Acest site s-a nascut din dorinta si dor; dorinta de a fi de folos si dorul dupa oamenii cu care impartasim comuniunea de limba si credinta. Va invit sa treceti dincolo de aceasta prima pagina introductiva si sa descoperiti pe site o seama de materiale pe care vi le punem la dispozitie.

Dienstag, 10. Juli 2012

Predestinaţie, preştiinţă şi libertate umană

Predestinaţie, preştiinţă şi libertate umană


Subiectul predestinării cunoaşte o istorie lungă şi turbulentă în teologia creştină. Din zilele lui Augustin şi Pelagiu, în sec. 5, şi până în prezent, predestinaţia a fost înţeleasă ca fiind hotărârea lui Dumnezeu cu privire la mântuirea oamenilor: „hărăzirea indivizilor de către Dumnezeu fie întru viaţă veşnică, fie întru moarte veşnică”[1], iar alegerea îi distinge pe cei ce primesc viaţa veşnică de cei care primesc moartea veşnică.[2] Toate punctele de vedere vizavi de subiectul predestinaţiei sunt în realitate variaţiuni ale celor două poziţii reprezentate de Augustin şi, respectiv, Pelagiu,[3] ambele prezentând predestinaţia drept cauză a mântuirii. Atunci când predestinaţia este văzută drept hărăzirea oamenilor direct de Dumnezeu pentru mântuire, preştiinţa lui Dumnezeu şi libertatea umană devin subiect de controversă. Care ar fi punctele critice ale acestei dezbateri şi cum ar trebuie să se raporteze la ele adventiştii de ziua a şaptea? Bruce Reichenbach aseamănă problema predestinării cu un puzzle ale cărui piese principale sunt libertatea umană, suveranitatea divină, omnipotenţa, omniscienţa, Dumnezeu şi timpul, providenţa.[4] Toate aceste lucruri sunt relevante şi ne oferă o perspectivă asupra a două concepte fundamentale: predestinarea şi preştiinţa. În continuare ne vom opri asupra acestor două concepte.

I. Predestinaţia – cauza mântuirii


Punctul cheie în predestinaţie, în formula obişnuită, este că predestinaţia este cauza mântuirii. Tradiţia augustiniană ajunge la concluzia că predestinaţia este cauza mântuirii ca urmare a modului în care înţelege păcatul originar. Potrivit acestei tradiţii, căderea omenirii a avut efecte atât de devastatoare că din situaţia originară în care oamenii aveau puterea de a se înfrâna de la păcat (posse non peccare), acum nu mai pot să nu păcătuiască (non posse non peccare). În aceste condiţii, mântuirea oamenilor nu poate fi decât un act al Dumnezeu. Pentru a se opune păcatului şi a alege binele, oamenii trebuie să aibă harul lui Dumnezeu. Harul acţionează irezistibil şi în concert cu voinţa omului în aşa fel că acesta este liber să aleagă şi să facă binele, însă numai atunci când Dumnezeu îi acordă acea libertate. Astfel, mântuirea ajunge să ţină de alegerea discriminatorie a lui Dumnezeu care unora le acordă harul, iar altora, nu.[5]

Deşi nu imediat evident, tradiţia opusă, de asemenea, face predestinaţia cauză a mântuirii, cu deosebirea că în timp ce în tradiţia augustiniană, predestinaţia este actul suveran, discriminatoriu al lui Dumnezeu, în tradiţia pelagiană/arminiană, Dumnezeu îi predestinează pe cei despre care El preştie că vor crede; oricum, tot predestinaţie este şi devine o problemă din cauza asocierii sale cu preştiinţa.

II. Preştiinţa lui Dumnezeu şi libertatea umană în mântuire


Chestiunea preştiinţei lui Dumnezeu ca aspect al omniscienţei divine ridică probleme pentru teologia clasică.[6] Augustus Strong defineşte omniscienţa ca fiind „cunoştinţa veşnică şi desăvârşită a tuturor lucrurilor care fac obiectul cunoaşterii, fie că aceste lucruri sunt actuale sau posibile, trecute, prezente sau viitoare.”[7] Problema este cum să raportezi această cunoştinţă la credinţa în liberul arbitru şi responsabilitatea umană. Este o problemă acută din cauză că teologia protestantă tinde să identifice preştiinţa cu predestinaţia.[8] Un atare teism forţează preştiinţa lui Dumnezeu să adopte natura unui ‚prezent etern’ – trecutul, prezentul şi viitorul sunt contopite într-un prezent veşnic. Implicaţia practică a acestei concepţii este neputinţa de a mai trage linie între ceea ce Dumnezeu cunoaşte despre ceva la un moment dat şi ceea ce El va face cu această cunoştinţă în viitor. Cu alte cuvinte, ceea ce Dumnezeu cunoaşte este ca şi făcut. Când acest tip de preştiinţă este corelată cu predestinaţia, în tradiţie augustiniană/calvinistă sau în sensul arminian, o problemă serioasă se iveşte în ceea ce priveşte libertatea şi responsabilitatea umană.[9] Dacă ceea ce Dumnezeu cunoaşte este ca şi făcut, spun ei, atunci se neagă orice noţiune de liber arbitru şi responsabilitate umană.

III. Predestinaţia şi preştiinţa în Biblie


Ar fi imposibil să examinăm toate datele din Biblie cu privire la acest subiect în cadrul lucrării de faţă.[10] În schimb ne vom îndrepta atenţia selectiv asupra acelor texte care vorbesc direct despre aceste două concepte.

Predestinaţia: Decizie cu privire la o activitate planificată. Termenul biblic de la care a fost derivat substantivul predestinaţie este proōrizō, „a hotărî dinainte”. Folosit împreună cu proginōskō (a cunoaşte dinainte) şi prothesis (plan, decizie) în Rom. 8:28-30 şi 1Cor. 2:7, predestinaţia lui Dumnezeu este definită drept „activitatea sa vizavi de oamenii vizând părtăşia acestora cu El.”[11] Este hotărârea lui Dumnezeu „de a face să aibă loc în viitor un anumit eveniment sau anumite împrejurări”[12], fără nici o referire la destin.[13] Importanţa înţelegerii predestinaţiei drept activitate este dată de faptul că sugerează un punct de început şi o desfăşurare până la împlinirea obiectivului.

Predestinaţia: Punctul de început. Efeseni 1:4 ne spune că decizia cu privire la predestinaţie, ca activitate planificată, a fost luată mai înainte de creaţie şi independent de aceasta. Înseamnă atunci că predestinaţia, fiind anterioară în timp creaţiei, făcea necesară creaţia şi păcatul care au avut loc ulterior? Răspunsul este nu şi modul în care toate acestea se pot îmbina laolaltă ne conduce la înţelegerea naturii preştiinţei.

Preştiinţa: anterioară predestinaţiei. Romani 8:29 ne arată clar că predestinaţia presupune preştiinţa, dar că sunt două lucruri diferite. Preştiinţa este un fenomen epistemologic; predestinaţia este o activitate a lui Dumnezeu. Preştiinţa este un anumit atribut sau capacitate în Dumnezeu şi acest atribut oferă temei pentru sau face cu putinţă actul predestinaţiei. În mod inevitabil, preştiinţa ajunge să fie corelată şi confundată cu predestinaţia, când Dumnezeul Biblic este interpretat drept Nemişcătorul, imutabilul, atemporalul Dumnezeu.[14]

Predestinaţia: cuprinde aspecte teoretice şi istorice. În 1Cor. 2:7 citim că Dumnezeu a decis, teoretic, într-un timp anterior timpului uman, să facă ceva ulterior şi istoric în timpul uman. Din punct de vedere biblic există o secvenţă în predestinaţie. Predestinaţia trece de la concepere la implementare istorică.

Predestinaţia: obiectivul. Ca activitate, predestinaţia are obiectivul restaurării omenirii. Efes. 1:4,5 vorbeşte despre aceasta. Cuvântul eklegomai este folosit, însă ni se spune că ek în eklegomai „nu trebuie luat ca accentuând alegerea unui grup mai mic dintr-un grup mai mare; nu are sensul acesta în Luca 9:35; 23:35. Alegerea şi predestinaţia în textele noastre nu au de-a face în primul rând cu mântuirea individului ci cu scopul lui Dumnezeu.”[15] Observaţi că în Efeseni se face aluzie la maniera formală în care obiectivul predestinării este atins. Alegerea (eklegomai) nu este făcută într-o manieră automată, absolută. Alegerea este de natură relaţională pentru că este făcută „în El”.

Predestinaţia: mijlocul eficient. Ca activitate, predestinaţia necesită un mijloc eficient prin care să îşi atingă obiectivul. În 1Petru 1:18-20, sângele lui Hristos este identificat drept mijlocul de care era nevoie. În mod semnificativ, rolul lui Hristos în această chestiune era preştiut dinainte de întemeierea lumii (1Pet. 1:18-20). Ca atare, atât obiectivul (Efes. 1:4) cât şi mijlocul (1Pet. 1:18-20) predestinării au fost stabilite înainte de timpul creaţiei. Sângele lui Hristos nu este însă singurul mijloc instrumentar pentru predestinaţie. În 2Tes. 2:13, Pavel le spune tesalonicenilor că Dumnezeu i-a ales de la început ca să fie mântuiţi prin lucrarea sfinţitoare a Duhului şi prin credinţa în adevăr. Avem aici un tablou al implicării Duhului, în relaţiile interpersonale, conducând la credinţa în adevăr, aşa cum se găseşte în Isus Hristos, şi la mântuire.

Predestinaţia: lucrată în istorie. Efeseni 1:9-10 demonstrează lucrarea predestinaţiei în istorie. Planul (taina) pe care Dumnezeu l-a făcut de la întemeierea lumii este descoperită oamenilor. Planul întruchipează un timp potrivit (kairos, plinătatea timpului) când va fi transpus în fapt (eis oikonomian). Istoria este scena pe care totul iese la iveală.

Predestinaţia şi individul. În Rom. 8:29, Pavel enunţă o serie clară de activităţi mântuitoare, bazate pe preştiinţa lui Dumnezeu: predestinarea, chemarea, îndreptăţirea şi proslăvirea. Deşi la prima vedere s-ar părea că individul nu joacă nici un rol în această serie de activităţi, este semnificativ faptul că textul presupune un răspuns afirmativ din partea individului la oferta lui Dumnezeu (vezi vers. 28).

Concluzie la datele biblice cu privire la predestinaţie. Dumnezeul biblic, Dumnezeul cel bun care cunoaşte sfârşitul încă de la început (Isa. 46:9-10), a hotărât să creeze lumea, ştiind că va avea loc o cădere. Biblia nu ne spune de ce Dumnezeu a hotărât să creeze chiar cunoscând acest lucru. Dată fiind preştiinţa Sa, Dumnezeu a hotărât (a predestinat) un plan, o activitate prin care să fie remediată căderea. Acest plan, deşi făcut înainte de creaţie, urma să fie derulat în istoria omenească şi nu a fost implementat decât atunci când un anumit timp s-a împlinit (Gal. 4:4). Planul urmărea răscumpărarea şi refacerea doar „în Hristos”, prin lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt. De vreme ce preştiinţa lui Dumnezeu cu privire la evenimente viitoare nu înseamnă că El predetermină fiecare eveniment viitor, toţi sunt liberi cu adevărat să răspundă la planul Lui afirmativ sau negativ. Destinul nici unui om nu este hotărât din veşnicie în virtutea hotărârii lui Dumnezeu (predestinaţie). Astfel, predestinaţia nu este o cauză a mântuirii, în sens tehnic, predestinaţia este contextul în care Dumnezeu a făcut mântuirea posibilă, în virtutea alegerilor individuale.

IV. Distincţia între perspectiva biblică şi cea arminiană.


Poziţia augustiniană/calvinistă, potrivit căreia mântuirea personală nu este condiţionată de alegerea liberă este cu totul deosebită de datele biblice prezentate mai sus.

Din punctul de vedere arminian, pe de o parte, Dumnezeu cunoaşte dinainte tot ceea ce urmează să se petreacă în lume şi nu este niciodată luat prin surprindere. Pe de altă parte, arminieni, cum ar fi Clark Pinnock, susţin că libertatea omului nu este compatibilă cu preştiinţa divină. Pinnock limitează preştiinţa divină doar la ceea ce este cognoscibil: „actele libere nu sunt acte ce pot fi cunoscute dinainte. Literalmente acestea nu există ca să poată fi cunoscute. Dumnezeu poate presupune ce anume vei face tu vinerea viitoare, însă nu poate şti cu certitudine pentru că încă nu ai făcut nimic.”[16]

În măsura în care „condiţionalitatea”[17] este trăsătura cheie distinctivă a punctului de vedere arminian, atunci sumarul poziţiei biblice dat mai sus poate fi socotit arminian. Totuşi trebuie făcute anumite distincţii cheie în dreptul poziţiei biblice. În primul rând, oricare ar fi definiţia arminiană a predestinaţiei, din punct de vedere biblic conceptul nu presupune fixarea cauzală a destinului individual. În al doilea rând, deşi Dumnezeu ştie cine anume va fi mântuit, datorită cunoştinţei pe care o are cu privire la alegerile individuale, această preştiinţă nu trebuie definită în termenii înţelegerii clasice a omniscienţei, i.e., ceea ce Dumnezeu cunoaşte, El a hotărât dinainte. În al treilea rând, poziţia că Dumnezeu nu cunoaşte actele viitoare contravine datelor biblice, această idee compromiţând întregul gen biblic de profeţie predictivă.

Concluzie

Biblia vorbeşte despre o predestinaţie bazată pe preştiinţa divină a alegerilor individuale viitoare. În esenţă, predestinaţia este decizia lui Dumnezei de a face un plan de mântuire a lumii Sale încă necreate. Natura cunoaşterii divine a viitorului nu trebuie înţeleasă în termeni strict analogici cu cunoaşterea umană (curentul open view) sau în termenii filosofiei greceşti. Capacitatea lui Dumnezeu de a cunoaşte evenimente care încă nu au avut loc într-un mod care nu condiţionează deznodământul este probabil problema cheie nerezolvată în ceea ce priveşte predestinaţia. Dar nu este această capacitatea ceea ce Îl deosebeşte ca Dumnezeu?

Leave a comment and / or appreciate the article!




CLICK HERE
http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/


Posted by: *DJ_DANY*

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen