entuziasmul stârnit de mișcarea lui Pietro Valdo și a „Săracilor
din Lyon” a fost atât de puternic, încât chiar de la început s-a
propagat dincolo de graniţă, până în Germania și Bavaria. Chiar
înainte ca mișcarea să capete identitate, deja în diocezele din
Toulouse (1192) și Metz ( 1192) și în alte câteva locuri, și-au făcut
apariţia primii valdenzi. Predicarea lor a stârnit interes și a reușit
să adune mici grupe de adepţi. Cu trecerea timpului, entuziasmul
misionarilor din Lyon a scăzut și, ca urmare, viaţa comunitară a
acestor grupe a fost afectată, și unele s-au întors la biserica-mamă.
În sudul Germaniei, interesul a continuat să rămână aprins
datorită prezenţei fraţilor lombarzi. Valdenzii germani se prezentau
cu numele de runcari, de la Giovani Ronco, liderul din Milano. Ei
își păstrau strâns legăturile cu valdenzii din Lombardia și chiar le
trimiteau bani.10 Din păcate, nu există documente care să ne ofere
informaţii cu privire la numărul comunităţilor din această ţară.
Singurele mărturii de care dispunem sunt rapoartele inchizitoriale
sau scrisorile de denunţare pentru erezie.
10 Această afirmaţie este foarte importantă, întrucât arată că mișcarea valdenză din
Germania și Bavaria s-a devoltat cu ajutorul și sub influenţa valdenzilor din Lombardia,
și nu din Lyon, cum spun istoricii tradiţionali. Huberto Jedin, Storia della Chiesa,
Jaca Book, Milano, vol. IV, 1972, p. 242.
Începutul prigoanei și refugiul în Alpi 49
Din unul dintre aceste rapoarte aflăm că, o dată pe an, înainte
de Paști, în Lombardia, Provenţa sau în alte locuri, dar de preferinţă
în Lombardia, se adunau doi sau trei „maeștri” din Germania cu
câţiva responsabili și interpreţi, să discute probleme importante
ale mișcării. Ca să nu dea nimic de bănuit, se prezentau drept
pelerini ai Romei.
„La aceste întâlniri, nu sunt admiși credincioșii obișnuiţi,
pastorii de curând consacraţi sau femeile. Discută despre
viaţa de comunitate, numesc responsabili, împart misiunile
pentru anul următor și repartizează colectele…”11
La începutul anilor 1300, augustinul Ermanno Schilditz a scris
din Wurtzburg o scrisoare pentru combaterea ereticilor din Lyon
– Tractus contra Leonistas sive Pauperes de Lugduno.12 Din această
lucrare, aflăm că mișcarea valdenză din Wurtzburg era atât de
puternică, încât prelatul catolic s-a simţit îndatorat să-și apere
turma. Grupe de valdenzi erau și în Turingia, Saxonia, la
Wittenberg, și chiar în Misnia.
C. Austria, Boemia și dincolo de Dunăre
O dată cu începerea lucrării din Germania și Moravia, primii
misionari valdenzi au început să străbată și drumurile Austriei, și
ale Boemiei. De aici au mers mai departe, până în ţinuturile Ungariei
și chiar ale Transilvaniei.
Au avut un succes special în Austria. Lucrarea din acest loc a
fost începută, ca și în Germania, de fraţii lyoniţi. Încă din 1266,
erau semnalate mai mult de patruzeci de parohii în care erau
prezenţi misionari și eretici valdenzi. Teritoriul în care acţionau
11 Il Trattato anonimo „De Pauperibus de Lugduno”, secolele XIII – XIV; „Gli
Errores Valdesium”; Giovanni Gonnet, Le confesioni dei fede valdesi prima della
Rifforma, Claudiana, Torino, 1967, p.105.
12 G. Gonnet, Le confessioni di fede valdesi prima della Riforma, Torino, 1967, p. 70;
H. Haupt, Waldenserthum und Inquisition im Sudostlichen Deutschland, Friburg,
1890, p. 27-28.
50 Valdenzii
se întindea de pe cursul râului Rin până la Viena. Erau cuprinși și
munţii Alpi, care făceau graniţă cu Moravia. În aceaste zone se
aflau echipe de misionari special pregătite. Ele erau coordonate
de un „episcop”, care își avea reședinţa la Anzbach, în Austria de
Jos.13 El ţinea legătura cu fraţii din Lombardia, care erau mai
aproape decât cei din Lyon.
După mărturia unui cronicar, existau în toată Austria circa
optzeci de mii de valdenzi.14 Numărul acesta ni se pare exagerat,
luând în calcul faptul că, în celelalte ţări, numărul lor era în jur de
câteva mii.
Începând cu 1320, lucrarea s-a întins cu putere, în special prin
participarea misionarilor veniţi din Italia. Zelul lor a fost atât de
mare, încât grupele răspândite în toată ţara s-au transformat în
scurt timp în mici comunităţi, conduse, după mărturia inchizitorilor,
de propriul „episcop.”15 La Viena și Himberg, s-au format
comunităţi puternice. Activitatea fraţilor de aici nu a putut să fie
oprită decât cu rugul inchizitorului. Din rapoartele iezuitului Enrico
d’Olomouc aflăm că, „în faţa prigoanei, mulţi au fost convinși să
se întoarcă la biserica-mamă, în timp ce alţii au rămas în erezia lor
și au fost trimiși la moarte.”16
În ciuda ameninţării cu moartea, mulţi au rămași credincioși și
au continuat să-și facă lucrarea. Aceasta l-a supărat pe ducele
Rudolf al IV-lea (1358-1365), care era de religie catolică. El a decis
să invite doi inchizitori vestiţi, Martin de Praga și Pietro Zwicker,
13 Amedeo Molnar, op. cit., p. 101.
14 Amedeo Molnar, op. cit., p. 122.
15 Aflăm din raportul inchizitorilor Martin de Praga și Pietro Zwicker că urmărirea
ereziei valdenze și catare a fost scopul întregii lor activităţii ecleziastice. Romolo Cegna,
Il Valdismo del 300 come alternativa alla chiesa di Roma, în Buletinul Soc. Vald. nr. 149,
1980, p. 49.
16 În patruzeci de localităţi între Sankt Polthen și Traiskirchen au fost arestaţi
mulţi eretici. Unsprezece dintre ei au fost condamanţi la moarte prin ardere pe rug.
Alţii au fost deportaţi sau închiși pe viaţă. Doi au fost arși la Viena și unul, la Neumeister.
Giovanni Gonnet, I Valdesi di Austria, citat de A.M. Discreto viro, Lettre inédite d’ un
apostat vaudois, BSSV, n.119 (1966), p. 21-24.
Începutul prigoanei și refugiul în Alpi 51
să facă ordine în ducatul său. Potrivit istoricului Gonnet, acești
inchizitori au fost unii dintre cei mai cruzi pe care i-a cunoscut
epoca de dinaintea marilor cruciade antivaldenze. Călătoriile lor
„misionare” erau pretutindeni însoţite de ruguri aprinse. Nu
apucau să se stingă bine într-o anumită parte că, în locul în care
ajungeau, se și aprindeau. Același istoric afirmă:
„Ajunși în Austria, cei doi inchizitori le-au cerut fraţilor
apostaţi să facă dovadă publică a lepădării lor. Unii dintre
ei au apelat la fraţii din Italia, ca să le ofere sprijinul în faţa
persecuţiei. Patru valdenzi lombarzi – Giovanni, Giraudo,
Pietro și Simone – au scris un document, în care exprimă
solidaritatea grupării lombarde cu fraţii din Austria, încurajându-
i să reziste în faţa prigoanei. Documentul era însoţit
de un pro-memoria, în care se făcea referire la faptul că ei
aveau aceeași origine – începutul creștinismului”.17
Această declaraţie este foarte importantă, întrucât confirmă că
misionarii valdenzi veneau din Lombardia, și nu din Lyon. Aceștia,
așa cum am arătat, erau mult mai hotărâţi în ce privește învăţăturile
biblice.
Acești misionari zeloși nu s-au temut de nimic și, înfruntând
orice risc, au trecut dincolo de Dunăre, mergând până în Buda,
Ungaria, și în Transilvania.18
17 Giovanni Gonnet, I Valdesi di Austria, citat de A. M. Discreto viro. Lettre inédite
d’un apostat vaudois BSSV, n. 119 (1966) p. 21-24. Paul Bernard, Heresy in Fourteenth
Century Austria, MH, X, 1956, p. 51-54.
18 Doct. Samuel Kohn, rabinul-șef din Budapesta, a scris o istorie a grupărilor
religioase din aceaste părţi. El citează lucrarea lui Verlag von Franz Wagner, Die
Sabbatharier in siebenburgen ihre Geshicte, Literatur und Dogmatik, Budapest,
Verlag von Singer & Wolfer, 1894, Leipzig, tradusă de Gerard Max. Între aceste grupe,
el îi menţionează pe Sabbatati di Carpathians – Sabatiștii din Carpaţi, care se aflau aici
dinainte de 1588, atunci când Andrea Eossi a fost numit conducătorul lor. Ei se
găseau în special în localităţile Cristuru-Secuiesc și Bodoc. Se estimează că în anul
1637 erau cca 15 000 de sabatiști în Transilvania. Valdenzii au fost numiţi și „sabbatati”
sau „inssabbatati” – vezi capitolul „Sabatul printre valdenzi”.
52 Valdenzii
D. În sudul Italiei
Cea mai dificilă misiune a valdenzilor a fost în pământurile
Italiei. Regele Fraţei, Carol al II-lea, Șchiopul (1285-1309), a hotărât
să introducă în sudul Italiei arta lucrării lânei. Pentru aceasta, a
adus din Franţa lucrători, printre care se aflau și Săraci din Lyon.
Ei au fost primii misionari. În jurul anilor 1315, apare primul sat
valdenz la Montalto, Cosenza. Numai cincizeci de ani mai târziu,
existau încă alte patru sate: San Sisto, Vacarizzo, San Vicenzo și
Guardia Lombarda.19
La moartea regelui Roberto de Napoli (1343), erau atât de mulţi
valdenzi, încât papa Ioan al XXII-lea, dă ordin Inchiziţiei să ia
măsuri. Din fericire, noul rege nu a sprijinit politica papală, iar
valdenzii au rămas liniștiţi pentru o vreme. În 1355, Inocenţiu al
IV-lea se arată de-a dreptul indignat de numărul mare de eretici,
diversis nacionibus, care populau Calabria.
Acești valdenzi au fost „rodul” misionarilor din Lyon, dar, ca
și în alte ţări ale Europei, lucrarea lor a fost întărită și susţinută de
valdenzii din Lombardia. Istoricul Molnar recunoaște că centrul
de acţiune al valdenzilor din Italia nu a fost de la început Piemonte,
ci Lombardia…20 Influenţa acestui grup avea să dureze până în
secolul al XV-lea, când gruparea din Calabria și Puglia urma să
devină una dintre cele mai puternice din Italia.
III. PELERINAJUL INCHIZITORULUI
A. „Ritualul”
Încă din 1022, de la Sinodul de la Orléans, a fost introdusă
oficial pedeapsa arderii pe rug a ereticilor.21 În primii două sute
19 A. Armand-Hugon, I valdesi in Calabria, în Atti del III Congreso storico calabrese,
19 mai 1963, p. 222.
20 Amedo Molnar, op. cit., p. 97.
21 H. Maisonneuve, Etudes sur les origines de l’Inquisition, Paris, 1960, p. 158-
197.
Începutul prigoanei și refugiul în Alpi 53
de ani, această pedeapsă a fost aplicată în mod sporadic, dar,
începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, a fost introdusă
ca pedeapsă obișnuită pentru pierderea credinţei. În același timp,
a fost introdusă și obligaţia ca, cel puţin o dată pe an, fiecare credincios
să se confeseze la preot. Folosind aceste două metode, biserica
spera să controleze masele și să oprească valul de eretici.
Atunci când existau semne că au apărut eretici, era trimis imediat
un delegat papal, care începea cercetările. Mai întâi se asigura de
ajutorul din partea „braţului secular”22 al autorităţii civile locale,
apoi dădea ordin de denunţare a ereticilor. Pentru început, oferea
o perioadă de „har”, în care oricine se autodenunţa putea beneficia
de iertare. O dată ce trecea această perioadă de graţie, începea
activitatea Tribunalului Ecleziastic. Cei care erau suspectaţi de
erezie erau aduși și supuși interogatoriului. Uneori erau judecaţi
doar pe baza martorilor, fără ca acuzaţii să fie prezenţi.23
Dacă inculpatul era prezent, procesul se încheia cu abjurarea
sau cu condamnarea; în cazul în care nu era prezent, se folosea
excomunicarea. Ea se desfășura după un adevărat ritual. Preotul
care oficia actul excomunicării trimitea un sol cu tobă să invite
oamenii la actul solemn care urma. După ce oamenii erau adunaţi,
sosea preotul. Era îmbrăcat în hainele de slujbă și ţinea în mână
patru lumânări. Începea un scurt discurs despre erezie și despre
nevoia de a apăra biserica, apoi prezenta cazul celui care urma să
fie excomunicat. În cele din urmă, aprindea lumânările și, așa
22 Expresia „braţul secular” se referă la autoritatea imperială care, potrivit
canoanelor bisericești, trebuia să se supună celei ecleziastice. Acest principiu a fost
formulat în scris pentru prima dată în secolul al XI-lea, de Grigorie al VII-lea (1073-
1085), în decretul Dictatus Papae: „Lumea este luminată de două astre: unul mai
mare, Soarele, și altul mai mic, Luna. Puterea apostolică (papa) reprezintă Soarele, iar
puterea regală reprezintă Luna. Așa cum Luna primește puterea de la Soare, tot așa
împăratul, regii și principii, primesc autoritatea de la papa…” Claudio Redina, I papi,
storia e segreti, Newton Compton Editori, 1983, Roma, p. 389; L. B., Genese, Pax Aura
Mundi, 2001, p. 37.
23 Pietro Rivoire, L’Inquisition et les hérétiques du nord de l’Italie, d’aprčs les
Archives de Vatican, în Bulletin, n. 56, sept. 1930, p. 51,56.
54 Valdenzii
aprinse, le trântea la pământ, pronunţând numele celui excomunicat.
Apoi le călca în picioare.
Începând cu 1240, biserica a apelat la tortură ca să poată obţine
mărturii. Dacă ereticul mărturisea păcatul și promitea că nu va
mai urma erezia, atunci, în semn al pocăinţei depline, trebuia să
facă o serie de penitenţe publice, pelerinaje la mănăstiri, să poarte
cruci cusute pe haine și, bineînţeles, să facă donaţii către biserică.
Dacă ereticul nu mărturisea erezia, era scos de sub protecţia
bisericii, declarat anatema și condamant la moarte. „Braţul secular”
al statului trebuia să execute sentinţa în termen de cinci zile.
Casa ereticului urma să fie demolată și bunurile, confiscate de
biserică.
B. Vrăjitoria
Prima formă de luptă împotriva comunităţilor eretice a fost
aceea de a răspândi tot felul de blasfemii la adresa lor. Ereticii
erau acuzaţi de relaţii sexuale în grup, de întâlniri nocturne cu
diavolul și călătorii pe coada măturii sau crime monstruoase. Aceste
minciuni erau prezentate de oamenii bisericii cu atâta convingere,
încât chiar oameni serioși au fost duși în eroare. Așa a fost cazul
vestitului cărturar bolognez, Leandro Alberti, care, atunci când
i-a descris pe locuitorii din valea Piemontului, a spus:
„…În această vale (de Luserna), locuitorii sunt numiţi
creștini, dar nu practică obiceiurile și ceremoniile creștine.
Dimpotrivă, sunt plini de otravă și blesteme ceremoniale.
Între altele, păstrează o zi specială în fiecare lună, când se
adună în biserică, unde le vorbește nebunul antihrist și, în
negura nopţii, îi îndeamnă să facă uz de trupul lor și să se
dedea la plăcere fără nici un respect.”24
Jacques Du Clercq, în Memoriile sale, merge și mai departe cu
acuzaţiile:
24 Leandro Alberti, Descrizione di tutta l’Italia, Bologna, Giaccarelli, 1550, p. 409.
Începutul prigoanei și refugiul în Alpi 55
„Atunci când vor să mergă la Valdoserie, se ung cu o
cremă dată lor de însuși diavolul, apoi pun o vargă de lemn
între picioare și așa zboară acolo unde comandă diavolul și
îi poartă la reuniunile lui… În acele locuri, diavolul, cu chipul
unui ţap și cu coadă de maimuţă, conduce întâlnirea. Lui îi
aduc omagii și închinare și comit crime enorme contra lui
Dumnezeu și contra naturii umane…”25
Cu siguranţă că aceste acuzaţii nu puteau să fie adevărate.
Istoricul Jean Paul Perrin, care a trăit în secolul al XVI-lea și care a
scris o istorie completă a mișcării valdenze, nu face nici o referire
la așa ceva, în plus, în Histoire, spune că „inchizitorii, care erau
vrășmașii lor de moarte, au împrăștiat tot felul de monstruozităţi
pe seama lor.”26
C. Braţul Inchiziţiei
Oficiul Sfintei Inchiziţii a fost instituit de papa Grigore al IX-lea,
la Sinodul de la Toulouse (noiembrie 1229), cu scopul de a-i
„îndrepta și judeca pe eretici.”27 O dată ce a fost înfiinţat, a început
să își facă datoria, dar, din cauza faptului că nu se bucura de
sprijinul tuturor preoţilor catolici, o bună perioadă a avut o
activitate restrânsă. El se limita la cercetările pe care le făceau
inchizitorii izolaţi, fără să se facă apel la forţa armată. Exact în
acest timp, s-a consolidat viziunea misionară valdenză.
Deși Oficiul Sfintei Inchiziţii era un ordin catolic, nu toţi catolicii
erau de acord cu el și chiar de la început și-au exprimat nemulţumirile.
Au urmat o serie de dezacorduri în sânul bisericii care
au amplificat tensiunea și au dus la izbucnirea unei adevărate revolte.
Evenimentul s-a petrecut pe vremea papei Grigore al IX-lea
(1370-1378), în localitatea italiană Florenţa.
25 Jacques du Clercq, Mémoires , vol. IX, în Histoire de France, citat de A . Muston,
Histoire des Vaudois, vol. I, p. 507-508.
26 Jean Paul Perrin, Histoire, vol. I, p. 7-8.
27 Hergenrother, Storia Universale della Chiesa, trad. it., vol. IV, p. 433.
56 Valdenzii
Un grup de revoluţionari au ridicat un drapel pe care au scris
„Libertate”. Câţiva preoţi locali s-au alăturat grupului și, curând,
mulţimile de oameni au început să strige împotriva jugului impus
de biserică. După părerea anumitor istorici, aceasta a fost cea mai
mare manifestare după Liga Lombardă, petrecută cu multă vreme
înainte. Prinsă de entuziasm, mulţimea a dărâmat Palatul Inchiziţiei,
a desfiinţat consiliile ecleziastice și i-a aruncat în închisoare pe
preoţi. Revolta s-a întins repede, ajungând și în alte orașe. În
Perugia, oamenii strigau pe străzi: „Poporul! Poporul! Moarte
abatelui…!” La Bolognia se striga: „Moarte bisericii !” Valul de
proteste s-a întins până la Pisa, Genova și alte orașe.28
Prins în dificultate, papa a apelat la forţă și l-a trimis pe
cardinalul Roberto de Geneva cu armatele, să aducă poporul la
supunere. În zelul lui de a-i face pe plac papei, cardinalul a uitat că
acești credincioși erau fiii Bisericii Catolice și a dat ordin ca toţi să
fie trecuţi prin ascuţișul sabiei. Vorbind despre „succesul misiunii”,
istoricul Meynier spune:
„Măcelul pe care l-a făcut era comparabil cu cele făcute
de Irod și de Nero.”29
După câţiva ani, pe 20 septembrie 1378, același cardinal, Roberto
de Geneva, s-a ridicat împotriva papei Urban (era noul papă ales
după moartea papei Ioan) și a convocat un sinod la Fondi. Cu
ajutorul unui grup de prieteni, s-a autonumit papă, luându-și
numele de Clement al VII-lea.30 Imediat după autonumirea sa,
cardinalii din Avignon l-au recunoscut ca „papă legitim” și l-au
invitat să ia tronul pontifical din Avignon. În urma acestui gest,
28 Enrico Meynier, Storia dei Papi, Torre Pellice, Tipografia Alpina, 1932, p. 188.
29 Enrico Meynier, op. cit., p. 189.
30 La scurt timp după numirea sa oficială, papa Clement al VII-lea ( ex-războinicul
de la Florenţa și Cesena) a fost recunoscut de către cardinalul din Avignon ca „papă
legitim și legat” și invitat să ocupe locul în Avignon. Această schismă urma să dureze
treizeci și șapte de ani, până la Consiliul de la Constanţa, în 1415. Claudio Redina,
I papi, storia e segreti, Newton Compton Editori, 1983, Roma, p. 548; L. Pastor, La
Storia dei papi, p. 287.
Începutul prigoanei și refugiul în Alpi 57
lumea catolică s-a împărţit în două: Ungaria, Polonia, Anglia,
Elveţia, Danemarca, Flandra și Italia, cu excepţia regatului de
Napoli, au trecut de partea sa; Napoli, Castilia, Aragon, Portugalia,
au rămas cu papa Urban.
Toţi istoricii catolici deplâng consecinţele acestei schisme,
arătând că, printre altele, a pregătit din vreme terenul pentru
mișcarea protestantă. Istoricul Pastor susţine că, în urma ruperii
în două a imperiului catolic, a fost posibil ca erezia valdenză să se
împrăștie în toată Europa.
„În a doua jumătate a secolului al XII-lea, doctrinele valdenzilor
atacaseră Bavaria și Austria și, în ciuda persecuţiilor, s-au răspândit
tot mai mult. În a doua jumatate a secolului al XIV-lea, chiar în
timpul nefericitei schisme, această mișcare a ajuns în Germania la
apogeu… Erau răspândite doctrinele lor în Nord și în provinciile
îndepărtate din imperiu, în Turingia, Brandenburg, Boemia,
Moravia, Silezia, Pomerania, Prusia, Polonia, Austria…”31
D. „În misiune”
Începând cu secolul al XIV-lea, Inchiziţia a intrat în posesia unei
liste cu numele celor mai importanţi conducători la nivel european
ai mișcărilor de reformă. Între aceștia se aflau conducătorii
catarilor, albigenzilor și valdenzilor. Firele mișcărilor se întersectau
între ele într-o vastă reţea internaţională, ducând din Spania,
Germania, Franţa, Elveţia până în Austria, Ungaria și Cehia. Toată
acestă reţea trebuia nimicită. Pentru această misiune au fost
desemnaţi doi inchizitori deosebiţi: Martin de Praga și Pietro
Zwicker.32
31 L. Pastor, La Storia dei Papi, vol. I, p. 145.
32 Acestor doi mari inchizitori li se adaugă Torquemada, inchizitorul Spaniei, care
deţine recordul în materie de condamnări la moarte. În numai optsprezece ani de
activitate (1480-1498), a ars pe rug mai mult de 10 000 de persoane și a condamnat
circa 100 000 de persoane la diferite pedepse: infamie, exil, galeră, închisoare pe viaţă,
etc. Enrico Meynier, Il Cristianesimo attraverso i secoli, Tip. Inst. Gould, Roma, 1906,
p. 212; Giorgio Tourn, I Valdesi, la singolare vicenda di un popolo chiesa, Claudiana,
Torino, 1999, p. 52.
58 Valdenzii
Înainte de numirea celor doi, biserica a apelat la ajutorul
prelaţilor obișnuiţi. Spre surprinderea ei, a descoperit că aceștia
nu își făceau datoria sau, și mai rău, în contact cu erezia, unii își
pierdeau credinţa.
Unul dintre aceste cazuri este al lui Giovanni Filiberto, preot
de origine nobilă, care a fost trimis din Burgonia să facă cercetări
în Gasconia, unde se presupunea că fugise un valdenz. A ajuns la
Auch și, spre mirarea lui, a descoperit o întreagă comunitate de
valdenzi. Înainte de a-i trimite în faţa tribunalului, s-a hotărât
să-i convingă personal să revină la biserica-mamă. În timp ce încerca
să facă lucrul acesta, a ajuns la concluzia că au dreptate, așa că s-a
decis să părăsească biserica și să se alăture mișcării. El însuși începe
să fie urmărit și, în 1298, este arestat. Reușește să scape și își
continuă activitatea misionară cu fraţii din Gasconia. În anul 1311,
a fost prins din nou și aruncat în temniţă. Aici a zăcut timp de opt
ani înainte ca să fie ars pe rug.33 De aceea, biserica s-a hotărât să
trimită oameni siguri și cu experinţă.
Martin de Praga era un preot din Boemia, care se oferise
voluntar să lupte împotriva ereziei. Timp de aproape zece ani, el
și-a făcut ucenicia în meseria de inchizitor în Strassburg și apoi în
Bavaria, unde se aflau mulţi dizidenţi.
Pietro Zwicker era de origine prusacă, din Wormditten. Înainte
de a deveni inchizitor, a fost profesor într-o școală catolică în Alta
Silesia. Săturat de viaţa supusă a catiheţilor a decis să înceapă o
nouă misiune de „educare” a ereticilor.
Alături de acești inchizitori internaţionali, acţionau o serie de
inchizitori locali,34 care își dădeau toată silinţa ca, atunci când
soseau trimișii papali, totul să fie curat. La rândul lor, cei veniţi
nu acceptau să facă drumul degeaba și începeau și ei cercetările,
care, bineînţeles aduceau un nou val de măsuri. Orgoliul lor era
33 Amedeo Molnar, Storia dei valdesi, p. 114.
34 În Germania era marele propagandist al Cruciadelor, Corrado da Marburgo, în
Italia-Piemonte era Francesco Borelli, și în Avignon, Contado Venosino. Amedeo
Molnar, op. cit., p.117.
Începutul prigoanei și refugiul în Alpi 59
atât de mare, încât nu le îngăduia să lase misiunea doar pe seama
responsabilor locali. Pe de altă parte, în unele ţări, cum ar fi Austria,
Boemia, Ungaria, nu exista un inchizitor special, care să
vegheze turma bisericii, așa că ei s-au decis să stârpească rătăcirea
eretică din toate aceste ţări.
Au început activitatea în Bavaria, în jurul anului 1380. Un an
mai târziu, apar în Erfurt. Între anii 1392-94, au organizat mari
persecuţii în Brandemburg, Pomerania și Neumark. Peste patru
sute de valdenzi din aceste zone au fost aduși în faţa tribunalului.
După 1395, și-au împărţit zona de acţiune, Pietro Zwicker s-a
îndreptat spre Stiria, iar Martin, spre Boemia.
O atenţie specială a fost acordată lucrării din Austria. Venind
din Stiria, Pietro Zwicker a avut surpriza să descopere o mare
comunitate de eretici. Mult mai mare decât se aștepta, așa că a
început o vastă acţiune. A acordat o atenţie specială „relapsi”-lor,
cei care s-au lepădat de învăţătura eretică, convertindu-se la
catolicism, și care în cele din urmă s-au reîntors la erezie. Molnar
și Comba menţionează cazul unei femei, Elsa Feuer, care, prin
activitatea inchizitorului de dinaintea lui Zwicker, Enrico d’Olmouc,
a renunţat la erezie și s-a întors la catolicism. Ca pedeapsă, femeia
a fost târâtă în faţa bisericii din Garsten, unde a fost obligată să-și
ceară iertare. Spre surprinderea sa, noul inchizitor a descoperit că
aceeași femeie, „șapte ani mai târziu, continua să nu creadă în
purgatoriu și nu voia să jure; ca atare, a fost încredinţată braţului
secular, ca sa fie arsă de vie.”35
În 1401, inchizitorul se afla în Sopron, doi ani mai târziu, era în
Cehia,36 iar în 1404, în Ungaria. De aici, a continuat drumul spre
Boemia, unde s-a întâlnit din nou cu Martin de Praga.
Între timp, acesta reușise să decapiteze reforma Fraţilor Boemi,
prin condamnarea la rug a lui Hus și a lui Ieronim și convertirea la
catolicism a lui Girolamo di Praga37, unul dintre bărbaţii de seamă
ai mișcării valdenze.
35 Emiliano Comba, Histoire des Vaudois, Premičre partie: De Valdo ŕ la Réforme,
Parigi-Losanna-Firenze, 1901, p. 230.
36 Pentru persecuţia din Cehia, studiul lui J.Truhlar, CCH IX, 1903, p. 196.
60 Valdenzii
Boemia era la data aceea inima mișcării de reformă din Europa.
În Praga exista o universitate teologică recunoscută și apreciată.
Nivelul de pregătire al profesorilor, spiritul de cercetare și respectul
pentru sacru au făcut din ea o școală celebră. Totodată, exista
un respect aparte pentru știinţă, cultură și artă. Praga îl primea cu
braţele deschise pe orice nou-venit. Meseriașii își găseau ușor de
lucru, vasalii fugiţi de stăpânii lor găseau azil și, tot aici, studenţii
puteau să înceapă o carieră promiţătoare. Nivelul de viaţă era
destul de bun și locuitorii din Boemia erau mai receptivi la predicile
misionarilor, decât locuitorii altor ţări.
Activitatea profesorului Jan Hus și martiriul lui au adus un
spirit de reformă și studiu al Scripturilor rar întâlnit în Europa.
În acest cadru de efervescenţă spirituală nu putea să lipsească
prezenţa valdenză. Deși mărturiile sunt puţine, știm totuși că exista
o comunitate frumoasă. Valdenzii erau împărţiţi în mai multe
grupe, răspândite în toată Boemia. Câţiva dintre ei erau alăturaţi
mișcării piccarzilor, alţii, grupei de la Rosa-Nera, iar alţii, mișcării
Valensium. Deși toţi erau mânaţi de același spirit misionar, între
ei existau unele diferenţe. Cei din grupul piccarzilor respectau
sâmbăta, pe când cei de la Rosa Nera și Valensium respectau
duminica. Grupul Valensium era mai aproape de catolicism, pe
când grupele de la Rosa Nera și piccarzii erau mai radicali. Piccarzii
aveau spirit misionar practic, cei de la Rosa Nera38 erau înclinaţi
spre teologie.
Grupul de la Rosa Nera a adus o mare contribuţie la dezvoltarea
doctrinei valdenze de mai târziu. Una dintre acţiunile sale
cele mai importante a fost alcătuirea Manualului de doctrină. El
este unul dintre cele mai importante documente ale epocii, fiind
totodată și unul dintre cele mai vechi manuale de doctrină
protestante. Importanţa lui este foarte mare întrucât, dincolo de
37 Girolamo di Praga a fost „convertit” pe când se afla în Stiria (circa 1360). El era
prieten cu Hus și, după convertirea sa, a făcut diferite încercări să îl aducă și pe Hus
la catolicism. Eforturile sale au fost fără succes.
38 Pentru accentul lor teologic au fost numiţi și „Școala de la Rosa Nera”. Unii
susţin că ar fi simpatizat cu valdenzii, dar lucrul acesta nu poate să fie dovedit.
Începutul prigoanei și refugiul în Alpi 61
atestarea valdenzilor în aceste locuri, arată și care erau punctele
lor de credinţă.39
Toate aceste grupe au trebuit să facă faţă persecuţiei. De la
izolare până la ameninţarea cu moartea sau chiar execuţia pe rug,
totul a fost folosit pentru a-i determina să se lepede de credinţă.
În jurul anilor 1393, un anumit senior ceh, a fost obligat să mărturisească
înaintea inchizitorului că a renunţat la orice legătură cu
valdenzii. Dintr-un alt document, datat în același an, aflăm că la
Praga au fost aprinse mai multe ruguri pentru valdenzii care au
refuzat să abjure. Iar în 1394, episcolul Nicola din Olomoluc îl
anunţa pe papă că anumiţi eretici din secta Valdensium erau deciși
să se întoarcă în Biserica Catolică.40
IV. REFUGIUL ÎN ALPI
Ameninţaţi de persecuţie și din dorinţa de a duce o viaţă
normală, valdenzii au căutat să locuiască în zone unde influenţa
Inchiziţiei nu era așa de puternică. Dintre toate locurile pe care le
cunoșteau, cele mai sigure păreau văile de la sud de Monginevro
și cei doi versanţi ai Alpilor. Locurile de aici păreau pregătite special
de Dumnezeu pentru refugiul lor. Văile muntoase, cu intrări
largi, erau ușor accesibile. De o parte și de alta se ridicau dealuri
cu pământ bun, pentru a fi ușor cultivat. Cireșii și merii sălbatici
arătau că pământul acesta este bun și pentru sădirea pomilor și a
viţei de vie.
Mai sus, văile se îngustau, devenind adevărate fortăreţe naturale.
Din loc în loc, pâraiele de munte săpaseră trecători repezi și
abrupte. Apa lor limpede și sănătoasă era atât de bună, încât nu
merita să fie schimbată pe tot vinul din lume. Munţii erau plini de
păduri de castan, care ofereau o hrană ieftină și sigură, mai ales
pe timp de iarnă. Totodată, le ofereau importante provizii de
lemne. Pe vârfurile munţilor, se găseau platouri cu iarbă, pe care
39 Idem, p. 30.
40 A. Molnar, op. cit., p. 109-112.
62 Valdenzii
puteau paște turme de oi și, la nevoie, puteau ei înșiși să se refugieze
acolo.
Este greu de stabilit data exactă când au ajuns valdenzii în aceste
locuri, dar, în mod sigur, acești munţi au fost locul de refugiu
pentru toţi aceia care au fost asupriţi de-a lungul timpului. Faber
spune în istoria sa:
„De pe vremea apostolilor și până astăzi, Biserica
venerabilă s-a ascuns în văile Alpilor. Acolo, credincioșii nu
au încetat să profeseze un sistem teologic constant, care era
reflectarea pură a Evangheliei…”41
Există mărturii istorice care arată că în aceste locuri au existat
întotdeauna „valdenzii” și că au locuit aici din primele secole ale
creștinismului. Potrivit mărturiei lui Reinerius, un scriitor din
secolul al XIII-lea, au existat șaptezeci de secte, dintre care cele mai
puternice erau ale manicheilor, arienilor, runcarilor și leoniștilor.
„Între toatea aceste secte,” spune el, „care au existat mai
înainte sau care există încă, nu este nici una mai blestemată
pentru biserică decât aceea a leoniștilor, și aceasta pentru că
este cea mai veche – după cum spun unii, durează de pe vremea
papei Silvestru, iar după alţii, de pe vremea apostolilor…”42
Pilichdorf, un alt scriitor din același secol, spune:
41„… O, minunat Dumnezeu! Prin providenţa Sa înţeleaptă El a păstrat curăţenia
Evangheliei în Văile Piemontului, din vremea apostolilor până la vremea noastră.”
George S. Faber, Ancient Wallenses and Albigenses, Hartland, Rapidan, 1997, vol. III,
cap. 2, p. 201.
42 Reinerus spune că sunt trei motive pentru care această biserică este blestemată:
„Primul, pentru că este cea mai veche… Al doilea, pentru că este cea mai răspândită,
iar al treilea, pentru că, în timp ce alte secte dau pe faţă blestemata lor învăţătură
contra lui Dumnezeu, acești leoniţi au o înfăţișare de umilinţă, pentru că ei trăiesc
smeriţi în faţa oamenilor, cred toate punctele crezului, cu privire la Divinitate, numai
că blesteamă Biserica Romei și clerul. Și pentru aceasta, mare parte a poporului este
dispusă să îi urmeze” – „Prima est; Quia est diuturnior: aliqui enim dicunt, quod
duraverit a tempore Sylvestri; aliqui, a tempo e Apostolorum… solummodo Romanam
Ecclesiamblasphemant et Clerum; cui multitudo Laicorum facilis est acredendum.”
Reiner, De Haeretici c. 4, Biblioteca Patrum, vol. 13, p. 299.
Începutul prigoanei și refugiul în Alpi 63
„În văile Alpilor se află încă de pe vremea papei Silvestru
un grup de Valdenses – locuitori ai văilor.”43
Un argument vrednic de luat în considerare este Cronica lui
Rodolph, Abatele din San Trudon. El a scris-o între anii 1108 și
1136. La această dată, mișcarea lui Pietro Valdo era inexistentă,
totuși, după mărturia călugărului, existau locuitori în aceste văi.
El spune că, în anul 1124, a trebuit să facă o călătorie la Roma
pentru a rezolva câteva probleme ale mănăstirii sale. La întoarcerea
spre casă, a aflat că întreagă zonă a fost infectată cu erezia privitoare
la trupul și sângele Mântuitorului. Pentru aceasta, s-a decis să
modifice traseul călătoriei; l-a desemnat pe Alessandro, unul dintre
călugării săi, să cereceteze zona de deasupra Burgogniei, iar el a
trecut cu alţi tovarăși prin Italia de Nord, în Elveţia, la Reno. După
ce s-a întors în Elveţia, a notat în cronica sa:
„Am trecut prin două ţinuturi din nordul Italiei, unde
se răspândise erezia cu privire la trupul și sângele Mântuitorului:
ţinutul Alpilor Cozie este ocupat de valdenses, iar
regiunea din Lombardia este ocupată de pubblicani sau
pauliciani, numiţi și catari (chemaţi după numele lor din
Franţa), albigenzi.”44
Trebuie să luăm în considerare și relatarea pastorului valdenz
Gerolamo Miolo din Historia breve, scrisă în 1587:
„Întrebare: Mai întâi, de cât timp a fost predicată doctrina
curată în Văi?
Răspuns: Sunt circa cinci sute de ani, după cum se poate
citi în unele istorii, dar, după părerea locuitorilor din Văi,
este din timp imemorial, de la tată la fiu.
Întrebare: Cine sunt primii care au predicat adevărata
doctrină?
43 Dicentes (scil. Valdenses): Sectam eorum durasse a temporibus Sylvestri Papae.
Pilichdorf, Cont. Valdensis, Biblioteca Patrum, c. 1, vol. 13, p. 312; Bossuet, Histoires
des Variat., livr. 11, Section 95.
44 Chronica Abbate de San Trudon, libro 12, în Dacher. Spicil. vol. VII, p. 493-494,
în Reiner, De Haeretici c. 4, Biblioteca Patrum, vol. 13, p. 304.
64 Valdenzii
Răspuns: Despre ei nu avem nici o menţiune.”45
Aceste afirmaţii confirmă că Alpii au fost un loc de scăpare
pentru credincioși în toate timpurile. Chiar înainte ca urmașii lui
Pietro Valdo, „Săracii din Lyon” sau cei din Lombardia să se așeze
în aceste locuri, au fost alţii care și-au găsit aici refugiul. Ellen
White confirmă acest lucru, spunând că munţii aceștia „au fost
refugiul celor persecutaţi și oprimaţi din toate timpurile… aici au
păstrat martorii adevărului vechea credinţă timp de aproape o
mie de ani”46
„Acești munţi, care înconjurau văile lor joase, erau o
mărturie continuă a puterii creatoare a lui Dumnezeu și o
asigurare permanentă a grijii Sale protectoare. Aici au învăţat
să iubească simbolurile tăcute ale prezenţei lui Iehova. Ei
nu se simţeau singuri în mijlocul pustietăţii munţilor. Îi
mulţumeau lui Dumnezeu, care le pregătise un adăpost de
mânia și cruzimea oamenilor. Ei se bucurau de libertatea de
a se închina înaintea Lui.”47
La începutul anilor 1200, regele Otton al IV-lea i-a cerut
episcopului de Torino să-i alunge din dioceza sa pe cei care aparţin
sectei valdelsis. Puţin mai târziu, primăria din Pinerolo stabilește
45 Gerolamo Miolo, Historia breve & vera de gli affari de i Valdesi delle Valli, îngrijită
de Enea Balmas, Claudina, Torino, 1971, p. 81.
46 Dacă luăm în considerare faptul că valdenzii au primit libertatea în anul 1787,
„cei o mie de ani” despre care vorbește E. White încep în jurul anilor 750-800, când
s-a produs prima mare imigraţie a catarilor, gazarilor, paulicienilor, din ţinuturile de
răsărit ale Imperiului, în nordul Italiei. Faber, în istoria sa, spune: „Începând cu anii
700, acești dizidenţi ai Bisericii au început să fie persecutaţi în Orient, așa că au căutat
refugiul în Vest. Primul val de emigranţi apare în jurul anilor 755, pe vremea lui
Constantin și Leon Isaurul. Au urmat apoi alte valuri. Unii s-au oprit în zonele din
Lombardia, Piemonte și Franţa, alţii s-au îndreptat spre Bulgaria.” Cu siguranţă, unii
au urcat în zona alpină, deoarece se aflau în mai mare siguranţă. Citat din Histoire des
Variant, 11 sept. 655, în George S. Faber, Ancient Vallenses and Albigenses, Hartland,
Rapidan, 1997, vol. III, cap. 2, p. 109. Citatul lui Ellen G. White în Marea luptă,
Ed. Viaţă și Sănătate, București, p. 57.
47 Ellen G.White, Marea luptă, Ed. Viaţă și Sănătate, București, p. 58.
Începutul prigoanei și refugiul în Alpi 65
o amendă pentru toţi acei care primesc în casa lor un valdenz.48
Aceste documente indică posibilitatea ca, în jurul anilor 1200, să fi
apărut în munţi primii locuitori valdenzi. Probabil că unii dintre
ei s-au alăturat altor dizidenţi care locuiau de multă vreme în acele
locuri. Dacă luăm în calcul faptul că exact în această perioadă s-a
desfășurat marea cruciadă împotriva albigenzilor din sudul
Franţei, este foarte probabil ca, în cei cincisprezece ani de
persecuţie, mulţi locuitori din Languedoc să-și fi găsit refugiul în
această zonă.
O sută de ani mai târziu, în 1297, Filippo de Acaia, nepotul
ducelui Amedeo de Savoia, a adus un inchizitor și i-a dat ordin să
controleze teritoriile din aria alpină piemonteză. Preocuparea
ducelui ne ajută să înţelegem că valdenzii deveniseră un caz public,
care cerea intervenţia statului și a bisericii.
48 Giorgio Tourn, I Valdesi, Claudiana, Torino,1999, p. 63.
CAPITOLUL V
VALDENZII DE ALTĂDATĂ
I. EPOCA „BĂRBOȘILOR”
Adăpostite în spatele munţilor falnici,1 micile comunităţi de
valdenzi au început, încetul cu încetul, să se organizeze și să se
dezvolte. Mulţi dintre ei au trăit mai înainte în condiţii mai bune
și acum le era greu să se adapteze noilor situaţii. Cu toate acestea,
erau mulţumiţi că aveau libertate și liniște să I se închine lui
Dumnezeu. Pentru aceasta erau dispuși să facă orice sacrificiu.
În numai câteva zeci de ani, ici și colo, printre colinele muntoase,
au apărut mici sate de noi locuitori. Alţii s-au alăturat celor care
existau deja, reușind să convieţuiască în bună liniște și chiar să îi
convingă pe localnici de noua credinţă. În felul acesta s-a format
un singur popor.
Dealurile și munţii pe care s-au așezat formau una dintre cele
mai bogate și mai frumoase zone din Italia. În jurul anilor 1587,
Gerolamo Miolo descrie acest mic paradis:
„În aceste locuri sunt râuri bogate. În Pragella este
Clusone; în Angrognia și Lucerna sunt Pellice și Angrognia.
Sunt pline de pești, în principal de păstrăvi, care se găsesc
în ochiuri cu apă limpede și dulce... Munţii au pășuni cu
1 Nu toţi valdenzii s-au retras în munţi, unii au rămas în patria lor, iar alţii au
pribegit pe alte meleaguri. În întregul imperiu catolic existau mici grupe de oameni
credincioși. În general, aceste grupe făceau parte din clasa agricultorilor sau a micilor
meseriași. În anumite situaţii, se ocupau cu negoţul sau cu micile meserii: cizmari,
tâmplari, zidari, croitori. Valdenzii din Lombardia, Boemia, Germania, Austria fac
parte din această categorie. Cei din văile Piemontului provin în majoritate din Franţa
Meridională. Argumentul este faptul că aceștia vorbesc până astăzi limba franceză.
Valdenzii de altădată 67
iarbă grasă și bună. Sunt multe cirezi de vite, iar turme de
oi sunt nenumărate. Cei din Pragella au un mare număr de
berbeci grași și frumoși. Cei din Angrognia, Val de Lucerna
și Val de S. Martino au un mare număr de vaci și viţei; au
grote și peșteri de refugiu, care sunt inaccesibile și, prin
natura lor, pot fi protejate. Desfășoară comerţ cu cei din
Piemonte, Savoia și cu Delfinatul. Trăiesc simplu, cu pâine
de orz sau secară, au tot felul de lactate și brânzeturi și
carne sărată din belșug. Au copaci frumoși, care rodesc
manna, agarica, tormentina și fructe diverse, în principal
castane. Val Chisone e fără vin, dar Val Lucerna și Val Perosa
au vii din belșug. Pragella abundă în grâu... Iarna este lungă,
iar vara este scurtă și caldă.”2
A. Structura comunităţii
Întreaga comunitate era alcătuită din fraţi, care se considerau
egali, conduși de un singur episcop – Christos. O parte dintre
valdenzi își dedicau întreaga viaţă predicării, alţii preferau să
trăiască liniștit, fără să își asume riscuri mari. Cu trecerea timpului,
cei din prima categorie au devenit conducătorii spirituali. Ei mergeau
din loc în loc, predicau Evanghelia, îi vizitau pe fraţi și întemeiau
comunităţi. Cealaltă parte, care nu era scutită de participare
la misiune, era formată din oameni care se ocupau totodată și cu
activităţile casnice sau cu negustoria.
Cei din prima categorie erau cei mai vânaţi de Inchiziţie, întrucât
ei erau cei care învăţau poporul. Erau numiţi în piemonteză „barba”
sau „barbes”,3 care înseamnă „unchi”. Motivul pentru care purtau
2 Gerolamo Miolo, Historia breve & vera de gl’afari de i Valdesi delle Valli, îngrijită
de Enea Balmas, Claudina, Torino, 1971, p. 106.
3 „Pastorii acestui popor au fost la început numiţi Barbes, nume piemontez, care
înseamnă în franceză ’unchi’”, Pietro Gilles, Histoire ecclésiastique des Eglises
Vaudoises, în Bolletino della Societa di Studi Valdesi, „Barba, Barbi e Barbetti nel
tempo e nello spazio”, n. 122, decembrie 1967, p. 46-47.
68 Valdenzii
acest nume este dublu. În primul rând, ei erau consideraţi ca
membri ai familiei și nu făceau parte dintr-o castă sacerdotală
aparte; în al doilea rând, fiind supuși mereu riscului de a fi prinși,
era important ca numele lor real să nu fie cunoscut.
Ei erau cărturari, bine pregătiţi în cunoașterea Scripturilor și
acesta era un motiv în plus ca să fie aduși la tăcere. Există câteva
mărturii cu privire la viaţa acestei categorii de oameni. Una dintre
aceste mărturii a fost scrisă în 1587, de Gerolamo Miolo:
„Întrebare: Ce lucruri memorabile s-au auzit de așa-numiţii
barba?
Răspuns: Erau persoane care duceau o viaţă sănătoasă;
erau foarte sobri și temperaţi, mari inamici ai viciilor,
căutând mereu să facă fapte bune. Aveau multă experienţă
în medicină și chirurgie și cunoșteau multe secrete. Ei
trudeau în fiecare zi să traducă Biblia în limba comună, în
care se predica, și scriau cu mâna lor aceste cărţi.”4
Aproximativ o sută de ani mai târziu, în 1669, pastorul valdenz
Jean Leger face o declaraţie asemănătoare:
„Erau persoanele cele mai umile, nevinovate și liniștite.
Cu înfăţișarea calmă, erau extrem de atenţi să își conducă
turma încredinţată lor. Lucrau cu credincioșie în via
Domnului, consacrând tot timpul pentru convertirea de
suflete. Ei au făcut această lucrare fără să obosească, trecând
prin multe suferinţe, expunându-se la mari pericole,
suportând închisoare și moarte. Ei dispreţuiau fastul,
mândria, luxul și plăcerile lumii, fiindcă erau peregrini în
lumea aceasta”.5
4 Gerolamo Miolo, Historia breve & vera de gl’afari de i Valdesi delle Valli, îngrijită
de Enea Balmas, Claudina, Torino, 1971, p. 103.
5 Jean Leger, Histoire générale des églises évangeliques des Vallées du Piemont ou
Vaudoises, Leida, 1669, în Giorgio Tourn, Il Barba, XVII feb. 2004, Claudiana, Torino,
p. 9.
Valdenzii de altădată 69
O altă mărturie este a lui Pierre Gilles, care spune că „acești
conducători erau cunoscători ai știinţelor, ai limbilor și ai Sfintelor
Scripturi... Erau foarte atenţi în păzirea și educarea turmei lor în
spiritul umilinţei și ascultării de Dumnezeu.”6 Pentru a face parte
din această categorie trebuia devotament și un curaj deosebit. Ei
erau nu numai predicatorii care oficiau cultul, ci și misionarii care
mergeau în diferite locuri ale Europei, predicând Scripturile. Pentru
aceasta, pe lângă cunoașterea Bibliei, învăţau una sau mai multe
meserii, ca să se poată întreţine și, în același timp, să nu fie
recunoscuţi de urmăritori.
Inchizitorul Giovanni di Roma îi descrie pe acești misionari în
următoarele cuvinte:
„Predicatorii lor străbat ţara nebăgaţi în seamă, ca simpli
muncitori. Toţi au câte o activitate, unii sunt comercianţi,
alţii au o meserie, cizmari, tâmplari sau chiar medici, fiind
bărbieri sau chirurgi (la data aceea profesiunile erau asociate)
sau exercită o altă activitate.”7
Lucrarea medicală a fost una dintre cele mai importante
activităţi pe care le-au practicat misionarii valdenzi. Un oarecare
Odin Crepin povestește în 1487 că, pe când era bolnav în pat, cu
piciorul rupt, a venit „un bărbat numit ’Barba’”, care i-a spus: „Te
conduc la slava lui Dumnezeu, dacă îţi mărturisești păcatul” și l-a
vindecat. Un alt pastor valdenz, barba Goriot a fost prins în 1532,
având asupra sa geanta cu medicamente și instrumente medicale.
8
Împreună cu barba cunoscuţi, erau, așa cum am mai spus spus,
mulţi tineri misionari. Ei aveau să fie viitorii pastori și, în vederea
acestei lucrări, erau pregătiţi cu multă atenţie încă din tinereţe.
6 Pietro Gilles, Histoire ecclésiastique des Eglises Vaudoises, în Bolletino della
Societa di Studi Valdesi, „Barba, Barbi e Barbetti nel tempo e nello spazio”, n. 122,
decembrie 1967, p. 46-47; Gerolamo Miolo, Historia breve & vera de gl’afari de i
Valdesi delle Valli, îngrijită de Enea Balmas, Claudina, Torino, 1971, p. 21.
7 Georgio Tourn, Il Barba, XVII feb. 2004, Claudiana, Torino, p. 10.
8 Georgio Tourn, Il Barba, XVII feb. 2004, Claudiana, Torino, p. 10.
70 Valdenzii
Pentru început, ei trebuiau să facă o ucenicie de câţiva ani în
compania unui pastor mai bătrân.9 Împreună cu el, învăţau tot ce
era nevoie pentru mai târziu. În mod special, erau învăţaţi cum să
mânuiască armele Evangheliei, cum să se ferească să nu fie prinși
și cum să lucreze cu mâna lor, ca să se întreţină. De multe ori,
acești misionari erau învăţaţi, o dată cu studiul Scripturilor, și alte
limbi, pe care urmau să le vorbească acolo unde aveau să predice
Evanghelia. Învăţau să practice mai multe meserii, ca să se poată
ascunde sau, la nevoie, să poată supravieţui.10
După ce erau suficient pregătiţi, le erau încredinţate diferite
misiuni. La început primeau sarcini mai ușoare, dar, pe măsură ce
dobândeau experienţă, primeau altele mai grele. În cele din urmă
erau numiţi Barba, primind responsabilitatea deplină a lucrării și
a păstoririi sufletelor.
B. Rolul și importanţa Scripturilor
Caracteristica cea mai importantă a valdenzilor a fost spiritul
lor misionar. Pastori sau oameni simpli, toţi aveau un singur gând:
să predice și altora Evanghelia. Pentru început, această activitate
a fost practicată, așa cum am arătat mai sus, mai mult de învăţătorii
9 Inchizitorii Pietro Zwicker și Martin de Praga consemnează într-un document,
redactat probabil la Erfurt, că ereticii valdenzi urmau o pregătire serioasă în vederea
numirii lor ca „magister”. Iată descrierea acestora: „După ce era ales din rândul
comunităţii, tânărul era încredinţat unui magister în vârstă pentru un an sau doi.
După ce își făcea practica, urma votul de consacrare în faţa sinodului sau a bătrânilor,
unde își mărturisea păcatele și făcea jurământul pe cele șapte puncte de credinţă”
după Patarne, Begharden und Waldenses in Osterreich wahrend des Mittelaters, în
Augusto A. Hugon și G. Gonnet, De pauperibus de Lugduno, Torre Pellice,1953,
p.10.
10 „...Acești barba îi puneau pe elevii lor să înveţe diferite limbi, astfel încât să poată
să meargă oriunde ar fi fost nevoie... Fiecare dintre acești ’barba’ cunoștea o meserie,
în special medicina sau chirurgia, în așa fel încât să dea ajutor fraţilor lor sau să
acopere misiunea pe care o avea și să-și poată scoate pentru cheltuielile călătoriei.”
Pietro Gilles, Histoire ecclésiastique des Eglises Vaudoises, în Bolletino della Societa
di Studi Valdesi, „Barba, Barbi e Barbetti nel tempo e nello spazio”, n. 122, decembrie
1967, p. 46-47.
Valdenzii de altădată 71
„barba”, care știau să scrie și să citească. Însă ulterior au fost înrolaţi
tot mai mulţi oameni. Pentru aceasta au fost organizate primele
școli valdenze. Înfiinţarea școlilor și traducerea Bibliei au fost cele
mai mari și mai importante iniţiative ale mișcării valdenze.
În veacurile întunecate ale evului mediu, când scrisul și cititul
făceau parte din categoria Știinţelor și erau predate la școli de
prestigiu, acești oameni simpli, locuitori ai munţilor, au organizat
un sistem de educaţie inegalabil. Copii și oameni mari străbăteau
văile și munţii și se adunau sub umbra răcoroasă a unui castan sau
în casele mici de piatră, ca să prindă taina literelor. Pentru mulţi
dintre ei, primele cuvinte pe care le deslușeau erau cuvintele
Scripturii, care răsăreau ca niște lumini înaintea ochilor lor. Sufletul
li se umplea de lumină. Prin hotărârile Sinodului de la Toulouse,
1229, și ale celui de la Beziers, 1246, precum și prin edictul
împăratului Carol al IV-lea, 1369, a fost interzisă folosirea
Scripturilor.11 Cu toate acestea, valdenzii foloseau traducerea Bibliei
în limba populară încă din secolul al XII-lea.12 În jurul anilor 1300
exista deja o traducere și în limba germană (sau cel puţin mari
părţi din Scriptură), deoarece inchizitorul P. Zwicker menţionează
lucrul acesta într-un raport adresat episcopului din Passavia.13
Din acest motiv, manuscrise ale Scripturilor se găseau greu și
erau foarte scumpe. Chiar și copiile pe care le făceau valdenzii nu
se găseau ușor. Condiţiile în care ei făceau aceste copii erau dintre
cele mai dificile.
11 Interdicţia a fost exprimată pentru prima dată de papa Urban al V-lea. Iată un
fragment din acest edict: „După normele canonice, nu le este permis laicilor de un sex
sau altul să folosească sau să aibă o carte a Scripturilor...” P. Frederico, Corpus
Documentorum Inquisitionis Neerlandicae, I, p. 215-217.
12 Din relatarea inchizitorului Stefano di Borbone, scrisă în jurul anilor 1250,
aflăm că Pietro Valdo l-a însărcinat pe Stefano D’Anese, un preot din Lyon, să traducă
pasaje din Scripturi în limba populară. Pasaje întregi au fost traduse cu ajutorul
preotului. Apoi, Valdo a decis să facă mai multe copii și a apelat la episcopul Bernardo
Ydros, care i-a cerut în schimb o mare sumă de bani. Nefiind dispus să plătească, s-a
apucat singur de această muncă, definitivând traducerea. Stefano di Borbone, De
septem donis Spiritus Sancti, Ed. Lecoy dela Marche, Paris, 1877, p. 290-291.
13 Amedeo Molnar, Storia dei Valdesi, Claudiana, Torino, p. 149.
72 Valdenzii
Mai mulţi „barba” cu experinţă se adunau de obicei noaptea, în
una dintre casele dinainte stabilite. Aici petreceau câteva ceasuri
în studiu și rugăciune, apoi își împărţeau manuscrisele care trebuiau
copiate. Unele dintre ele erau aduse cu greu din Elveţia sau din
Franţa. Curieri dinainte pregătiţi străbateau munţii, înfruntând
primejdii, ca să poate pune la dispoziţia lor aceste materiale. De
multe ori, prin trecătorile munţilor, erau așteptaţi de oamenii
Inchiziţiei, care îi prindeau și-i trimiteau la rug.
După ce împărţeau foile preţioase, le ascundeau cu grijă și, în
aceeași noapte, se întorceau pe cărările ascunse ale munţilor spre
micile lor sate. Ajunși acasă, le puneau în siguranţă, așteptând
momentul potrivit să înceapă să le scrie. Scriau de obicei noaptea,
la lumina lămpii, pe mese joase, de lemn sau de piatră. Uneori
scriau împreună cu fiii sau cu ucenicii lor misionari. Când erau
gata, copiile erau purtate cu grijă înapoi la Colegiul Barba, ca să
fie redistribuite predicatorilor itineranţi. Alteori, le purtau ei înșiși
în misiunile pe care le aveau.
Orice fragment din Biblie trebuia ascuns foarte bine, fiindcă
putea constitui un „corp delict” atât de periculos, încât îi aducea
purtătorului condamnarea la moarte. Barba Martino Gonin,
colportorul din Angrognia, a fost primul care i-a contactat pe
conducătorii Reformei din Elveţia și pe Farel. Cu ajutorul lui, a
pus pe picioare o tipografie la Geneva, unde tipărea manuscrise și
cărţi pe care le transporta peste munţi, în văile Alpilor.14 A fost
prins în timp ce traversa munţii dinspre Geneva spre Piemonte.
Avea asupra lui manuscrise și materiale de propagandă. După un
proces sumar, a fost condamant la moarte prin înecare în râul
Isère. Când a fost prins, a declarat: „Sunt din Angrognia, Piemonte,
și în prezent locuiesc la Geneva, unde exercit arta tipografiei.”15
Câţiva ani mai târziu, pe aceeași potecă au fost prinși alţi cinci
pastori care veneau cu materiale. Au fost condamanţi la rug și arși
la Chambery.
14 P. Gilles, Histoire ecclésiastique des Eglises Réformées, îngrijită de Lantaret,
Pinerolo,1881, vol. I, p. 47.
15 Livre des martyres, v. 3, cit. 111.
Valdenzii de altădată 73

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )