Ce se întâmplă cu acele cuvinte bune şi tandre de altădată?

VORBE ŞI CUVINTE

Ascultăm câteodată pe cineva vorbind, şi cuvintele ne merg drept la inimă. Putem fi de acord cu ceea ce spune. Îi dăm dreptate şi ne ataşăm la punctul lui de vedere. Parcă el spune aceleaşi lucruri la care ne gândim şi noi, dar n-am îndrăznit, sau nu am găsit cuvintele în care să ne exprimăm. Simţim că suntem de aceeaşi parte a baricadei. Ne solidarizăm şi suntem prieteni. Ceva ne leagă, ca şi când ne-am cunoaşte de o viaţă. Ne face plăcere să ne aflăm mereu aproape. Cel puţin pentru o vreme, am găsit pe cineva în care să credem, pe care să-l iubim

Dar trece o vreme şi lucrurile devin banale. Începem să ne îndoim de calităţile apreciate altădată. Cuvintele pe care le-am socotit de aur, devin acum reci şi tăioase. Amintirea speranţelor de la început, ne umple de resemnare, în cel mai fericit caz. Cuvintele au devenit vorbe goale. Când spune ceva, acum, omul convingător de altădată, ne face impresia că încearcă să acopere sau să evite o anumită realitate pe care nu ar dori să o mai cunoască şi alţii. În timp ce pentru noi nu mai face doi bani ceea ce spune el, auzim pe câte cineva lăudându-l aşa cum am făcut şi noi cândva.

De ce se întâmplă aşa ceva? De ce ne schimbăm poziţia faţă de cineva? Ce anume ne face să nu mai putem iubi şi aprecia pe cineva în care ne-am pus mare speranţă? Ce se întâmplă cu acele cuvinte bune şi tandre de altădată? Nu le mai auzim noi cu aceiaşi bunăvoinţă, sau nu mai sunt ele spuse cu aceeaşi căldură ca atunci? Ce anume se schimbă; cuvintele din cauza relaţiei, sau relaţia din cauza cuvintelor? Am fi putut evita eşecul, sau acesta este previzibil chiar de la început? Există vreo ieşire din acest carusel dureros?

De cele mai multe ori, când avem curajul să reevaluăm lucrurile, constatăm că la vremea la care omul acela primea afecţiunea şi devotamentul nostru, îl consideram ca pe o împlinire a aşteptărilor noastre. Era ca şi cum a sosit cineva pe care-l aşteptam, şi acest lucru ne umplea de mulţumire şi bucurie. Lucrurile au mers destul de bine, câtă vreme cererea şi oferta se împlineau reciproc. Dar cu timpul s-a produs o schimbare, fie la noi, fie la el, fie la ambele capete ale relaţiei. Calitatea legăturii de altădată se realiza natural, printr-o potrivire care aducea armonie şi speranţă. Dar acum visul s-a năruit, şi nu a mai rămas decât o amintire spulberată de vânt.
Şi dacă avem dorinţa să ne lămurim şi mai bine despre cele întâmplate, constatăm că între timp nu a mai făcut nimeni nimic pentru ca relaţia să dăinuie. Ca o grădină care nu a mai fost îngrijită, ca o vie părăsită, relaţia nu ne mai aduce roadele de care altă dată ne bucuram atât de mult. Constatăm o dată în plus, că atunci când lăsăm lucrurile să meargă la voia întâmplării, nimic bun nu se realizează de la sine. Numai efortul conştient, generos şi înţelept, poate face lucrurile să meargă bine.

Suferinţa noastră vine din frustrarea de a nu mai primi şi oferi cuvintele bune de care ne bucuram cândva reciproc. Noi am fost făcuţi special să dezvoltăm o relaţie. Când aceasta există şi funcţionează cum trebuie, ne simţim împliniţi şi în largul nostru, iar când legătura de suflet merge prost, suferim ca după o pierdere majoră. Aceasta chiar este o pierdere majoră.

Cuvinte care să exprime gânduri, sau vorbe care să acopere goluri.
Uneori cuvintele vin direct din suflet. Ele poartă o solie simplă şi clară despre realitatea interioară. Nu este nevoie de argumente suplimentare pentru a convinge. O doză de bunăvoinţă însoţeşte fiecare rostire. Tonul este liniştit. Gândurile sunt exprimate liber şi fără înconjor. Ideile sunt uşor de înţeles, iar limpezimea lor face bine celui care le aude. Efectul acestor cuvinte este asemenea balsamului, unge la suflet, curăţă şi înnobilează şi vindecă. Acestea sunt mireasmă de viaţă spre viaţă, iar rostirea lor creează şi dezvoltă relaţia sănătoasă şi de durată.

Câtă vreme cuvintele sunt redarea corectă a gândurilor, iar gândurile sunt înălţătoare, legătura de suflet creşte vie şi roditoare. În asemenea situaţii, vorbirea despre sine este curajoasă şi sinceră, zugrăvind un interior care nu ascunde şi nu minte, nici când se laudă, nici când se căină. Când se referă la alţii, auzim adesea aprecieri şi laude, iar criticele sunt modeste şi binevoitoare, gata mai degrabă să scuze decât să acuze, mai ales când persoana nu este de faţă.

Acestea sunt cuvinte cu har şi drese cu sare. Ele vin dintr-un suflet sănătos şi echilibrat. Ele comunică siguranţă şi putere, pentru că autorul lor se alimentează dintr-o sursă puternică şi durabilă. Cel mai adesea, influenţa directă a Duhului Divin este revărsată asupra celui ce vorbeşte şi asupra celui ce ascultă. Să tot fii prin preajmă.
Alteori oamenii spun vorbe în loc de cuvinte. Mai mult sau mai puţin conştienţi, ei ocolesc cu grijă subiecte sensibile nu pentru că au tact şi bună cuviinţă, ci pentru că ar dezvălui falsul şi necinstea ascunse în suflet. În loc să aibă curajul să cureţe partea dinăuntru a vasului, ei preferă să ascundă cusururile cu vorbe goale şi de umplutură. Palavrageala este un surplus de cuvinte menite să deruteze pe ascultător şi să îndrepte atenţia în altă parte.

Ceva sună fals şi aduce suspiciune, iar în timp, strică relaţia.

Pentru cuvintele rele şi distrugătoare nu trebuie căutată soluţia la un plus de educaţie sau politeţe, ci la un plus de pocăinţă autentică. Cuvântul „pocăinţă” poate părea prea dur spus în acest context, dar el exprimă simplu nevoia de luminare, curăţire şi înnoire interioară. Iar lucrarea aceasta este perfect posibilă pentru cine doreşte cu tot dinadinsul să fie un om nou cu vorbire bună şi ziditoare. Vom avea atunci cuvinte adevărate în loc de vorbe goale şi ne vom putea bucura de fiecare rostire cu har şi înţelepciune care vine de sus.

Leave a comment and / or appreciate the article!