Amintiri cu sfinti , - volumul 3 - Amintiri cu sfinti PARTEA 1 / 2

Amintiri cu sfinti , - volumul 3 - Amintiri cu sfinti PARTEA 1 / 2

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.”
Şi Richard Wurmbrand avea într‑adevăr această dragoste. Iar dragostea sa se baza pe conceptul că „Dumnezeu Se află întotdeauna de partea celor năpăstuiţi”, indiferent de cum au arătat ei înainte de năpastă. Şi năpăstuiţi au fost şi vor mai fi până la vremea sfârşitului. De aceea, în vremuri de necaz, s‑au ascuns în casa lui şi legionari şi soldaţi germani în retragerea lor dezordonată şi foşti comunişti urmăriţi de răzbunarea mai „dogmaticilor” lor tovarăşi. Acolo, în acea mansardă sărăcăcioasă, dar romantică, am întâlnit‑o pe doamna Marin, soţia eroului legionar căzut în Spania în luptă cu comuniştii şi care parcă era de‑acolo, parcă trăia acolo de veacuri.
Am întrebat în toate părţile şi de nicăieri nu am primit răspunsul că Richard Wurmbrand ar fi incriminat vreodată pe vreun năpăstuit pentru ceea ce săvârşise el în chip nelegiuit înainte de căderea sa. Căci dacă Christos l‑a iertat până şi pe tâlharul de pe cruce pentru căinţa sa sinceră, ce drept mai avem noi să condamnăm?
Marea dragoste a lui Richard Wurmbrand s‑a dovedit a fi reală şi lucrătoare. Datorită ei a scăpat teafăr la minte şi suflet, şi chiar trupeşte, din izolarea de trei ani care‑i fusese impusă în temniţă. Gândindu‑mă la această grozavă încercare menită să înmoaie rezistenţa oricărui întemniţat, mi‑am adus aminte de filmul biografic „Papillon”. Am retrăit toate acele scene îngrozitoare din timpul recluziunii de un an, impusă celebrului criminal francez. Am retrăit tot zbuciumul pentru o supravieţuire mentală a unui om care nu avea cu sine arma rugăciunii şi nici reveria tămăduitoare pe
care ţi‑o dă prezenţa lui Christos. Câtă diferenţă de comportament între doi oameni supuşi aceloraşi condiţii de împilare!
A fost vreodată contestat Richard Wurmbrand? Da. Cum s‑ar putea altfel? Peste tot în această lume, la popoarele mici, dar şi la cele mari, există o sectă universală a celor care sprijină gardurile cu spatele şi care privesc alene la tot ce se întreprinde împrejur. Dacă ceva se răstoarnă sau se dărâmă din greşeală, ei exclamă cu înţelepciunea boului de la jug: „Bine c‑au păţit‑o, că nu se mai satură să nu stea binişor locului!”
Şi Richard Wurmbrand a fost un campion al nestatului binişor locului.
Mi‑aduc aminte cum comuniştii începuseră să se „şlefuiască” intelectualiceşte şi învăţaseră pe de rost capitolul 13 al Epistolei către Romani: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, deci, să nu‑ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme‑te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să‑L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului.”
Şi cu această învăţătură (altminteri dreaptă), Securitatea „înmuia” inima celor care aveau să devină „drepţii” vânzători ai fraţilor lor. Şi nu puţini ajunseseră aceştia.
Şi nu era vina acelor ieniceri ai Partidului Comunist că interpretau aşa învăţătura paulină, ci de vină erau cei care ar fi trebuit să aibă mintea plină de pricepere, astfel încât să descopere numele adevăratei fiare.
Încolţit din multe părţi de întrebări făţarnice, Richard Wurmbrand arată că textul paulin e plin de adevăr, dar pe lângă îndemnul formulat, acolo, mai există şi o definiţie: cea a adevăratelor stăpâniri („Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă
bună, ci pentru una rea”). Or, în condiţiile comunismului ateu şi opresor, dregătorii erau doar o ticăloasă impostură, apreciind mai degrabă faptele rele, decât pe cele bune. De aceea, apostolii Petru şi Ioan le răspund marilor preoţi (după vindecarea ologului din naştere), care le porunceau „să nu mai vorbească cu nici un chip, nici să nu mai înveţe pe oameni în Numele lui Isus”, prin cuvintele ce par (dar nu sunt) în dezacord cu învăţătura paulină: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit.”
Cine a fost Richard Wurmbrand? Un preot? A fost mai mult decât un preot. A fost o dragoste creştină plină de toată înţelepciunea pe care o dăruie Dumnezeu şi un neobosit pescar de oameni. Un apostol al secolului 20, născut nu dintr‑un sfânt bun de pus în icoană, ci dintr‑un evreu comunist ce dorea răsturnarea lumii din temelii.
Nu vreau să închei aceste mult prea sărace rânduri în comparaţie cu valoarea subiectului, fără a face o remarcă deosebită. De‑a lungul drumului pe care l‑am parcurs până acum în viaţă, am descoperit că în spatele fiecărui întreprinzător, în spatele fiecărui bărbat de seamă, în spatele fiecărui bărbat în urma căruia rămâne ceva de o autentică valoare, se ascunde o femeie vrednică şi înţeleaptă, o femeie vrednică de toată cinstea, o femeie turnată din aur de Ofir.
În spatele lui Richard Wurmbrand s‑a ascuns întotdeauna Sabina, soţia pastorului.
Mulţumesc reverendului Aurel Popescu şi necunoscutei scriitoare de la Bucureşti, care m‑au determinat să scriu aceste rănduri.
Sabina {urmbrand
„Şi acum aş dori să închei cu o poveste personală. Doresc să vă împărtăşesc doar una dintre experienţele pe care le‑am avut în închisorile comuniste. La un moment dat, munceam din greu într‑unul dintre lagărele de concentrare ale comuniştilor. Lucram la construirea unui imens canal. Toate femeile eram triste
şi îndurerate, şi era printre noi o tânără doamnă evreică, care era doctoriţă. Această tânără era mai tristă decât oricare dintre noi. Nimeni nu se putea apropia de ea să‑i vorbească. Într‑una dintre zile, zăceam pe rogojina mea de paie. Lângă mine, se afla tânăra evreică, doctoriţa, şi am încercat, cum am putut, să‑i mângâi inima îndurerată. M‑am apropiat de ea şi i‑am spus:
– Tu eşti o tânără evreică şi n‑ar trebui să fii atât de disperată. Dumnezeu i-a promis strămoşului nostru, Avraam, că poporul evreu va avea un viitor strălucit. Numărul lor va fi ca nisipul de pe malul mării şi ca stelele de pe cer.
Frumoşii ochi trişti ai tinerei s‑au ridicat spre mine, în timp ce obrajii i se udau de lacrimi.
– Da, e‑adevărat, mi‑a răspuns, ca nisipul de pe malul mării, ca să‑l calce toţi în picioare, aşa cum ne calcă pe noi gărzile comuniste. Dar ca stelele de pe cer? Asta n‑o mai cred! Să nu te mai aud că pomeneşti Numele Dumnezeului tău. Cu aceste cuvinte, s‑a dus de lângă mine.
La scurt timp după această discuţie, m‑am trezit într‑o bună dimineaţă, bolnavă pe moarte. Şi când spun pe moarte, vorbesc serios, fiindcă atât de bolnavă eram. Ca să nu mor în celula comunistă, m‑au aruncat într‑o dubă a miliţiei şi m‑au dus într‑o altă închisoare, pe care o numeau spital. Acolo, am văzut nenumărate femei care erau pe moarte. Erau atât de multe, încât zăceau câte două, uneori trei într‑un pat mic şi neîncăpător. Toate care erau acolo aşteptau ca după o zi, două, trei, să fie strămutate la cimitir. Iată‑mă şi pe mine printre ele. Se făcea că era chiar în ajunul unei sărbători comuniste şi iată că, mai spre seară, şi‑a făcut apariţia directorul închisorii cu încă vreo zece ofiţeri. S‑a uitat în jur la acele femei muribunde. Toate arătam ca nişte stafii. Şi când te gândeşti că astăzi sunt mii şi mii ca noi în închisorile comuniste şi în lagărele de concentrare ale Chinei, Vietnamului, din Coreea de Nord. Ele sunt surorile noastre! Directorul închisorii s‑a uitat în jur şi a început să ne ţină o prelegere:
– După cum vedeţi, noi, comuniştii, avem toată puterea în mâna noastră. Am învins. Suntem mai puternici decât Dumnezeul vostru. Avem spitale, medicamente, avem doctori şi în nici un caz
nu mai avem nevoie de Dumnezeul vostru, de Christos. În acest spital, nici să nu îndrăzniţi să pomeniţi Numele Dumnezeului vostru sau al lui Christos. S‑a lăsat o mare tăcere. Nimeni n‑a cutezat să rostească vreun cuvânt, nici o femeie n‑a avut putere să îngaime ceva. Dar Duhul lui Dumnezeu era acolo. El mi‑a dat putere, mi‑a pus pe buze cuvintele potrivite.
– Domnule ofiţer, am îndrăznit, atâta timp cât moartea şi boala bântuie pământul, şi dumneavoastră vedeţi cât de aproape suntem noi de moarte, avem nevoie cu toţii de Dumnezeu. Avem nevoie de Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, singurul care poate da viaţă.
Directorul a explodat de furie. A încercat să‑mi dea replici, eu i‑am răspuns înapoi. Când n‑a mai ştiut ce să spună, a ieşit, trântind uşa după el. Femeile erau atât de fericite. Acesta a fost unul dintre cele mai fericite momente din viaţa lor de deţinute. Au început să se îmbrăţişeze una pe alta, din cauză că cineva a îndrăznit să ţină piept unei brute comuniste. A doua zi, dis-de-dimineaţă, pe când tăcerea nopţii nu dispăruse încă, a intrat la noi un gardian cu o listă. Pe listă erau trei nume, femei cărora, chipurile, sănătatea le permitea să meargă din nou la lucru.
Primul din cele trei nume a fost al meu. Nici poveste să pot merge. Doar eram pe moarte! Dar am fost luată pe sus, aruncată în dubă şi dusă înapoi în celula mea din temniţă. Când celelalte deţinute m‑au văzut, au început să plângă. Au început să bată în uşă, strigând după ajutor. Nu s‑a prezentat nimeni. A doua zi, când miile de deţinute se adunau pentru a merge la muncă pe câmp, am fost nevoită să merg cu ele. Nici nu se punea problema să merg, stăteam în picioare şi eu cu ele. Am fost târâtă mile întregi de către celelalte deţinute. Nu ştiu dacă mintea umană poate să‑şi imagineze ce a însemnat să fii obligată să mărşăluieşti, flămândă, firavă şi bolnavă, în fiecare zi, spre câmpul unde lucram. Iar gărzile ne împingeau cu puştile să ne mişcăm. Ba mai mult, eram înconjurate şi de nişte dulăi înfricoşători, la a căror vedere ţi se făcea inima mică, mică, mică de tot. Deţinutele mărşăluiau, obligate fiind să mă care şi pe mine pe braţe. Ajunse la destinaţie, mă lăsau jos pe pământ. Nimeni nu avea voie să se apropie de mine. Toate erau forţate să 5
muncească. Iată‑mă, zăcând pe pământ, o privelişte care le făcea pe celelalte deţinute credincioase să urle de durere. Credeau că acolo urma să‑mi fie mormântul. Dar în clipele acelea, când nimeni nu avea voie să se apropie de mine, L‑am zărit pe Isus stând înaintea mea. Trecuse de gardieni. Era lângă mine şi S‑a atins de trupul meu muribund, firav şi măcinat de boală. Seara, când deţinutele s‑au întors la celulele lor, eu eram printre ele.
Vestea s‑a răspândit ca văpaia focului în toată închisoarea. Se făcuse târziu, şi eu zăceam pe rogojina mea de paie aşezată direct pe ciment, când s‑a apropiat de mine acea tânără doctoriţă evreică. Mi‑a mărturisit că imaginea unei asemenea vindecări miraculoase a determinat‑o să creadă în adevăratul Profet, Mesia, Cel care S‑a atins de trupul meu şi m‑a vindecat.
Richard {urmbrand
Iată una dintre poeziile acestui „ne‑poet” îndrăgostit de frumos:
Am urmărit himera, adevărul,
Dar ce‑am găsit a fost mereu tot „eu”,
Tot numai flori de măr aduce mărul,
Dar mie „eul” îmi e Dumnezeul
Din iadul căruia nu‑i evadare
Şi după grele lepădări de sine
Şi după sacrificiul cel mai mare,
Sunt tot în „eu”, nu am ieşit din mine.
Mi‑e adevăr doar psihodiagrama
Bilanţul tragicelor experienţe
Tristeţea‑i cânt, căci ea şi panorama
Mult chinuitei mele existenţe.
Trăind altfel, altfel mi‑ar fi gândirea,
Mentalitatea o schimb pe‑un blid de linte.
Se cheltuieşte pe năluci iubirea,
Mereu e numai „eul” care minte.6
Se travesteşte în idealuri, în religii,
E revoluţionar, răstoarnă totul.
În toate‑s ale „eului” vestigii.
El pângăreşte tot ca să trăiască,
El are singur gând ca să trăiască bine.
Şi buruiana asta‑n mine o să crească
Până „eul” va fi înghiţit de Tine.
Atunci sub chip de „eu” avea‑voi adevărul,
Căci „eul” meu va fi atunci Christos.
Tot numai flori de măr v‑aduce mărul,
Dar va fi întruchipare de frumos.
Doi tineri adventiwti
I‑am cunoscut în Bucureşti prin anii 1972‑1973. De întâlnit i‑am întâlnit la „Popa Tatu”. În Bucureşti, printr‑o stranie coincidenţă, unele adunări evanghelice se aflau pe trei străzi cu nume de popi ortodocşi: „Popa Tatu” găzduia adunarea adventistă, „Popa Nan” adăpostea adunarea penticostală, iar „Popa Rusu” găzduia o adunare baptistă. Proaspăt convertiţi, Adrian, Corneluş şi cu mine eram dornici pe atunci să vizităm toate aceste adunări şi să vedem „care este diferenţa?”
Erau ani tineri, când entuziasmul credinţei nu se osificase încă în vigoarea doctrinelor intransigente. Cu doi dintre tinerii bisericii adventiste ne‑am împrietenit foarte repede. După ce ne‑am vizitat reciproc de câteva ori la biserici, am hotărât să ne întâlnim pentru părtăşie, studiu şi rugăciune. Era o prietenie tinerească a curăţiei de suflet. Petreceam împreună câteva ore în „studii” tinereşti, prea puţin teologice, dar fermecătoare prin fiorul de conţinut transcendental care ne aprindea inimile. Cunoştinţele noastre erau puţine. Descopeream abia atunci textul sacru şi, buchisind pe versetele lui, ne făceam singuri un fel de alfabetizare creştină.
Ne înălţam însă sufletele pe scările unor cântece creştine ale căror trepte duhovniceşti fuseseră deja aşezate în strofe scrise de fraţi de‑ai noştri mai mari, mult mai maturi, mai vârstnici şi mai 7
chibzuiţi ca noi. La terminarea fiecărei seri, ne luam noi înşine zborul spre înălţimile întâlnirii cu Dumnezeu, purtaţi de aripile rugăciunilor calde, cucernice, de o totală, naivă şi frumoasă transparenţă sufletească. Rezultatul era că tavanul încăperii dispărea şi cerul era dintr‑o dată printre noi, într‑o îmbrăţişare caldă şi duioasă. A început apoi anul şcolar şi întâlnirile noastre au încetat.
Ne‑am revăzut într‑o zi de sfârşit de vară, peste aproximativ un an de zile. Cei doi tineri adventişti ne‑au căutat la biserica noastră şi ne‑au propus să ne întâlnim pentru ceva foarte special:
– Ştiţi, noi suntem pacifişti necombatanţi, nu punem mâna pe armă, şi ţinem foarte mult la respectarea Sabatului. Din cauza asta când ne vine ordinul de încorporare, ştim că vom face închisoare. Este o încercare mare pentru noi. Ne‑am rugat şi împreună cu cei din biserica noastră, dar n‑a fost ca atunci când ne‑am rugat cu voi. Vrem sa ne mai rugăm încă o dată împreună înainte de a pleca la încorporare. Avem nevoie de putere...
Şi aşa a fost...
Nici atunci şi nici acum n‑am avut şi n‑am nici un fel de sentiment critic la adresa acestor tineri. Le‑am respectat şi le respect şi acum încredinţarea şi hotărârea. Mi se păreau atunci asemenea celor trei tineri din Babilon, care se pregăteau să fie aruncaţi în cuptorul aprins. Nici ei nu ne‑au pretins niciodată să fim aidoma lor, să le împărtăşim convingerile. Eram tineri naivi şi fără preconcepţii. Citisem doar ce spusese apostolul Pavel: „Cine face deosebire între zile pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile pentru Domnul n‑o face...” (Romani 14:1‑12) şi ne hotărâsem să ne respectăm şi să ne iubim dincolo de diferenţe.
Eram prea tineri ca să vedem altfel. Când sunt mici mai toţi puii de raţe şi curci, pisoii şi căţeii se joacă împreună. Problemele dintre ei apar mai târziu, la... maturitate.
Poate că de aceea am rămas un etern îndrăgostit de întâlnirile de tineret. Chiar şi acum, la cei cincizeci de ani ai mei, mă simt mult mai bine între tineri decât între cei de vârstă mea. Doamne, în această privinţă, ajută‑mă să nu mă maturizez... niciodată!8
Supraconfesional, interconfesional, neconfesional
Întreaga Biserică creştină este născută la Rusalii („Ziua Cincizecimii”, „Pentecostos”, în limba greacă). Cei care practică vorbirea în limbi neînţelese nu ar trebui să se numească „penticostali”, dând de înţeles celorlalţi creştini că numai ei sunt Biserica „cea adevărată”.
De fapt, nici o Biserica n‑ar trebui să se joace „de‑a numele”. „Christos n‑a fost împărţit”, le spune Pavel corintenilor. Adevăraţii urmaşi ai lui Christos sunt fraţi şi surori cu cei pe care‑i întâlnesc îngenuncheaţi la poalele crucii de la Calvar. Îmi aduc aminte că, acum câţiva ani, pe când colindam cu Evanghelia oraşele şi satele Moldovei, la Piatra Neamţ, mi s‑a întâmplat sa fiu într‑o Biserică Creştină după Evanghelie. Cel ce m‑a invitat mi‑a făcut cea mai grozavă prezentare pe care am auzit‑o vreodată. Sunt peste douăzeci de ani de atunci şi m‑am străduit din răsputeri să fiu la înălţimea a ceea ce fratele a spus atunci despre mine:
„Ştiţi, ca şi mine, prietenul şi fratele meu este dintre acei credincioşi adevăraţi din toate bisericile. El este «catolic» pentru că face parte din Biserica triumfătoare trimisă până la marginile pământului. Este «ortodox» pentru că‑i place Cuvântul adevărat şi‑l propovăduieşte pretutindeni. Face parte din minunata «oaste a Domnului», care luptă pentru sfinţenia Evangheliei. Este «penticostal» pentru că face parte din Biserica născută la Rusalii şi se lasă călăuzit de Duhul Sfânt. Este «baptist» pentru că L‑a mărturisit pe Domnul în apa botezului nou-testamentar. Este «creştin după Evanghelie» în toată strădania lui de a împlini cu viaţa Biblia şi este «adventist» pentru că‑L iubeşte pe Isus şi‑L aşteaptă să vină să ne ia la cer.”
O caracterizare asemănătoare am auzit mai târziu şi despre Domnul Isus, care, zicea un american:
„S‑a botezat la Ioan Baptistul, a primit Duhul Sfânt, a trăit după Evanghelie, credinţa cea adevărată, ne‑a trimis până la marginile pământului şi aşteaptă cu nerăbdare clipa când va 9
bea din nou paharul de vin al legământului la masa la care va sta împreună cu noi în Împărăţia viitoare.”
Numai „copilăria noastră” spirituală ne amăgeşte să ne împărţim în cete şi să ne justificăm răutatea prin acest joc al „numelor” care ne dezbină: „eu sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Chifa, eu sunt al lui Apolo şi eu sunt al lui Christos”.
Pavel Chiu
L‑am cunoscut puţin, spre paguba mea. Ne‑am întâlnit în treacăt la biserica baptistă din cartierul Grădişte din Arad. Când l‑am văzut în sala adunării în care fusesem rânduit să predic în acea după‑amiază, am răsuflat uşurat, mi‑am luat logodnica şi am... fugit la plimbare pe malul Mureşului. Eram sigur că, având ocazia să asculte o predica a fratelui Chiu, om preţuit şi predicator foarte cunoscut şi îndrăgit, nimeni nu‑mi va simţi lipsa.
M‑a întâlnit peste alte câteva zile acasă la viitorul meu socru.
– Să nu mai faci niciodată ce ai făcut duminică, mi‑a spus dânsul dojenitor.
– Frate Chiu, nu puteam eu vorbi când eraţi dumneavoastră acolo..., am spus eu sincer. Însă dânsul m‑a strivit sub smerenia lui proverbială:
– Venisem special ca să te ascult. Am auzit lucruri frumoase despre tine.
Ne‑am mai văzut apoi de câteva ori în viaţă. Prietenia dânsului cu familia părinţilor soţiei mele m‑a învăluit şi pe mine în dragostea binevoitoare a dânsului. Iată părerile altor doi oameni care l‑au cunoscut şi au vorbit cu ocazia plecării acestei slugi bune la Domnul ei!
Florian Guler:
„În sudul Floridei, a trecut la Viaţă, fratele Pavel Chiu, unul dintre cei mai vechi aşa-numiţi «păstori laici» din România. Contribuţia «păstorilor laici» (alături de cei mai mulţi «cu studii») la lucrarea Evanghelică din România comunistă a fost determinantă. 0
„Laicii” s‑au dovedit a fi, procentual, mai rezistenţi la presiunea ideologică, mai curajoşi şi mai independenţi faţă de sistem. În 1978, biserica Şega, (pe atunci una dintre primele cinci ca mărime în ţară, cu aproape 1.000 de membri), se uita după un nou păstor. Unul dintre primele lucruri pe care le căutam noi atunci era un păstor care să colaboreze în exclusivitate cu Duhul Sfânt în lucrarea şi administrarea bisericii. Şi erau mulţi.
Dintre toţi, biserica s‑a oprit la Pavel Chiu, un păstor cu nume bun, «mic la stat», cu spinarea «încăpăţânat de dreaptă» şi care refuza să discute orice problemă legată de salariul pe care urma să‑l primească. Au urmat apoi ani roditori în «Biserica cu şapte curente», cum era «alintată» atunci adunarea noastră din strada Brâncoveanu (Scărişoara), Arad. Îmi amintesc de ani la rând, când adunarea avea anual servicii de botez cu zeci şi zeci de convertiţi.
După ani, am ajuns să trăiesc în America, unde fratele Pavel Chiu păstorea cu acelaşi entuziasm şi cu aceeaşi bucurie, nu sute de credincioşi ca la Arad, ci numai vreo 70 de oameni. A slujit mai mulţi ani la cea de-a doua biserică baptistă română din Detroit (Eastpoint).
Pe la vârstă de şaptezeci de ani s‑a autodeclarat pensionar, dar a fost «silit» de biserică să rămână încă în slujire mai mult de un an de zile, înainte de a se retrage în Florida.
Acum, când celebrăm Viaţa la moartea domniei sale, mi‑au venit în minte două secvenţe din trecut.
Era la vremea pensionării dumnealui. Într‑o duminică, după ce un vorbitor a terminat de vorbit şi s‑a aşezat pe bancă, s‑a ridicat dânsul şi a spus: «Ce mi‑a plăcut cel mai mult la fratele a fost că, uitându‑mă la el de aproape, (erau amândoi la amvon) am văzut că în timp ce vorbea îi tremura cămaşa pe el. Fraţilor, ce har pentru o biserică să aibă oameni care vorbesc tremurând. Vă mărturisesc că şi eu, deşi predic de o viaţă, tremur ori de câte ori mă ridic în faţa voastră. Nu este admis să vorbească cineva din Cuvânt fără emoţie şi fără cutremurare.»
Cu câteva luni în urmă, la ultima noastră convorbire telefonică, când «se pierdea» des, după o pauză, a întrebat: «Ce face N.M.? (Era vorba despre cineva din biserica pe care o păstorise în
urmă cu mai bine de 20 de ani.) Să‑i spui că este încă pe lista mea de rugăciune...»
Fratele Pavel
La plug ori la altar, din zori
Să nu vă potriviţi cu tina
Şi când vorbeşti, să simţi fiori,
Rănindu‑te.. Lumina!
În aşteptări tot căutând
Şi‑n rugi spunându‑şi dorul
Cu oile pierdute‑n gând
A adormit… păstorul.
Troy, 22 septembrie 2004”
Ilie U. Tomuţa:
„Am fost mişcat de trecerea din viaţa aceasta a Pastorului Pavel Chiu. Vestea aceasta a fost marcată prin cuvintele care sunt vrednice de crezut: «a plecat la Domnul». L‑am cunoscut ca pe un adevărat om al lui Dumnezeu, om cu o deosebită chemare în slujirea Evangheliei, un om al dragostei, al jertfei, un om în care puteai vedea o inimă dornică de a propovădui o Evanghelie curată, gata totdeauna să-i salveze pe cei păcătoşi de la iad.
Biserica sau confesiunea religioasă nu a fost niciodată o piedică pentru el în a te face să te simţi respins. A ştiut să se uite cu aceeaşi dragoste la oricine, să asculte povestea fiecărui copil, tânăr, sau bătrân şi apoi să deschidă Sfânta Scriptură din care să aducă mângâiere.
Cu toate că nu eram membru al bisericii păstorită de dânsul, au fost situaţii când eram în biserica dânsului pentru a auzi un cuvânt proaspăt din gura unui om al lui Dumnezeu. Viaţa mea de creştin a fost marcată în mod special de umblarea acestui om cu Dumnezeu.
Pentru întreaga viaţă a acestui slujitor merită să-I mulţumim lui Dumnezeu.
Cu toata aprecierea,
Rev. Ilie U. Tomuta, Dir. Genesis Romanian Mission”
Vis\] Ferenc
(Mărturie personală)
Tatăl meu a fost preot reformat. Cursurile şcolii medii le‑am urmat la gimnaziul Kolcsey Ferenc din Satu Mare, iar teologia am studiat‑o la universitatea Tisza Istvan din Debrecen. Primul meu loc de muncă a fost la Salonta, judeţul Bihor. De aici am fost transferat la Niuved, judeţul Bihor, apoi la Cheţ, judeţul Bihor. Sărbătoarea Rusaliilor din anul 1958 ne‑a copleşit de bogăţie. Aici la Cheţ, un sat mic, am asistat la primele semne ale înnoirii în viaţa comunităţii. Chiar şi câţiva dintre mai marii satului, dintre cei beţivani, L‑au recunoscut în Christos pe Mântuitorul lor.
Într‑o zi, poştaşul mi‑a înmânat o scrisoare. Era o scrisoare obişnuită. Soţia unui preot îmi scria următoarele:
„Azi-noapte securitatea l‑a arestat pe soţul meu, care este bolnav; suferă de T.B.C. Dacă nu aş crede în Cel care l‑a scos pe Lazăr după patru zile din mormânt, n‑aş mai avea nici o speranţă că‑l voi mai vedea în această viaţă. Dar eu cred...”
Vestea a confirmat cele deja ştiute de noi. În curând va veni şi rândul nostru. Au început arestările masive. Populaţia satului încă refuza să accepte sărăcia şi mizeria comună datorită formării colhozurilor (C.A.P.‑urilor). Şi lupta ideologică era în toi. Regimul comunist dorea să distrugă comunităţile creştine, pe care le considera cei mai înverşunaţi duşmani ai săi.
A trecut aproape o lună de zile de la începutul arestărilor. Câţiva membri ai mişcării de trezire spirituală din cadrul bisericii reformate au fost întemniţaţi. Zi de zi trăiam în stresul aşteptării. Doream şi noi arestarea, deoarece în libertate ar fi existat posibilitatea să nu avem puterea să ne păstrăm credinţa.
Antecedentele arestării se întind până în trecutul îndepărtat. Arestarea reformaţilor maghiari numiţi „betaniştii din România” a avut aspectul ei bisericesc şi de stat. La începutul secolului al
20‑lea împotriva vieţii de lâncezeală a bisericii formaliste şi tradiţionale, a apărut un curent religios cu pretenţia de semper reformanda (în latineşte: reformare continuă). Acest curent de reînnoire cu pornire evanghelică a considerat reforma în capite et membris (în latineşte: atât în conducători cât şi în membrii săi) ca pe o ordine permanentă, continuă, normală şi nicidecum un lucru ieşit din comun în biserică.
Deşteptarea spirituală este legată de numele profesorilor de teologie Szabó Aladár şi Kecskemethy Istvan, care au fondat uniunea CE, cu intenţia de a pregăti un loc cald vestitorilor Evangheliei şi un teren de trăire comunitară şi slujire din dragoste. În anii ‘40 lucrarea, care iniţial a fost cât un bob de muştar, a ajuns ‑ca să rămânem la metafore ‑un pom imens, care cuprindea aproape întreaga Biserică Reformată. Tot mai mulţi şi‑au dat seama atât în privinţa vieţii particulare, cât şi a celei comunitare, că singura forţă care poate păstra atât biserica, cât şi credinţa noastră, dar şi naţiunea, este poteca îngustă a Evangheliei. Această recunoaştere existenţială s‑a dovedit a fi realmente istorică, căci, odată cu cel de‑al doilea război mondial, puterea bolşevică a pătruns deja până în Europa centrală, periclitând până chiar şi Occidentul.
Puterea totalitară a dictaturii sovietice a început „curăţenia generală radicală” în fiecare stat ocupat. Din 1949 a desfiinţat toate asociaţiile, uniunile şi serviciile oferite de acestea, propagând superioritatea societăţii bazate pe lupta de clasă, manifestând o răbdare „mărinimoasă” doar faţă de activitatea bisericească cultică, formală.
Biserica noastră a fost surprinsă nepregătită de pericolul din Răsărit. În acea stare de şoc s‑a început, paralel cu implementarea ideologiei marxiste, acţiunea de conciliere cu puterea. Dorea să se demonstreze şi din punct de vedere teologic superioritatea noului tip de societate, prezentându‑se ca exemplu de urmat modelul „teologiei şi bisericii slujitoare”. Ba chiar mai mult, considera o favoare faptul că putea împinge „căruţa statului”, cu lacrimile pocăinţei în ochi. Bineînţeles, noul regim de tip soviet i‑a îngăduit bisericii acest lucru, cu mărinimie. Conducătorii bisericii şi‑au cerut iertare în public pentru afirmaţiile lor anterioare legate de
pericolul din Răsărit. S‑au străduit să îndeplinească unul dintre punctele de vedere luterane, şi anume că: „Libertatea creştinului constă din aceea că este sluga tuturor”, uitând de partea a doua a ideii, şi anume că: „Creştinul este stăpân deasupra tuturor, pentru că are parte de Împărăţia nemărginită a lui Christos”. Astfel, cuvântul „a sluji” a fost denaturat, dându‑i‑se o nuanţă de servilism. Atitudinea profetică de atenţionare şi de protest, care izvora din Împărăţia lui Christos, a dispărut încetul cu încetul în totalitate. Împotriva celor care au îndrăznit să ridice glasul, puterea a luat măsuri administrative. Unii au ajuns în închisoare, în spitale de psihiatrie, alţii au dispărut şi n‑au mai fost găsiţi. (Preotul Papp Bela din Karczag a dispărut, iar Gulyás Lajos a fost condamnat la moarte şi executat pentru activitatea sa revoluţionară din 1956.)
Reprezentanţii oficiali ai bisericii au pecetluit revoluţia spontană populară din 1956 nu numai ca pe o revoluţie împotriva statului, ci şi împotriva Logosului şi a Duhului Sfânt. După înfrângerea revoluţiei, campania împotriva celor care erau implicaţi în reformarea bisericii a luat amploare. Folosind nişte titluri de articole bine alese, presa bisericească şi cea a statului au instigat împotriva Organizaţiei Betania ‑care între timp fusese desfiinţată, dar mai exista totuşi din punct de vedere spiritual. Unul dintre protopopi (Fekete Sándor) publica permanent articole cu titluri de genul: „Betania este împotriva Bisericii” sau „Betania este împotriva Statului, a păcii, a culturii şi a poporului, membrii ei fiind nişte reacţionari, contrarevoluţionari care au trădat cauza sfântă a socialismului.”
Deci putem spune că şi în cadrul Bisericii Reformate din România domina o atitudine împotrivitoare faţă de reformă. Soarta celor care gândeau în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu şi aveau credinţă era îngreunată şi mai mult de faptul că erau o minoritate maghiară. Erau consideraţi duşmani din două motive: pentru că erau reformaţi credincioşi şi pentru că aparţineau unei minorităţi naţionale. În cursul interogatoriilor noastre s‑a simţit naţionalismul funcţionarilor de partid ‑care în rest erau internaţionalişti ‑purtând degeaba uniformele Securităţii. Aceasta este explicaţia faptului că în punctele acuzaţiei, pe lângă epitetul 5
„antistatal”, „anticomunist” au apărut şi cele de „hortist” şi „iredentist”. Tribunalul poporului, care garanta libertatea absolută de credinţă (este vorba despre tribunalul militar), a argumentat sentinţa nu cu motivele legate de religie şi biserică, ci folosind epitetele politice amintite.
În sânul Bisericii Reformate din România, munca doctorului Kecskemethy Istvan, în urma unor lupte grele, a început să dea primele roade cu privire la modul de gândire evanghelic despre biserică, naţiune şi cultură. Încă de la mijlocul anilor ‘40 încep să i se alăture acestei activităţi tot mai mulţi adepţi, preoţi. Teologi renumiţi, cu o viaţă reînnoită, cum ar fi Szabó Sándor din Oraşul Nou (jud. Satu Mare), teologul Gonczi Sándor din Baia Mare proclamă Evanghelia. Şi printre profesorii de teologie clujeni apar semne de simpatie vizavi de această „trezire”. Trebuie să amintim două personalităţi: Dr. Nagy Géza şi dr. Horváth Jenö. Fireşte, puterea de stat, care pretindea slavă şi laudă exclusivă, nu putea trece cu vederea activităţile celor care priveau lumea în mod calvinist: Lumea este theatrum gloria Dei (în latineşte teatrul gloriei lui Dumnezeu). Cei arestaţi au declarat că nici Biserica şi nici societatea nu pot avea nici un teritoriu care s‑ar putea sustrage de sub dominaţia suverană a Împăratului împăraţilor. Şi‑au primit „răsplata” pentru afirmaţia lor.
Conducătorii bisericii noastre considerau activitatea de înnoire ‑care începuse să ia amploare ‑groparul Bisericii Reformate strămoşeşti şi erau gata‑gata să bocească biserica populistă. Este trist că până şi astăzi se consideră că cel mai mare pericol care pândeşte biserica este formarea unor secte în interiorul ei (nota bene: nu se poate vorbi despre secte interne sau externe). În 1946 se comemora tricentenarul sinodului din Satu Mare, care condamna puritanii, iar cei ce împodobesc mormintele părinţilor lor repetă hotărârea de condamnare (similară cu cea din 1646), renunţând pe moment la alte măsuri drastice.
La aceeaşi comemorare, la cererea preoţilor reformatori, care doreau desfiinţarea în totalitate a sistemului stolei (contribuţia suplimentară a membrilor bisericii dată preotului pentru servicii diverse), un preot a dat următorul răspuns, folosindu‑se de un 6
limbaj nou, ideologic: „Problema stolei este lupta de clasă pentru salarii, singurul nostru răspuns pentru refuzarea plăţii fiind greva.” Cu toate că erau tot mai mulţi ameninţaţi, preoţii care gândeau în conformitate cu Evanghelia se adunau lunar pentru a studia Cuvântul şi pentru a se ruga împreună. La aceste reuniuni, care durau o zi întreagă, studiau şi Catehismul de la Heidelberg, recitându‑şi reciproc, obligatoriu, pasaje din el. În rugăciunile lor ei aminteau de lucrarea lui Dumnezeu pentru biserică, popor şi stat. Reuniunile se terminau cu evanghelizări. Episcopul Arday Aladár nu a fost de la început împotriva acestei activităţi, protejând‑o în felul lui, fără însă a putea suporta urmările ei finale. La unele reuniuni participa şi protopopul evanghelic Argay Gyorgy; el îi proteja faţă de puterea de stat pe preoţii săi care simpatizau cu reforma. Ce e drept, preoţii evanghelici care au participat la aceste reuniuni nici nu au fost arestaţi.
Cursurile de reorientare a preoţilor serveau, de asemenea, consolidării puterii partidului comunist. Participarea la cursuri era obligatorie. La începutul anilor ‘50, profesorii de teologie, protopopii luptători pentru pace şi alte personalităţi din conducerea superioară a bisericii au fost convocaţi şi ei la Episcopia din Oradea pentru reeducare. Statul şi‑a delegat autorităţile la acest eveniment. Au fost prezenţi ministrul culturii, adjunctul ministrului pentru naţionalităţi, deputaţi, inspectori de culte, şi fără menţiune specială, fireşte, oamenii Securităţii. Cu această ocazie au încercat să convingă grupul de 300-400 de oameni de superioritatea socialismului, de avantajele agriculturii colectivizate şi nu în ultimul rând, de pericolul social, antibisericesc şi antistatal reprezentat de preoţii „betanişti”, reformişti fireşte finanţaţi de capitalismul imperialist. Campaniei i s‑au alăturat şi unele persoane despre care ar fi fost greu să crezi că, contrar convingerilor lor, pot să facă asemenea afirmaţii.
La conferinţă s‑a afirmat clar că se pregăteau să‑i aresteze pe preoţii „încăpăţânaţi” care nu doreau nici cum să aleagă „calea cea bună” a comunismului.
Spre marea noastră surprindere, cei arestaţi în 1952 nu sunt preoţii rebeli, ci aceia care figurau în evidenţe datorită comporta7
mentului lor anticomunist. Pe unii dintre ei îi folosiseră şi în luptă împotriva betaniştilor la cursurile de reorientare amintite anterior.
Revoluţia din 1956 din Ungaria a accelerat cursul evenimentelor. Aparatul de stat al României a considerat mişcarea drept generatoare de precedent. Socializarea agriculturii se apropia de sfârşit. „Strivirea” opoziţiei politice fusese încheiată. Majoritatea conducătorilor opoziţiei fuseseră omorâţi sau întemniţaţi. Urma distrugerea opoziţiei ideologice. În această categorie erau incluse şi grupurile active ale comunităţilor protestante şi neoprotestante. Au început convocările pentru audieri şi arestări, atât pe linie bisericească, cât şi pe linia Securităţii. Conducerea bisericii era supusă unei presiuni permanente (ici-colo nici n‑a fost nevoie de o presiune mare), cu scopul de a întocmi liste nominale cu preoţii pe care nu se puteau baza. În primăvara anului 1957, conducerea bisericii din Oradea i‑a convocat încă o dată la o discuţie pe preoţii consideraţi duşmani ai bisericii şi ai statului. Din acea discuţie a reieşit clar că nu mai există cale de întoarcere. Preoţii s‑au referit la statutul aprobat de stat care nu numai că aprobă, dar îi şi obligă la vizitarea familiilor, la organizarea orelor de studiu biblic şi a orelor de religie, într‑un cuvânt, la necesitatea asistenţei spirituale. Conducerea bisericii a fost însă de părere că trebuie să sprijinim întru totul socialismul comunist, printre altele şi prin renunţarea la aceste activităţi. Altfel, subliniau ei, vom atrage supărarea regimului, ceea ce ar avea drept urmare nu numai sistarea întregirii venitului „congrua” (cota parte din remuneraţie oferită de stat), ci ar fi periclitată însăşi existenţa bisericii. S‑a repetat, cum de altfel de atâtea ori în istorie, avertismentul lui Caiafa: „Dacă‑L lăsăm aşa (pe Isus)... vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru (biserica) şi neamul.” (Ioan 11:48)
Au accentuat şi faptul că este şi interesul familiilor şi al copiilor noştri să nu fim arestaţi şi condamnaţi la închisoare şi că putem sluji mult mai bine biserica dacă suntem liberi. Episcopul Arday Aládar ne‑a îmbrăţişat pe toţi, profund impresionat, şi-a luat rămas-bun de la noi. Aceasta a fost ultima noastră întâlnire. Probabil că episcopul ştia deja că urma să fim arestaţi în următoarele zile.8
E foarte bine!
Povestea spune despre un rege african care avea un prieten foarte bun din copilărie. Acest prieten avea obiceiul ca, indiferent de situaţia în care se află (pozitivă sau negativă), să spună invariabil: „E foarte bine!”
Într‑o zi, amândoi se aflau la vânătoare. Prietenul încărca şi pregătea armele pentru rege. Dintr‑o greşeală, o armă s‑a descărcat şi i‑a retezat regelui buricul degetului mare. Examinând situaţia, prietenul a remarcat ca de obicei: „E foarte bine!”
Enervat, regele a răspuns: „Nu, nu e bine deloc!” şi a poruncit ca prietenul lui să fie aruncat în închisoare.
Peste un an, regele, vânând într‑un teritoriu străin, a fost capturat de canibali şi dus în satul lor. L‑au legat de un proţap şi se pregăteau să‑l „prepare”. Pregătindu‑se să aprindă focul, unul dintre canibali a observat că regele nu avea buricul degetului mare. Fiind superstiţioşi, aveau ca regulă să nu mănânce pe nimeni care nu era întreg. Prin urmare, l‑au eliberat pe rege.
La întoarcerea acasă, regele şi‑a amintit de întâmplarea de la vânătoare când îşi pierduse degetul şi, cuprins de remuşcări, ordonă să fie eliberat prietenul lui.
– Ai avut dreptate, i‑a spus prietenului proaspăt eliberat. A fost foarte bine că mi‑ai retezat buricul degetului.
Şi a început să‑i povestească păţania cu canibalii.
– Îmi pare foarte rău că te‑am trimis la închisoare atâta vreme. A fost urât din partea mea să fac acest lucru.
– Nu, a replicat prietenul, este foarte bine!
– Ce vrei să spui cu asta: Este foarte bine?!? Cum poate fi bine să‑ţi trimiţi prietenul la puşcărie un an?
– Dacă n‑aş fi fost în puşcărie, aş fi fost cu tine.
Indiferent în ce situaţie te afli, depinde de tine şi de atitudinea ta dacă este o situaţie bună sau una rea.
Vasile Branzai
Noiembrie 2005. Anaheim, California. M‑am dus să‑i privesc din casă după ce amândoi au refuzat politicos ajutorul meu.9
Tatăl meu este de 75 de ani, iar vecinul său american este de 81. Când coborâsem din maşină, l‑am găsit pe tata încercând să repare un „sprinckler”, un fel de fântână arteziană în miniatură care udă în America peluzele de iarbă. Vecinul său tocmai se apropiase, trecând peluza cu o bucată de ţeavă şi cu un cleşte în mână. M‑am oferit să le fiu de ajutor sau măcar să‑i ajut cu traducerea mea să se înţeleagă unul cu celălalt. Tatăl meu nu prea mai aude bine, vecinul, mi‑am dat seama repede, nu aude nici atât. Traducerea mea româno‑engleză cădea neputincioasă pe urechi neprietenoase. Mi‑au dat de înţeles că mai mult îi încurc, aşa că i‑am lăsat să se descurce singuri. Acum îi priveam cum stăteau amândoi în genunchi, uzi până la piele de jetul rebel al nepotolitei ape care ţâşnea din pământ.
În ce limbă vorbeau? Ce limbaj îi ajuta să se înţeleagă? În limba comună a bătrânilor care „vor să mai poată” la o vârstă la care putinţa este atât de puţină; în limba comună a bunătăţii şi a întrajutorării, a bunei vecinătăţi şi a omeniei. În limba de excepţie care i‑a făcut pe milioane de venetici sosiţi din toate colţurile lumii să convieţuiască în pace pe aceste binecuvântate meleaguri ale „lumii noi”.
Nelu Demeter
Prin amabilitatea lui Ioan Ciubotă, de la Radio „Vocea Evangheliei” din Timişoara, preiau aici un interviu pe care dânsul i l‑a luat lui Nelu Demeter.
„Încă de mic copil, cei din jur au descoperit că sunt câţiva «talanţi» în viaţa mea care trebuie exploataţi. Aceştia erau în domeniul cântecului şi dansului, în mod special «folclorul». Odată cu vârsta, eu am ajuns la concluzia că trebuie să duc această «tradiţie românească» până la marginile pământului, pentru că nu în zadar posed aceste daruri. Părinţii mei, bunicii mei, în general neamul nostru erau oameni talentaţi în domeniul dansului şi al cântecului popular. Deviza mea a fost să continuu această caracteristică a familiei noastre, «să duc folclorul până la marginile pământului», pentru ca tatăl meu să aibă odihnă în mormânt. 0
Cu toate că am trecut prin multe încercări încă de mic copil, mai ales atunci când tatăl meu a fost condamnat politic la «canal», cu o condamnare «pe viaţă», cu toată opoziţia fostului regim care mă considera un copil de fost deţinut politic, succesul a fost uriaş de la o zi la alta, fapt care mă făcea de multe ori să cred că sunt «frumos şi deştept», pentru că le făceam pe toate grozav de bine. Aşa ziceam eu şi aşa ziceau şi cei din jur.
Mai mult de atât, mă uitam în jurul meu şi constatam că parcă trăiam cu toată fiinţa mea conţinutul unui proverb omenesc, care zice: «Spune‑mi ce prieteni ai ca să‑ţi spun cine eşti.» Mă uitam la prietenii pe care‑i aveam şi mă credeam şi eu grozav ca şi ei. Mi‑am format o presă bună, o imagine bună în televiziune, între oameni «sus-puşi» care ocupau fotolii somptuoase. Ei mă băteau pe umăr şi mă lăudau.
Acum pot să spun că toate acestea n‑au fost decât un foc de paie. Mă uitam în jurul meu şi la aceşti prieteni ai mei, foarte bine aşezaţi în societate, şi mă simţeam în siguranţă, fără să‑mi dau seama că toate aceste prietenii sunt false.
Aveam printre prieteni tot felul de oameni politici, activişti de partid, ofiţeri de poliţie şi securitate, preşedinţi de C.A.P‑uri, vameşi şi, după inventarul pe care mi l‑am făcut eu într‑o zi, nu mai puţin de şaizeci de preoţi. Sigur că asta îi va surprinde pe mulţi... de ce aşa mulţi preoţi. Pur şi simplu pentru că ei sunt iubitori de «lume» ca toţi ceilalţi oameni şi «folclorul» îi aprinde şi pe ei. Aveam prieteni pe preoţii celor mai bune parohii, pentru că de acolo căram şi eu acasă ce era mai bun. Căram şi de la preşedinţii de C.A.P.‑uri şi de la şefii de post. De acolo se căra acasă şi de acolo se trăia.
Vine o zi însă când tristeţea îi cuprinde pe toţi cei încercaţi şi ajung să constate că, la necaz, n‑ai prieteni. Până la patruzeci de ani, viaţa mea a fost tumultuoasă şi mulţi din jur m‑au invidiat pentru că aveau impresia că eu deţin cheile raiului şi trăiesc raiul încă de pe pământ. Toate acestea se scufundă însă într‑o zi ca nişte castele de nisip atunci când ajungi să stai faţă în faţă şi să te confrunţi cu... Dumnezeu.
Omeneşte eram bine. Am scăpat de urmărirea celor din Securitate, am fost cooptat în ansamblul armatei şi am ajuns foarte plin de cunoştinţe în domeniul dansului popular. În scurt timp am ajuns să conduc instituţii de cultură şi să călătoresc peste mări şi ţări fără să îmi pună nimeni piedici. Prezentam de acum «garanţie moral politică». Am devenit între timp şi activist U.T.C. Şi apoi de partid. Este o vorbă în popor: «Românul se face frate şi cu dracul ca să treacă puntea.» Şi eu am făcut întocmai. Credeam că nu‑mi va mai putea face nimeni nimic din pricina prietenilor pe care‑i aveam.
Eram un om realizat. Aveam o familie întemeiată, o soţie, doi copii. Stăteam pe o poziţie bună. Eram vecin cu primul secretar. Ne salutam în fiecare dimineaţă când ne întâlneam. Era, zicem eu, frumos.
Toate acestea însă până într‑o zi, pentru că Dumnezeu nu ne face după dreptate, ne face după mila şi îndurarea Lui. El a suferit mult pentru mine, din cauza a ceea ce făceam eu. De câte ori mă urcam într-un avion, pe vapor, ca să plec dintr‑o ţară în alta, dintr‑un un continent pe altul, îmi făceam semnul crucii, dar desfăceam imediat sticla de pălincă sau de whisky. Petreceam şi duceam folclorul românesc pretutindeni. Credeam că sunt un bun creştin. Mai mult, purtam o cruce la gât. Era groasă cât un deget. I‑am pus pe preoţii din biserica San Marco din Roma s‑o sfinţească, ca să‑i impresionez ce român credincios sunt eu. Pentru toate acestea Dumnezeu a fost supărat şi întristat.
A venit o zi, în urmă cu douăzeci şi trei de ani, în care Dumnezeu S‑a revelat în viaţa mea. Când mă credeam mare şi tare şi că nimic nu poate sta în calea mea, Dumnezeu a trimis o încercare de mare dificultate. Probabil că mulţi oameni din România îşi aduc aminte că în România a fost adus un lot de portocale iradiate. Ele veneau din ţările arabe şi trebuiau să treacă prin România ca să ajungă în Israel. Cuvântul Domnului spune că «cine se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Mei». Noi, românii, ne‑am făcut atunci părtaşi acestei uneltiri a arabilor împotriva poporului lui Dumnezeu. N‑a fost însă să fie aşa... Au rămas în ţară multe portocale şi au murit mulţi copii. În Oradea au fost patru cazuri.
Unul dintre cele patru cazuri a fost fata mea. O iubeam mai mult decât pe mine. Îi fredonam numele pe scenele lumii. Eram fericit, aş putea spune chiar îndrăgostit de ea, o fetiţă atât de reuşită. Deşi venise şi al doilea copil pe lume, băiatul, o iubeam foarte mult pe ea.
La spitalul din Oradea, ceilalţi trei copii au murit. Eu eram alături de fetiţa mea, care făcuse leucemie şi apoi trombopecitonie. Pentru cei ce nu ştiu ce înseamnă asta, măduva ei nu mai producea celule. S‑a uscat măduva în os. La ora aceea nici ştiinţa nu mai putea să facă nimic. Doctorul din spital mi‑a spus:
– Nelule, du‑ţi fetiţa acasă, pentru că n‑are rost să‑i mai facă autopsie.
În disperarea mea, am ieşit din spitalul de copii şi am avut cea mai tristă zi din viaţa mea. M‑am uitat în stânga şi în dreapta şi nici unul dintre prietenii pe care i‑am avut n‑au fost lângă mine. Mi‑am dat seama pentru prima dată că este un mare păcat să te încrezi în om. Ceea ce vă spun eu acum este valabil pentru toţi. Mai bine să mă ascultaţi pe mine. Când înveţi pe pielea ta este cumplit şi cine crede că se poate baza pe cineva, în afară de Dumnezeu, merge cu paşi mari spre iad. Eu m‑am bazat pe oameni şi Dumnezeu a vrut să‑mi arate că fără El sunt un nimic.
Mi‑a plăcut mult prea mult de mine. În folclorul românesc ajunsesem cunoscut foarte repede, la o vârstă fragedă. Când privesc acum înapoi, în momentul acela cred că s‑a întâmplat cu mine o minune, o minune de care n‑am fost conştient până acum zece ani, când m‑am întâlnit faţă în faţă cu Domnul Isus.
În disperarea mea, când fetiţa mea nu mai clipea şi nu mai respira, privirea mea s‑a îndreptat spre cer şi vocea a început să strige cât mă ţinea pieptul. Priveam spre cer şi, cu fata în braţe, strigam:
– Doamne, Tu poţi! Doamne, Tu poţi! Doamne, Tu poţi!
Şoferul de la salvare credea c‑am înnebunit. N‑am înnebunit şi am înţeles abia acum zece ani, iar de atunci din ce în ce mai mult, că Dumnezeu voia să Se reveleze în viaţa mea, vroia să Se facă cunoscut şi să mă oprească din destrăbălările acestei lumi.
Am plecat acasă şi în seara aceea am primit un bilet la „Aviasan”. Nici astăzi nu cunosc detalii, cine mi‑a trimis biletul. Am ajuns la clinica Fundeni în Bucureşti şi profesorul de acolo mi‑a spus:
– Băiete, şi eu sunt bihorean, dar nu pot să te ajut cu nimic. Ştii ce s‑a‑ntâmplat...
Ştiam, pentru că aveam prieteni la Securitate. Ştiam ceea ce nu trebuia să ştiu. Am spus:
– Domnule doctor, Dumnezeu nu va îngădui să moară fetiţa mea.
El a zis:
– Doar El...
Am primit răspunsul atunci prin cuvintele lui, dar eu n‑am ştiut. Am stat trei zile şi trei nopţi în Bucureşti, în casa unei rudenii, şi am spus rugăciunea aceasta. Nu puteam dormi, nu puteam bea şi nu puteam mânca, ci doar spuneam:
– Doamne, Tu poţi! Doamne, Tu poţi!
Este cea mai puternică rugăciune pe care o poate rosti un om pe pământ.
Dumnezeu mi‑a ascultat rugăciunea. A treia zi am fost sunat de profesor să mă duc la el. Când m‑am dus la el am avut impresia că mă va trimite la morgă, dar m‑a prins de umeri şi mi‑a zis:
– Băiete, du‑te mulţumeşte-i cerului, căci fetiţa ta e mai sănătoasă ca tine şi nu i‑am dat nici o aspirină.
Am căzut pe umărul lui şi am început să plâng, gândindu‑mă dacă fetiţa mea mă va mai cunoaşte. În momentul acela însă am auzit paşii ei pe coridor şi gura ei strigând:
– Tati, mergem acasă! Tati, mergem acasă!
Mi‑am dat seama că Dumnezeu mi‑a întins o mână. Eram atât de impresionat de atitudinea lui Dumnezeu, încât eram în stare să fac orice pentru El. M‑am întâlnit însă cu a doua tristeţe a vieţii mele. Nimeni nu‑mi spunea ce trebuie să fac.
Această tristeţe avea să se transforme mai târziu în viaţa mea într‑o râvnă care nu‑mi dă pace niciodată să stau acasă. Ea mă împinge să mă duc de la un capăt de ţară la altul, să mă duc spre răsărit, acolo unde nu se înghesuie nimeni, şi să le spun
mulţimilor despre cât de mult bine mi‑a făcut Dumnezeu şi să le spun oamenilor ce să facă.
Când am venit acasă de la spital, neştiind ce vrea Dumnezeu să fac, am început să le cumpăr haine la preoţi, să cumpăr kilograme de lumânări, am început să plătesc slujbe peste tot, să mă revanşez faţă de Dumnezeu pentru că mi‑a salvat fetiţa. Sigur au trecut anii... Fetiţa mea n‑a mai avut nimic, dar... nu mi‑a spus nimeni ce trebuie să fac.
La vremea aceea, nu vreau să supăr pe nimeni, dar parcă şi pocăiţii erau mai pocăiţi. Nimeni nu a avut însă îndrăzneala să‑mi spună:
– Omule, trebuie să te pocăieşti.
Am început să pictez biserica din satul meu, să o renovez, să trag curent electric în ea... Făceam eforturi, mergeam pe la Episcopie, pe la Partid, ca să cer aprobări, ca să fac ceva şi să mă revanşez faţă de Dumnezeu. Nimeni nu mi‑a spus că nu asta vrea Dumnezeu, căci Dumnezeul meu nu este un sărăntoc aşa cum cred eu şi că n‑are nevoie să‑L ajut eu. Nimeni nu mi‑a spus că Dumnezeu este cel mai bogat din univers; că ale Lui sunt toate şi că El are nevoie doar de inima mea zdrobită.
Şi a venit altă încercare peste mine... Totdeauna a doua încercare este mai grea decât prima. Următoarea încercare a fost teribilă. După şaisprezece ani de căsnicie am rămas tată şi mamă la doi copii. Cel rău şi‑a băgat coada mai departe şi ce a început el trebuia să ducă la bun sfârşit. În disperarea mea, când soţia mea a luat‑o într‑o parte, iar eu în alta, am strigat din nou:
– Doamne, Tu poţi!
Cui mai trebuieşti la treizeci şi şapte de ani, cu doi copii... Pentru cei care trec şi ei prin astfel de încercări, vreau să le spun că ei Îi trebuie lui Dumnezeu. Sunt mulţi oameni necăjiţi pe pământ. Şi‑au pierdut orice speranţă. Au ajuns să creadă că nimeni nu mai are nevoie de ei. Dumnezeu însă are nevoie de ei.
Dumnezeu mi‑a ascultat rugăciunea şi de data aceasta. Mi‑a dat apoi cel mai minunat dar de pe pământ, pe actuala mea soţie, care mi‑a adus pe lume apoi şi cel de-al treilea copil. Am început să creştem ca şi salcia din apă. Dar nu mi‑a spus nimeni că trebuie să mă pocăiesc. Eram mai plin de râvnă şi mergeam la 5
biserici, dădeam la preoţi, dar nimeni nu mi‑a spus... Singura mea convingere era că eu trebuie să duc folclorul românesc până la marginile pământului.
În urmă cu doisprezece ani, în casa mea a intrat «Anania». Aşa spun eu, «Anania», şi veţi vedea de ce. Nu ştiam că soţia mea a crescut într‑o biserică baptistă, dar a avut în tinereţe un eşec total, căsătorindu‑se cu unul din biserică, care după puţin timp a plecat cu alta... şi cu alta... şi cu alta... Avea dosar la oncologie când am cunoscut‑o eu şi mi‑a zis:
– De ce mă iei? Nu mă vezi cum sunt?
Atunci Dumnezeu i‑a vorbit prin mine ca şi prin măgăriţa lui Balaam şi i‑am spus:
– Dumnezeul meu vindecă leucemie, vindecă trombocitopenie şi vindecă şi cancer.
Ea ştiind ce înseamnă acestea s‑a speriat şi a crezut că are de a face cu un proroc. Dar eu n‑am vorbit. A vorbit Domnul. Ea nu mi‑a zis nimic despre pocăiţi, căci şi‑a zis: «Acesta este ortodox şi este atât de plin de râvnă! Un om cu frică de Dumnezeu. Ce să‑i mai pomenesc despre pocăiţi, când celălalt a făcut ce a făcut.» Şi nu mi‑a spus nimeni...
Dar fetiţa care a venit să îngrijească de fetiţa noastră care avea doi ani era pocăită. N‑am ştiut. Dacă aş fi ştiut, n‑aş fi primit‑o, pentru că eu n‑am cunoscut pocăiţi. Am cunoscut doar pe unii baptişti şi penticostali, dar pe pocăiţii adevăraţi nu i‑am cunoscut şi am avut impresia că toţi sunt la fel.
Astăzi am aflat secretul: la ce mă ajută dacă alţii nu sunt bine atâta timp cât nici eu nu sunt bine? Secretul este să caut să fiu eu aşa cum trebuie, fără să mă uit la ceea ce fac alţii. Ştiu că în ţara asta trebuie să se schimbe oamenii, dar cea mai mare minune pe care am descoperit‑o este că schimbarea trebuie să înceapă cu mine. Aceasta experimentez eu cu Dumnezeu de zece ani şi asta propovăduiesc eu în sute şi sute de biserici pe unde m‑a purtat harul Domnului.
Aşadar, fetiţa aceasta a venit la noi şi a îngrijit de micuţa Ioana... Într‑o zi, când am venit acasă, fetiţa mea mi‑a spus:
– Tati dragă, vreau să‑ţi cânt.6
Eu eram bucuros că vrea să‑mi cânte, pentru că eu eram sub tăvălugul lui Dumnezeu cu cea de-a treia încercare teribilă. Copiii mari unelteau împotriva mea. Amalia, fetiţa care fusese vindecată de leucemie, şi Dan, băiatul mai mic cu trei ani decât ea. Cel rău şi‑a făcut loc pe sub pielea lor. Nu numai atât, dar pe mine şi pe soţie ne aţâţa împotriva lor. Diavolul reuşise să ne pornească pe unii împotriva celorlalţi pentru lucruri neadevărate. Nici ei nu erau vinovaţi, nici noi.
În necazul acela mare a venit şi o undă de bucurie, fetiţa mea cea mică voia acum să‑mi cânte ceva... Mi‑a cântat aşa:
«Am o inimă micuţă, ce I‑o dau eu lui Isus,
El o ţine, El o ţine foarte bine.»
Fără să ştiu de ce, i‑am spus soţiei mele:
– Iubito, a intrat mântuirea în casa noastră!
Nu vreau să supăr pe cineva din ortodoxie, căci eu acolo am trăit şi pot să spun că ei n‑au nici o vină. Vina este a celui rău, a lui Satan, care întunecă minţile şi ochii lumii.
În biserica ortodoxă nu se ştie ce este aceea mântuire şi dacă cineva crede că mă poate contrazice, îl rog să mă asculte până la capăt. Vă provoc la un test: Întrebaţi pe orice ortodox: «Dacă mori la noapte, unde mergi?» Ştiţi ce o să vă spună? Ce spuneam şi eu: «Ştie Dumnezeu. N‑am luat nevasta nimănui. Nu m‑a scos nimeni din şanţ. N‑am luat viaţa nimănui. Dacă am putut, am ajutat, dacă nu, măcar n‑am încurcat.»
Dar Domnul Isus Christos a murit în inima pământului, pe dealul «Căpăţâna», pe muntele Golgota, ca eu să nu fiu pasiv faţă de aceasta, ci să ştiu bine că dacă a murit pentru mine, eu nu mai mor, ci trec de la moarte la viaţă, prin credinţa că de dragul meu a murit El. Iată ce nu se ştie în ortodoxie. Atunci însă, fără să ştiu de ce, eu am spus: «A intrat mântuirea în casa noastră!» şi soţia mea, care era obişnuită cu ce înseamnă asta, a înţeles că vorbeşte Dumnezeu prin mine.
Fetiţa aceea de şaptesprezece ani mi‑a spus aşa:7
– Nene Nelu, duminică avem un botez de o sută de persoane. S-o lăsaţi pe tanti Adriana să vină cu mine la adunare, că‑i aşa de frumos la noi!
Eu i‑am spus:
– Să meargă, că n‑aveţi nici păduchi, nici râie! Vă ştiu eu pe voi! Apă sfinţită sunteţi toţi.
Am jignit‑o profund, dar era fericită c‑am lăsat‑o, şi soţia mea a plecat la adunare. S‑a predat Domnului. După trei ore de plâns în biserică şi aproape două pe drum, a venit acasă. Eu o aşteptam cu masa întinsă, cu grătare... cu bere străină... cu sticla de whisky. În ‘89, când oamenii mureau de foame, eu mă bălăceam în bunătăţi. Lucram în Băile Felix, aveam o poziţie bună. Eram respectat, eram tratat, eram un om de frunte..., dar, ca să nu ispitesc acum pe cineva, pot să spun că atunci eram un munte de gunoi, nu eram nimic...
Soţia mea s‑a întors acasă de la biserică cu gândul să‑şi facă bagajul... Ştia ce fel de om sunt şi n‑avea nici o şansă să‑mi placă la pocăiţi. Ea s‑a rugat însă pe drum şi a zis:
– Doamne, ştii că‑l iubesc. Dacă‑i voia Ta, Doamne, întoarce‑l şi pe el. Iar dacă mă va da afară din casă, nu mă lăsa să renunţ la Tine.
A intrat pe poartă. Era vânătă de plâns. Se hotărâse să‑mi spună, dar numai peste o zi... două... Eu însă m‑am dus spre ea şi i‑am spus:
– Iubito, tu ai ridicat o mână pentru Domnul Isus astăzi.
Vreau să fac două precizări aici. În viaţa mea nu i‑am spus lui Isus Christos «Domn» până atunci, pentru că Lui nu I se spune «Domn» în Biserica tradiţională, deoarece nu este considerat «Domn», ci doar «Mântuitor». Şi apoi, eu nu ştiam că la pocăiţi se ridică o mână sus. Deci, era a câta oare când vorbea Dumnezeu prin mine?
Soţia mea a înţeles, a început să plângă şi a spus:
– De unde ştii?
– Eşti aşa de strălucitoare!
Acuma imaginaţi‑vă dacă o femeie vânătă de plâns poate fi strălucitoare! Dar era... superbă! Am luat‑o în braţe şi i‑am spus:8
– Te felicit! Ai ales o cruce grea, dar eu, Demeter ortodoxul, te voi întrece! şi m‑am bătut pe piept.
Nu cred nici astăzi că aceste cuvinte au fost de la mine. În mod obişnuit, vorbele mele erau 24 din 24 de ore bancuri pe orice temă şi în orice discuţie. Eram încăpăţânat, ţâfnos, chiar arogant de multe ori. Dintr‑o dată, Dumnezeu a ales să vorbească altfel prin mine. Ea a înţeles şi a fost fericită. Ne‑am aşezat la masă. Eu doream să desfac sticla, dar mi‑a luat‑o înainte şi s‑a rugat cu glas tare, mulţumind Domnului pentru bunătăţi. A zis:
– Doamne, Îţi mulţumesc pentru darurile acestea de mâncare, pentru mântuirea care mi‑ai dat‑o în dar şi‑Ţi mulţumesc pentru soţul meu minunat.
Vreau să vă spun că zeci de preoţi au mâncat cu mine în viaţa mea, dar nimeni nu s‑a rugat niciodată la masă. În timpul acelei rugăciuni, pentru prima dată în viaţa mea nu mi‑a plăcut de mine şi am zis în gândul meu: «Doamne, cum poate spune că sunt minunat, când eu sunt o târâtură! Cât Te‑am batjocorit eu pe Tine!»
Pentru că n‑avem experienţă în lucrurile acestea şi nu ştiam cum îmi vorbeşte Duhul, parcă se auzea o voce blândă în urechea mea, care‑mi spunea fără să mă certe:
– Nelule, în urmă cu douăzeci şi unu de ani ţi‑am dat o Biblie în gară, în Köln, şi tu încă n‑ai avut timp s‑o citeşti.
Vocea aceasta nu mă certa, ci‑mi vorbea cu atâta blândeţe, că îmi venea să intru în pământ. Am înţeles că eu trebuie să iau din raft Biblia pe care o primisem în urmă cu douăzeci şi unu de ani şi s‑o citesc. Câtă răbdare a avut Dumnezeu cu mine! Şi când mă gândesc cât de repede ne sare nouă ţandăra pentru nimic, chiar în biserica Domnului Isus! Noi n‑avem răbdare cu cei care cad, cu cei care se clatină pe cale. Nu ne preocupăm să‑i ridicăm, să‑i pansăm, să‑i curăţim. N‑avem răbdare! Repede îi tăiem şi dăm cu toporul!
Am luat Biblia şi am început s‑o citesc, dar cea mai strălucitoare Biblie pe care am început s‑o citesc în ziua aceea a fost soţia mea, pe care am citit‑o «din doască în doască». Ea strălucea aşa cum ar trebui să strălucească, albi şi imaculaţi, toţi cei care au făcut un legământ cu Domnul. Pentru că adevărata 9
Biblie pe care o citeşte omenirea suntem noi, credincioşii. Trăirea soţiei mele, schimbarea ei m‑a transformat pe mine, m‑a câştigat pentru Dumnezeu. Oricâte Biblii aş fi citit, dacă ea n‑ar fi avut atitudinea asta, eu mergeam astăzi în iad.
Vreau să le spun celor ce au ajuns să se îndoiască de faptul că soţii sau soţiile lor se vor mântui vreodată: Pe vremea aceea, 1989, eu aveam un cazan foarte mare de fiert ţuică. Oficial, cine făcea ţuică era închis. Dar la mine făcea şi comandantul poliţiei. Cu preotul meu paroh care era frate de cruce, făceam pălincă din două vagoane de prune sau de mere. «Râvna» de care am dat dovadă în momentul în care s‑a întors soţia mea la Dumnezeu s‑a mai «stins», că noi ştim cum lucrează cel rău: îţi dă cu o mână şi îţi ia cu două. Ca să‑mi bat joc de Scriptură, căci bătându‑mi joc de soţia mea îmi băteam joc de Scriptură.”
Carolina Brknzei
Un tată îi poate întoarce spatele copilului său, fraţii şi surorile pot deveni duşmani de moarte, soţii şi soţiile pot ajunge la divorţ, dar dragostea de mamă supravieţuieşte tuturor încercărilor. În faimă sau în dispreţ, în sărăcie sau belşug, în sănătate sau boală, în cinste sau în puşcărie, inima de mamă continuă să stea lipită inseparabil de copilul ei, iubind statornic şi sperând nestrămutat că odorul ei se va îndrepta şi va fi până la urmă bine. Ea nu poate uita zâmbetul pruncului care‑i lumina faţa, râsul zglobiu şi nevinovat şi zburdălnicia aventuroasă a copilăriei. O mamă poate crede orice, afară de faptul că copilul ei nu mai este bun de nimic. În ochii ei, el are întotdeauna înţelegere pentru ieri, scuze pentru azi şi şanse extraordinare pentru mâine.
Nimeni nu poate scrie în mod obiectiv despre propria lui mamă. Nici eu n‑am să încerc. Este suficient să vă spun că am avut cea mai bună mamă pe care mi‑o putea da Dumnezeu. Când spun aceasta, nu mă gândesc la calităţile mamei mele, ci la înţelepciunea desăvârşită a Aceluia care mi‑a dăruit‑o.
Pentru cei 28 de ani în care ea m‑a îngrijit în România şi pentru restul de ani în care Dumnezeu m‑a ajutat s‑o îngrijesc eu în America, Carolina Brânzei a fost „portul” din care mi‑am început 50
toate călătoriile şi „casa” spre care m‑am întors mereu din toate peregrinările mele, căci „acasă” este locul spre care te trage inima, iar copiii sunt ancorele unei mame.
N‑am fost niciodată bogaţi, dar prin hărnicia şi veselia ei, mămica ne‑a arătat că o casă micuţă poate cuprinde tot atâta fericire cât o casă foarte mare. Cine a zis: „Mâna care stă pe leagănul copilului conduce lumea de mâine” a avut dreptate. N‑aş fi nimic din ceea ce sunt astăzi dacă n‑ar fi fost îngrijirea şi devoţiunea ei nemăsurată.
Amintindu‑mi cum a reuşit mereu minunea înmulţirii „puţinului” pe care‑l avea ca să ne ajungă tuturor celor din casă şi să mai şi prisosească pentru ajutorarea celor de afară, mă pot întreba pe drept cuvânt: „Dacă teoria evoluţiei este adevărată, cum de n‑au mamele decât două mâini?”
Privind în urmă la felul în care ne‑a tratat pe amândoi copiii ei, îi dau dreptate celui care a spus: „Mama este singura fiinţă capabilă să‑şi împartă iubirea între cei zece copii ai ei şi totuşi să i‑o dea fiecăruia întreagă” şi „Dintre toate calmantele din lume, cel mai eficace este... sărutul unei mame.”
Unele mame îşi iubesc copiii în mod egoist, de parcă copiii ar exista pentru propria lor împlinire. Alte mame îşi iubesc copiii ca nişte sclave, de parcă ele însele n‑ar exista decât ca să le fie de folos copiilor. Există însă şi mame care au găsit calea cea bună şi‑şi iubesc copiii cu spirit de sacrificiu, considerând că şi ele şi copiii lor există doar ca să facă voia Domnului. Aceasta a fost cea mai mare realizare a Carolinei Brânzei.
Din când în când, glasul şi umbra mamei mele mă mai urmăresc şi astăzi. În astfel de clipe, ca şi voi, las sufletul meu să vibreze duios şi cumva... tulbure. Iată două poezii care s‑au născut în astfel de ceasuri:
Mamă, nume de‑mprumut
Ce‑l ai de la tata.
Mamă, pântece durut
Când am fost eu gata.5
Mamă, cântec legănat
În căderea serii,
Piept mereu îmbelşugat,
Leac sfânt al durerii.
Mamă, mâini de meşteşug,
Farmec pe covată,
Dumnezeu mi‑a dat să sug
Seva ta curată.
Început fără sfârşit
Dar din veşnicie,
Un cadou binevenit
Peste‑a mea pruncie.
Mamă, ochi înlăcrimaţi
Peste vise sparte,
Rugăciuni din ochi curaţi,
Paznic de departe.
Mamă, zâmbet pentru mulţi,
Harnică furnică,
Talpă pentru cei desculţi,
Pentru ger, tunică.
Mamă, umbră de pripas
Mi te‑ai dus departe
Către locul de popas,
Dincolo de moarte.
Azi te strig şi nu m‑asculţi,
Chem şi eşti plecată.
Singur m‑ai lăsat cu mulţi;
Sunt stingher în gloată.5
Până‑n ceasul când voi fi
Iarăşi lângă tine,
Mamă,‑n lacrimi voi clădi
Punte de suspine.
La Mirada, 24septembrie 2003
Alphonse de Lamartine spunea: „Uneori, când lipseşte o anumită persoană, parcă întreaga planetă este pustie.” Când această persoană ţi‑a fost şi mamă, adevărul acestei afirmaţii este şi mai dureros.
La Rochefoucauld a observat că „absenţa stinge pasiunile mici, dar le amplifică pe cele cu adevărat mari, după cum vântul stinge lumânarea, dar aţâţă pălălaia focului.” Nimic mai adevărat când este vorba despre iubirile care ne‑au dat fiinţă şi care ne definesc pentru eternitate. Mamele scriu cu mâinile lor gingaşe în inima copiilor ceea ce vântul aspru al vieţii nu va reuşi niciodată să şteargă.
Lacul lacrimilor
La margini de dor
Toate apele dor
Şi‑n chin răvăşit
Chipul tău dorit
Mi s‑arată în lac,
Toate zările tac.
Chipul luminos
Mi s‑arată‑n jos
Zâmbeşte tăcut
Chipul tău plăcut
Ochii‑ţi luminoşi
Mă privesc frumoşi5
Mă las înecat,
Cad spre ei c‑un oftat.
Mă-afund pân’ la fund
Şi te caut prin prund
În lacrimi de dor,
Plânse toate fuior,
Te privesc ca‑ntr‑un lac
Şi nu ştiu ce să fac.
La Mirada, 25 septembrie 2003
Cărarea unei femei este într‑adevăr presărată cu flori; dar de obicei ele nu înfloresc înaintea paşilor ei, ci în urma lor.
Comunicarea cu sfinyii
Titlul acestei cărţi, „Amintiri cu sfinţi”, a ridicat câteva sprâncene... Oamenii din lumea evanghelică nu sunt obişnuiţi cu această terminologie. Alergia lor la folosirea numirii de „sfinţi” atunci când se vorbeşte despre oameni ai credinţei este justificată de contextul religios al Europei. Tradiţia bisericilor istorice a născocit o practică periculoasă: rugăciunea la sfinţi. În această practică, creştinii aflaţi încă în viaţă nu pot fi numiţi „sfinţi”. De acest privilegiu se pot bucura numai cei care au murit şi care au fost canonizaţi de reprezentanţii oficiali ai Bisericii. După această procedură, „sfinţii” de dincolo de mormânt devin persoane cu „trecere” la Dumnezeu, un fel de „mijlocitori” ai rugăciunilor celor aflaţi încă în viaţă.
Cred că este cazul să facem câteva precizări şi să arătăm care este realitatea biblică, precum şi poziţia noastră faţă de învăţătura tradiţiei religioase despre „sfinţi”.
Este posibil să comunicăm cu cei morţi?
„Dacă cineva se duce la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori, ca să curvească după ei, Îmi voi întoarce mâna împotriva omului aceluia şi‑l voi nimici din mijlocul poporului lui.” (Leviticul 20:6)5
Această întrebare vine mai ales din partea celor care au pierdut de curând pe cineva foarte drag şi‑i simt foarte acut lipsa. Singurătatea produsă de moartea cuiva este una dintre cele mai grele. Ea poate duce uneori la stări de depresie nervoasă, de melancolie bolnăvicioasă. În astfel de situaţii, cel în suferinţă „simte” parcă prin preajmă prezenţa fiinţei iubite. Folclorul vorbeşte despre strigoi şi năluci care mai circulă încă noaptea prin preajma locurilor unde au trăit.
În România, este cunoscut cazul marelui scriitor, filolog, istoric şi folclorist Bogdan Petriceicu-Haşdeu (1838‑1907), descendent dintr‑un bunic evreu numit „Tadeu”, din Basarabia. Mircea Eliade îl numeşte „un geniu de o înspăimântătoare vastitate”.
Haşdeu a resimţit foarte acut pierderea fiicei sale Iulia. În anul 1888, la numai nouăsprezece ani, această promiţătoare poetă în limba franceză a fost secerată de o boală necruţătoare pe atunci, tuberculoza. După moartea fiicei sale, Haşdeu a căzut într‑o puternică depresie. A devenit pesimist şi închis în sine. În faţa unei coli albe de hârtie, avea el să mărturisească mai târziu, a simţit deodată o zvâcnire ca o bătaie în tâmpla stângă. Ochii i s‑au întunecat şi mintea i‑a devenit confuză. În ciuda acestui fapt, când şi‑a revenit, a descoperit cu uimire că pe hârtie erau aşternute câteva rânduri, în atât de cunoscuta caligrafiere a fiicei sale: „Sunt fericită. Te iubesc. Ne vom revedea. Asta ar trebui să‑ţi fie de ajuns.”
Iulia Haşdeu a fost un copil supradotat, la doi ani şi jumătate putea citi, la patru ani putea scrie. La opt ani neîmpliniţi, Iulia a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare. La unsprezece ani a absolvit, la Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, cele patru clase gimnaziale. În paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din Bucureşti (clasele de pian şi canto), pe care le‑a terminat cu Premiul I. În 1881, lulia a plecat la studii la Paris. După primele examene pe care le-a trecut cu succes, a devenit bursieră a Statului Român. În iulie 1886, şi‑a luat bacalaureatul în litere, la Sorbona (retorică şi filosofie), după care a urmat cursurile „École des Hautes Études” din Paris. În paralel a luat lecţii de pictură cu Diogene‑Ulysse Napoleon Maillard şi de canto cu 55
tenorul Lawers. Pentru teza de doctorat a ales ca subiect „Filosofia populară a Românilor: logica, psihologia, metafizica, etica”.
Bogdan Petriceicu-Haşdeu a fost mândru de inteligenţa fenomenală a fetei sale. Separaţi de distanţă, cei doi au întreţinut o bogată corespondenţă.
Pentru tatăl cuprins de jale, moartea fetei preaiubite marchează începutul unui total colaps psihologic. Viaţa socială şi activitatea ca om de litere încetează. Singura lui preocupare rămâne o încercare pasionată de a intra în contact cu fata lui. Retras în singurătate, Haşdeu porneşte pe poteca unor cercetări stranii: comunicarea cu cei morţi. O mărturie despre aceasta este cripta funerară din cimitirul Belu, din Bucureşti. Iată o descriere făcută de cineva în anul 1939: „Iat‑o! Iulia Haşdeu este printre noi! Pământul i‑a păstrat trupul intact chiar şi după moarte! Nici un vierme n‑a întinat acest crin. Prin sticla vrăjită a criptei, Haşdeu venea să vegheze în fiecare zi trupul copilului îmbălsămat, să stea la masa ei de lucru, printre obiectele care îi aparţinuseră, şi să comunice cu ea într‑o limbă numai de ei doi cunoscută. O putem vedea şi noi, chiar dacă au trecut între timp cincizeci de ani. Stă aşezată în sarcofagul ei alb, sub un acoperiş de cristal. Este îmbrăcată în alb, faţa îi este ca de pergament, de aceeaşi culoare albă ca rochia.” (C. Manolache, ‑„Viaţa strălucitoare a Iuliei Haşdeu”)
Nefericitul tată dorea însă un loc unde să se poată întâlni cu spiritul fiicei sale, departe de curiozitatea şi compasiunea oamenilor. Pentru aceasta, Haşdeu a construit pe proprietatea de la Câmpina un castel memorial, ale cărui planuri, pretinde el, i‑au fost transmise direct de fata lui prin comunicări spiritiste.
Tânjind după o întâlnire cu Iulia şi dorind să biruiască limitele impuse de moartea ei, Haşdeu s‑a dedicat experimentelor spiritiste. În prologul faimoasei lui lucrări „Sic cogito” (Aşa gândesc eu”), el pretinde că toată cartea a fost scrisă sub dictare transcendentală directă, prin comunicare directă cu spiritul fiicei sale, la şase luni după moartea ei.
Haşdeu credea că fata lui veghează asupra lui şi‑i călăuzeşte toate acţiunile. De altfel, el susţinea că fiica lui a avut puteri 56
paranormale chiar şi înainte de moarte, aşa că s‑a abandonat total autorităţii spiritului ei. Îmbătrânit şi foarte sensibil, şedinţele de spiritism îl oboseau foarte repede, aşa că nu reuşea să scrie decât maximum zece cuvinte ale comunicărilor lui cu Iulia. Pe parcurs, şedinţele lui de spiritism au devenit populare, mai ales printre intelectualii vremii. Chiar şi pictorul Nicolae Grigorescu, care şi‑a trăit ultimii ani în vecinătatea castelului, a participat la aceste ceremonii. În ele, s‑au desfăşurat tot felul de lucruri stranii. Au fost efectuate tot felul de fotografii în încercarea de a imortaliza „apariţiile” de dincolo de moarte. Una dintre reuşitele acestor experimente este socotită şi imaginea bunicului lui Haşdeu, înregistrată pe o placă fotografică „Lumière 6684”.
Castelul din Câmpina a dat naştere la tot felul de legende locale. Sedus de faima fetei lui Haşdeu, un ziarist obscur din Ardeal, Teodor Olimpiu Albini, a avut o idee demnă de presa modernă: să treacă munţii cu un paşaport, să meargă la Câmpina şi să adune folclorul creat în jurul castelului. Iată câteva fragmente din însemnările lui, republicate la jumătate de secol mai târziu în revista „Cosânzeana” din Braşov:
„Noaptea, dincolo de porţile zăvorâte ale castelului, o poţi auzi pe Iulia cântând la pian. Câteodată, îl poţi auzi şi pe bătrânul Haşdeu, strigând: «Bravo!» şi aplaudând (la moartea Iuliei avea numai 50 de ani). Uneori poţi auzi pianul cântând şi în amiaza mare.
Nimeni nu îndrăzneşte să meargă pe lângă castel. Oamenii trec pe cealaltă parte a drumului şi‑şi fac cruce de parcă ar fi speriaţi de dracul. Oamenii care trăiesc în preajmă s‑au plâns la primărie şi au cerut ca să fie dărâmate şi casa şi castelul îndrăcit.
Ne‑am urcat într‑un pom şi am stat ascunşi toată noaptea. N‑am putut vedea nici un strigoi intrând în castel, dar, în zori, domnişoara Iulia a ieşit afară pe terasa din stânga. Era îmbrăcată într‑o rochie albă, avea braţele pline de flori, iar părul era adunat într‑un coc cu o stea mare. A doua zi, măturătorii au găsit nişte flori de‑a lungul zidului castelului. Era în septembrie şi nu mai era normal să existe flori ca acelea. Chiar şi poliţaiul îţi poate spune că este adevărat.57
Când veneau domnii la şedinţele spiritiste de acolo, la noi se stingeau în casă toate lămpile. Ieri, mama mea a trebuit să le reaprindă de vreo patru ori. Uneori, noaptea, bătrânul urla ca un lup. Vine la fereastră, cu cămaşa de noapte descheiată, cu ochii roşii ca focul, şi strigă: «Vină, mafilă / Papaliga tatanta!», ţi‑o spun eu, o descântare vrăjitorească...” (probabil: «Vien, ma fille, papaliga t’attende», în traducere din franceză: «Vino, fata mea, papaliga ‑aşa îl numea Iulia pe tatăl ei ‑te‑aşteaptă!»)”
Este evident că Haşdeu a căzut în spiritism (o mişcare pseudo-ştiinţifică care pretinde că poate comunica cu spiritele celor morţi).
Cum a fost posibil aşa ceva? Cum a putut un om de cultura lui Haşdeu să cadă într‑o aşa rătăcire? Poate faptul că pe când era încă bine şi sănătos a fost editorul revistei „Aghiuţă” din Bucureşti (1863) este un indiciu pentru adevărata sa motivaţie. Chiar şi cartea „Sic cogito” nu este altceva decât o lucrare de filosofie spiritistă.
Avem voie să comunicăm cu cei morţi?
Biblia este foarte clară şi ne interzice cu desăvârşire aşa ceva:
„... dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsiţi cu moartea; să‑i ucideţi cu pietre: sângele lor să cadă asupra lor.” (Leviticul 20:27)
„Să nu fie la tine nimeni care să‑şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta.
Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul, Dumnezeul tău. Căci neamurile acelea pe care le vei izgoni ascultă de cei ce citesc în stele şi de ghicitori; dar ţie, Domnul, Dumnezeul tău, nu‑ţi îngăduie lucrul acesta.” (Deuteronomul 18:10‑14)
Dumnezeu nu ne interzice ceva ce este imposibil. Nu veţi citi, de exemplu, în Biblie, că Dumnezeu i-a spus cuiva „Îţi interzic să zbori” sau „Îţi interzic să te faci nevăzut!” Atunci când 58
ne interzice ceva printr‑o poruncă expresă, Dumnezeu o face sau pentru că lucrul acela este posibil, dar periculos, sau pentru că lucrul acela poate fi foarte uşor confundat cu o pervertire satanică înrobitoare.
Să ne aducem aminte de râvna împăratului Saul pentru Dumnezeu şi felul în care a curăţat el ţara de astfel de practici:
„Saul îndepărtase din ţară pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce ghiceau.” (1 Samuel 28:3b)
Este evident că ascultarea de Dumnezeu l‑a îndemnat să facă asta. Numai neascultarea vinovată l‑a făcut apoi să se răzgândească şi să meargă la En‑Dor:
„La vederea taberei Filistenilor, Saul a fost cuprins de frică, şi un tremur puternic i‑a apucat inima. Saul a întrebat pe Domnul şi Domnul nu i‑a răspuns nici prin vise, nici prin Urim..., nici prin proroci. Atunci Saul a zis slujitorilor lui: «Căutaţi‑mi o femeie care să cheme morţii, ca să mă duc s‑o întreb.» Slujitorii lui i‑au zis: «Iată că în En‑Dor este o femeie care cheamă morţii.»
Atunci Saul s‑a schimbat, a luat alte haine şi a plecat cu doi oameni. Au ajuns la femeia aceea noaptea. Saul i‑a zis: «Spune‑mi viitorul chemând un mort şi scoală‑mi pe cine‑ţi voi spune.»
Femeia a zis: «Pe cine vrei să‑ţi scol?» Şi el a răspuns: «Scoală‑mi pe Samuel.»
Când a văzut femeia pe Samuel, a scos un ţipăt mare şi i‑a zis lui Saul: «Pentru ce m‑ai înşelat? Tu eşti Saul!»
Împăratul i‑a zis: «Nu te teme de nimic; dar ce vezi?» Femeia i‑a zis lui Saul: «Văd o fiinţă dumnezeiască sculându‑se din pământ.»
El i‑a zis: «Cum e la chip?» Şi ea a răspuns: «Este un bătrân care se scoală şi este învelit cu o mantie.» Saul a înţeles că era Samuel şi s‑a plecat cu faţa la pământ şi s‑a închinat.
Samuel i‑a zis lui Saul: «Pentru ce m‑ai tulburat, chemându‑mă?» Saul a răspuns: «Sunt într‑o mare strâmtoare: Filistenii îmi fac război, şi Dumnezeu S‑a depărtat de la mine; nu mi‑a răspuns nici prin proroci, nici prin vise. Şi te‑am chemat să‑mi arăţi ce să fac.»59
Samuel a zis: «Pentru ce mă întrebi pe mine când Domnul S‑a depărtat de tine şi S‑a făcut vrăjmaşul tău? Mâine, tu şi fiii tăi veţi fi împreună cu mine, şi Domnul va da tabăra lui Israel în mâinile filistenilor.»”
„Mi‑am pus viaţa în primejdie”, a spus vrăjitoarea din En‑Dor. Aceasta pentru că legea lui Dumnezeu interzicea chemarea morţilor sub ameninţarea pedepsei capitale. Poporul lui Dumnezeu trebuie să stea de vorbă cu Dumnezeu, nu cu cei morţi!
De fapt, faptul că Saul „a chemat morţii” a fost şi motivul care L‑a determinat pe Dumnezeu să îl omoare. Dacă n‑ar fi făcut acest lucru, poate că ar mai fi rămas în viaţă:
„Saul a murit, pentru că s‑a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l‑a păzit, şi pentru că a întrebat şi cerut sfatul celor ce cheamă morţii. N‑a întrebat pe Domnul: de aceea Domnul l‑a omorât, şi împărăţia a dat‑o lui David, fiul lui Isai.” (1 Cronici 10:13‑14)
Profetul Isaia se miră din partea lui Dumnezeu de aplecarea celor din Israel spre consultarea cu spiritele celor morţi:
„Dacă vi se zice însă: «Întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc», răspundeţi: «Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii? La lege şi la mărturie!» Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.” (Isaia 8:19)
Aceste realităţi din Vechiul Testament trebuie să ne fie avertismente şi nouă, căci şi astăzi mulţi manifestă o înclinare periculoasă spre supranaturalul magic şi spre practici spiritiste. Nu tot ce este supranatural este dumnezeiesc! Cei ce trec în teritoriul „duşmanului”, chiar dacă sunt animaţi de cele mai sincere porniri, riscă să fie luaţi „prizonieri” şi să fie „înrobiţi” pentru vecie. Unii, care vor să‑şi justifice neascultările, citează întâlnirea dintre Domnul Isus şi ucenicii cu Moise şi Ilie pe muntele schimbării la faţă. Ei spun că Dumnezeu ne poate îngădui să stăm de vorbă cu cei plecaţi „dincolo”. Oare să Se fi răzgândit Dumnezeu în această privinţă?60
Nicidecum! Moise şi Ilie au apărut atunci şi acolo ca să stea de vorbă cu Domnul Isus, nu cu ucenicii! Nu există nici un evreu care să practice astăzi rugăciunea la Moise sau la Ilie, sub pretenţia de a primi mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu! Enoh a fost răpit încă de viu la cer ca Ilie, totuşi, niciunui evreu nu i‑a trecut vreodată prin cap să caute să stea de vorbă cu el sau să‑l roage să mijlocească! Dumnezeul evreilor este Dumnezeul „lui Avraam, Isaac şi Iacov”, dar niciun evreu nu se roagă astăzi patriarhilor! Ei ştiu că aşa ceva ar intra sub pedeapsa divină şi ar fi totuna cu idolatria. Necazul este cu unii din poporul lui Dumnezeu de astăzi, cu cei din aşa-zisa biserică creştină istorică în care s‑a furişat pe nebăgare de seamă închinarea la sufletele celor morţi sub titlul de „cinstire a sfinţilor” sau „rugăciune la sfinţi”! Să ne fie îngăduit să spunem că cine o practică se expune la mari pericole spiritiste şi dă dovadă de o flagrantă neascultare faţă de voia lui Dumnezeu. Oare pelerinajele la tot felul de „moaşte” ale unor sfinţi nu sunt la fel de „bolnăvicioase” ca şi atitudinea lui Haşdeu faţă de trupul mort al Iuliei? Şi nu este asta o practică la fel de vinovată ca şi „chemarea morţilor”, osândită atât de categoric de Dumnezeu în cartea Deuteronomul?
„Să nu fie la tine nimeni care să‑şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul, Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta.” (Deuteronomul 18:10‑11)
Oricât ar încerca ei să o justifice, închinarea la sfinţi este o practică vinovată şi chiar caraghioasă. Iată ce a scris Erasmus de Rotterdam, un catolic, despre această realitate:
„Şi ce să spun despre cei care se înşeală mângâietor pe ei înşişi cu iluzorii absolviri de păcate şi care măsoară timpul din purgatoriu cu «clepsidra», drămuindu‑l cu precizia unui tabel matematic în ani, luni, zile şi ore de «necesară ispăşire»? Sunt şi alţii destui care, bazându‑se pe mici, dar magice certificate şi 6
rugăciuni ‑inventate în timpul liber de către vreun impostor pios, ca distracţie sau ca sursă de umplere a propriului buzunar ‑cred că pot dobândi bogăţii, onoare, un viitor fericit, sănătate, eternă prosperitate, viaţă lungă şi o năbădăioasă bătrâneţe, încununate toate la sfârşit de rezervarea unui loc «la dreapta lui Christos» în slavă. În ce priveşte această cinste de la urmă, ei ar vrea să o amâne pe cât se poate mai târziu, socotind că bucuriile cerului merită să fie gustate numai atunci când vor fi isprăvit să guste din toate bucuriile acestei lumi, de care se ţin strâns legaţi cu amândouă mâinile!
Negustorul, soldatul şi judecătorul deopotrivă cred că pot curăţa dintr‑o singură mişcare toată murdăria adunată o viaţă întreagă în grajdul augean al propriei vieţi, plătind cu un singur bănuţ din averea lor adunată necinstit. Se măgulesc singuri, crezând că tot felul de minciuni, beţii, certuri, omoruri, înşelătorii, perfidii şi dezmăţuri imorale pot fi achitate financiar şi că odată plătind pentru trecut, se pot întoarce să se bălăcească într‑o nouă porţie de păcate.
Cât de prosteşte este pentru rangurile bisericeşti să‑şi aleagă fiecare câte un sfânt «patron»! Ce caraghios este să vezi cum fiecare asemenea sfânt primeşte câte un anumit sector de activitate şi pretinde să i se facă rugăciuni doar într‑un anume fel: unul este specializat în alinarea durerilor de dinţi, altul în uşurarea naşterilor, un altul în restituirea lucrurilor furate, în salvarea celor naufragiaţi, în protejarea animalelor şi în multe alte «îndeletniciri» sfinte, prea multe să le pot enumera. Există chiar şi sfinţi cu specializări multiple, în special Maica Domnului, pe care omul de rând a ajuns să o cinstească parcă mai mult decât pe Fiul ei, Christos.
Şi pentru ce, la urma urmei, se roagă aceşti oameni prostuţi sfinţilor? Ce le cer? Bineînţeles că cer şi primesc lucruri prosteşti. Priviţi frescele cu «izbăviri» care au început să acopere pereţii bisericilor, căţărându‑se până şi pe bolta tavanelor. Veţi vedea oare oameni mulţumind pentru că au fost ajutaţi să scape de prostie sau pentru că au ajuns cu o iotă mai înţelepţi în viaţă? Niciodată!
Veţi vedea, în schimb, scene înfăţişând izbăviri de care te apucă râsul: unul care a fost scăpat de la înec, altul care a scăpat cu 6
viaţă din bătaia pe care i‑a tras‑o un duşman, un altul care a fugit cu banii în timp ce tovarăşii săi de furt se măcelăreau unul pe celălalt, iar un altul pentru că a fost scăpat de la spânzurătoare de un astfel de «sfânt patron al hoţilor», care l‑a trimis apoi să‑i uşureze de bani pe alţi câţiva consideraţi prea împovăraţi cu avere...
Cât despre teologi şi teologie, cu cât vom spune mai puţin, cu atât va fi mai bine, căci această ceţoasă şi periculoasă tagmă este înţesată de oameni dintr‑o categorie cât se poate de iritabilă şi agresivă, în stare să sară imediat la beregata ta, deplin convinşi că eşti vinovat de cel puţin şase sute de convingeri «eretice», de care trebuie să te pocăieşti. Dacă refuzi, se grăbesc să te declare «rătăcit» ‑tactica lor fiind să‑i terorizeze cu tunete şi trăsnete pe toţi aceia care nu le sunt pe plac...
Sfântul apostol Pavel, spun ei, a fost renumit pentru credinţă, dar a fost complet greşit când a proclamat această credinţă doar drept «o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.» S‑ar putea ca Pavel să fi fost un specialist în ceea ce priveşte dragostea, dar el, spun ei, a eşuat în încercarea de a o defini şi a o delimita cu precizie dialectică în 1 Corinteni 13. În concepţia lor, ucenicii din vechime or fi luat ei evlavioşi Cina Domnului, dar niciunul din ei n‑a ştiut ce înseamnă «Terminus a quo» şi «Terminus ad quem»? în transsubstanţiere; şi nici n‑au priceput cum poate fi trupul lui Christos în două locuri concomitent; sau despre diferenţele care există între trupul lui Christos din cer, trupul lui de pe cruce, trupul lui din apă sfinţită; şi nici despre momentul precis când are loc transsubstanţierea, în care parte a rugăciunii rostită pentru aceasta, ca «quantitas Discreta» sau într‑o «stare de flux». Ei sunt siguri că, întrebaţi despre astfel de lucruri, apostolii n‑ar fi ştiut să răspundă cu exactitatea şi subtilitatea la care au ajuns acum discipolii lui Scotus.” (Erasmus de Rotterdam, un mare umanist care a rămas până la moarte în rândurile catolicismului, a criticat „dinăuntru” abuzurile şi „falsurile” din Biserica Romei. Citatele sunt din lucrarea „Elogiul nebuniei” ‑1511.)6
Rătăcirea rugăciunii „la sfinţii de dincolo” a fost profeţită de către apostolul Pavel în Noul Testament:
„Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor. Fereşte‑te de basmele lumeşti şi băbeşti. Caută să fii evlavios.”(1 Timotei 2:1‑7)
La întrebarea din titlul acestui subcapitol, „Este posibil să comunicăm cu cei morţi?”, trebuie să spunem că Biblia interzice categoric orice încercare de a comunica cu cei morţi şi că nu există niciun singur text care să ne îndreptăţească să credem că sfinţii plecaţi „la Domnul” ar avea o parte activă, conştientă în activităţile Bisericii de pe pământ sau în viaţa celor credincioşi.
Toate „rugăciunile la sfinţi”, „cultul moaştelor” şi „cultul morţilor” sunt practici păgâne, vinovate, furişate pe uşa din dos în creştinism, care‑L întristează pe Dumnezeu şi le dau posibilitatea Diavolului şi duhurilor rele să‑i stăpânească pe oameni.
Nicolae Rqdoi
L‑am cunoscut mai bine în dimineaţa plecării spre Israel. S‑a apropiat de mine şi mi‑a spus şăgalnic:
– Frate Brânzei, nu te supăra, da’ numai noi doi suntem ciobani în grupul ăsta! Matale cu oile Domnului, eu cu cele adevărate...
Într‑adevăr, în România fusese unul dintre cei mai bogaţi şi mai puternici ciobani ai Banatului. Acum trăia în Los Angeles şi pleca împreună cu un grup de credincioşi români să „descopere” teritoriile vizitate de atâtea ori în imaginaţie prin citirea Sfintelor Scripturi.
Se anunţa o excursie veselă şi aşa şi avea să fie. Fratele Rădoi, sau „Albai”, cum îl mai cunosc cei din jurul Caransebeşului, a fost „scânteia unor veselii incendiare”, pe care nu le vom uita niciodată.
De fapt, vizita în Israel a început din aeroportul internaţional. Măsurile extraordinare de securitate ne‑au făcut să simţim pe 6
propria piele ce simt evreii în atmosfera de terorism mondial. În timpul zborului, evreii ortodocşi şi‑au scos un fel de şaluri, nişte cărţi şi s‑au plasat în partea din spatele aeronavei pentru a‑şi rosti rugăciunile rituale. Continua lor balansare înainte şi înapoi ne‑a trezit curiozitatea. Fratele Nicu l‑a întrebat pe unul dintre ei de ce fac acest lucru şi ce semnificaţie are:
– Noi plecăm să vizităm ţara voastră şi vrem să învăţăm cât mai multe despre voi.
Spre totala noastră mirare, evreul a răspuns „doct” că nimeni nu ştie de ce fac astfel de lucruri. Probabil că cineva foarte influent şi respectat, într‑un trecut foarte îndepărtat, a făcut primul aşa, şi ceilalţi l‑au imitat după aceea.
– Sau, a comentat Nicu, acel cineva s‑a luptat din greu cu somnul, şi moţăiala lui a fost luată drept semn de umilinţă şi stăruinţă de ceilalţi.
Pentru credincioşii Bibliei, o vizită în Israel este un eveniment unic cu conotaţii deosebite. Deîndată ce soseşti acolo, te trezeşti în faţa unor locuri pe care le‑ai cunoscut parcă dintotdeauna. În ţara lui Israel, „te întorci”, chiar dacă mergi pentru prima dată, şi nu pleci, chiar dacă o părăseşti, căci ea rămâne mereu înaintea ta, între coperţile Bibliei pe care o răsfoieşti în fiecare zi.
Noi fusesem deja în Israel, călătorind de multe ori cu... imaginaţia. Ajunşi însă abia acum pe pământul sfânt, acest „acolo” al imaginaţiei a devenit sub privirile noastre acest „aici” al imediatei vecinătăţi.
Acolo S‑a născut Isus, acesta este Nazaretul, iată satul Capernaum, pe dealul acela au fost ucişi Saul şi Ionatan etc.
Cu Israelul Bibliei ne‑am întâlnit chiar din prima seară, o seară de vineri, când am pornit curioşi să străbatem la întâmplare străzile Tiberiadei, străvechea cetate a garnizoanei romane. Erau puţini oameni pe stradă, iar cei pe care‑i întâlneam erau îmbrăcaţi parcă de sărbătoare şi mergeau solemn cu familia spre un loc de întâlnire. Am descoperit că se îndreptau spre o sinagogă, plasată foarte aproape de clădirea hotelului nostru. Noi, ca nişte americani îmbrăcaţi dezordonat, ne uitam la bărbaţii îmbrăcaţi în haine negre şi lungi până la pământ şi care purtau pe cap nişte turbane de blană, 65
foarte nepotrivite pentru temperatura şi aspectul acelor zile toride de vară.
Ne‑am luat curioşi după ei şi ne‑am oprit la uşa sinagogii. Cel de la uşa nu ne‑a lăsat să intrăm înăuntru: Ne‑a făcut un semn categoric cu mâna, să plecăm mai departe. A fost un fel de: „Sinagoga noastră nu‑i un loc pentru turişti şi pentru gură-cască...” Doamnele noastre, mai şirete, au apucat‑o repede sus pe scara exterioară a clădirii şi s‑au suit la balcon, singurul loc de fapt în care aveau acces femeile care veneau la sinagogă. Le‑am aşteptat puţin, iar apoi am dat să plecăm resemnaţi mai departe la vale. Numai că ne‑a oprit un tinerel, îmbrăcat şi el în negru, şi ne‑a rugat, într‑o engleză foarte corectă, să‑i dăm o mâna de ajutor. L‑am lăsat pe Iosif Românu, conducătorul grupului nostru, să se ducă după el în anexele sinagogii, iar noi am rămas în stradă să‑l aşteptăm. S‑a întors după numai două minute, purtând pe faţă un zâmbet năuc şi contrariat: „Să vedeţi ce mi s‑a întâmplat, zice el. M‑am dus după el şi l‑am văzut că intră într‑o sală întunecată de la demisol. Mi‑a fost teamă să intru după el, fără lumină, dar el s‑a întors după mine şi m‑a rugat să intru. Pe bâjbâite, am trecut şi eu pragul şi am aşteptat în întuneric. Tinerelul mi‑a spus: „Întinde, te rog, mâna şi aprinde tu lumina.” Aşa am şi făcut şi... am văzut aşezaţi la o masă încă patru-cinci tineri care stăteau pe întuneric în faţa unor cărţi din care aveau probabil de gând să citească. Mi‑au zis: „Mulţumesc” şi m‑au condus înapoi în stradă, nu înainte de a‑mi spune că intraseră în Sabat şi ei nu aveau voie să mai facă nici un fel de muncă fizică, de aceea avuseseră nevoie de un „păgân creştin” care să le aprindă lumina.
Bineînţeles că am izbucnit toţi într‑un râs inocent. Fusese primul nostru contact cu „legalismul iudaic” care‑L condamnase pe Fiul lui Dumnezeu la moarte. Evreii de astăzi, evreii ortodocşi, au făcut o întoarcere de 360 de grade, un cerc complet, şi s‑au întors la istoria lor acolo unde au întrerupt‑o, la vremea în care „blestemul Legii” şi „năframa de pe ochii lor” i‑au făcut să n‑aibă deloc parte de venirea şi jertfirea lui Christos.66
Nicolae Rqdoi
Să revenim însă la fratele Nicolae Rădoi. Grupul nostru a fost caracterizat peste tot de o exuberanţă şi o bucurie şăgalnică tipică turiştilor. Fratele Nicu s‑a întrecut pe sine şi a făcut tot felul de giumbuşlucuri de copil uitat imatur în trupul său de uriaş. Nicolae Iorga spunea: „Eşti fericit cât timp va trăi copilul din tine.” Din acest punct de vedere, fratele Nicu poate fi pe drept cuvânt... „foarte” fericit.
În Ierusalim, se tot ţinea după noi un negustor ambulant arab, gata să ne vândă tot felul de amintiri. Printre ele, avea şi câteva zeci de curele. Fratele Nicu i‑a spus, ca să scape de el:
– Dacă‑mi găseşti o curea pe măsură, îţi dau o sută de dolari pe ea.
Înfrigurat, omul a scotocit repede tot bazarul care‑i stătea pe umeri şi în braţe. Una după alta însă, curelele s‑au dovedit mult prea scurte pentru a înconjura circumferinţa foarte mare a fratelui Nicu.
– Vezi că n‑ai ce‑mi trebuie! Du‑te şi lasă‑ne în pace...
Circumferinţa aceasta i‑a creat ceva necazuri când a fost vorba sa străbată „oarece strâmtorări” pe traseul turistic de pe zidul Ierusalimului vechi. Din cauza ei a trebuit să renunţe la jumătate din drum şi să se întoarcă de unde a pornit.
Pretutindeni pe unde am fost, soţia lui căuta, jumătate în serios, jumătate în joacă, să‑l mai potolească:
– Mai taci, omule, că mă faci de râs. Opreşte‑te, Nicule! Fii liniştit, Nicule!
Unul dintre arabii care ne‑a însoţit i‑au spus:
– Ce‑i cu nevasta asta a ta? Văd că te tot cicăleşte. Dă‑mi‑o mie. Îţi dau o cămilă pe ea.
Şi pentru că veni vorba despre cămile... Din loc în loc, la popasurile turiştilor, câte un arab oferea în schimbul a cinci dolari posibilitatea de a face un mic tur călare pe cămilă. Majoritatea dintre noi au profitat de această ofertă şi s‑au fotografiat ca... „Lawrence of Arabia”!
Când a fost însă vorba de Nicu Rădoi, nici un arab n‑a vrut să‑l lase să se urce pe cămila lui. Unii dintre noi i‑am oferit fiecare 67
arabului câte douăzeci de dolari, dar nici această tentantă ofertă n‑a folosit la nimic. Numai la una dintre porţile Ierusalimului, unde Nicu Rădoi a rămas cu şoferul arab să ne aştepte până ce ne întoarcem de la cumpăraturi în bazar, s‑a întâmplat ceva diferit...
Din vorbă în vorbă, fratele Nicu a vorbit cu arabul care avea cămila şi i‑a povestit păţania lui. Orgolios dar şi viclean, arabul i‑a spus că aşa ceva nu s‑ar fi întâmplat cu cămila lui, care este foarte puternică. Fratele Nicu i‑a spus că nu crede. Atunci arabul a spus:
– Îţi ofer pe gratis să te urci pe cămila mea, ca să vadă toată lumea asta din jur de ce este ea în stare.
Mulţimea de curioşi s‑a făcut roată în jur. Arabul a pus cămila să îngenunchieze, apoi să se lase cu totul la pământ. Fratele Nicu s‑a urcat binişor în şa şi... ce să vezi.... să vezi şi să nu crezi... cu un icnet scurt, cămila s‑a ridicat mai întâi pe picioarele din faţă, iar apoi pe cele dinapoi. Din toate părţile au pornit strigăte de bucurie. Toată lumea aplauda de zor. Arabul radia ca un far de bucurie. Ştia el ce ştia!
După un tur făcut în jurul pieţei în uralele tuturor, cămila s‑a întors de unde plecase şi fratele Nicu a vrut să se dea jos. Arabul n‑a dat însă nici o poruncă, iar cămila a împietrit în picioare.
– Hei, ajunge! Lasă‑mă jos acum! a spus fratele Nicu.
Cu o voce strigată expres ca să‑l audă toată audienţa celor mulţi, arabul i‑a răspuns:
– Târgul nostru a fost să te urci gratis pe cămilă. N‑am spus nimic despre cât de costă ca să te dai jos. Pentru asta trebuie să‑mi dai douăzeci de dolari.
Hohotele generale au parafat acest târg închipuit şi fratele Nicu, după ce a stat câteva minute bune pe cămilă, a trebuit să‑i dea arabului cei douăzeci de dolari.
– Altfel muream în mirosul ăla spurcat! a spus el cu zăduf, când l‑am găsit supărat, la întoarcere. M‑a păcălit arabul şi m‑a făcut de râs în faţa tuturor oamenilor.
Unul dintre cele mai paradoxale lucruri despre Nicolae Rădoi este prietenia lui exemplară cu Pavel Nicolescu. Probabil că i‑a unit aversiunea fiecăruia faţă de ceea ce este fals şi curajul 68
de a lupta pentru credinţă într‑un timp când aceasta cerea o doză imensă de curaj şi renunţare de sine. Asemănările acestea i‑au făcut să aparţină împreună la „ARCR”. Din cauza dorinţei de a scoate „compromişii din conducerea bisericii” şi de a „alege în Comitetul Bisericii oameni nevânduţi autorităţilor atee”, la Caransebeş au avut loc unele evenimente violente. Ca să împiedice biserica baptistă de acolo să facă ceea ce‑şi propusese, conducerea Comunităţii şi a Uniunii Baptiste s‑a deplasat la faţa locului. Au urmat scene greu de închipuit. Au venit reprezentanţii departamentului, ai securităţii şi ai poliţiei locale. Nicolae Rădoi a fost arestat împreună cu câţiva alţii. Celor patru poliţişti le‑a fost foarte greu să‑l prindă şi să‑l bage în maşină. „Eu doar mă apăram şi mişcam aşa mâinile, într‑o parte şi într‑alta, iar ei zburau pe sus care încotro. N‑am vrut să‑i bat, am vrut doar să mă apăr şi să mă scap din strânsoare...” avea el să spună mai târziu. Muntele acesta de om a stat în închisoare... Prietenia lui cu Pavel Nicolescu continuă acum şi în America, unde au ajuns amândoi, alungaţi de autorităţile române din propria lor ţară.
Pavel Nicolescu
Iată o predică rostită la Bethel în preajma Crăciunului anului 2003. Spre surprinderea noastră a tuturor, Pavel Nicolescu a ales să citească într‑o seara de Crăciun textul din Efeseni 5:22‑33:
„Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Christos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul Trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Christos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile.
Bărbaţilor, iubiţi‑vă nevestele cum a iubit şi Christos Biserica şi S‑a dat pe Sine pentru ea, ca s‑o sfinţească, după ce a curăţit‑o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să‑şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi‑a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi 69
Christos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale Trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă‑sa şi se va lipi de nevastă‑sa şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare (vorbesc despre Christos şi despre Biserică). Încolo, fiecare dintre voi să‑şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.”
„Subiectul meu mă fascinează şi mă preocupă. El este una dintre minunile harului lui Dumnezeu. Cea mai mare minune despre care am ajuns să ni se pară banală este «creaţia». A doua minune este întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Şi a treia minune este Biserica.
Lumea în care trăim este o minune extraordinară, pentru că a existat o vreme când ea n‑a fost şi nici nu trebuia să fie. Dumnezeu n‑a creat această lume pentru că avea nevoie de ea. Putea să trăiască foarte bine şi fără ea. Pentru Dumnezeu nu este o «necesitate» ca să aibă lumea asta în fiinţă. În veşnicia trecută, El a trăit fără ea. Faptul că El a chemat‑o de la inexistenţă la existenţă este ieşit din comun. Oare de ce a creat‑o, dacă n‑avea nevoie de ea? Mai ales că această lume I‑a făcut după aceea o seamă întreagă de probleme. La întrebarea aceasta nu se poate da un răspuns raţional. Putem spune doar că Dumnezeu a creat lumea aceasta din dragoste; a creat‑o din preaplinul harului Său. Eu spun uneori că Dumnezeu n‑a creat lumea pentru o necesitate, ci pentru că lumea inexistentă avea nevoie de Dumnezeu.
A doua minune este că Dumnezeu a creat această lume, ea s‑a ridicat împotriva Lui, şi El, în loc să o nimicească, a făcut un plan de mântuire a ei. Lumea aceasta a devenit de fapt o scenă pe care a venit Fiul lui Dumnezeu. Lumea este «Christologică», este scena întrupării şi venirii pe pământ a Fiului lui Dumnezeu. Un teolog german spune că Dumnezeu a creat lumea pentru a putea ieşi undeva din El Însuşi. Doar în felul acesta s‑a putut rezolva problema mântuirii. Lumea nu este o necesitate pentru Dumnezeu, ci doar pentru problema mântuirii noastre. Aceasta este una dintre marile taine ale Scripturii. Şi teologul german spune că lumea trebuia să fie o astfel de scenă în care Dumnezeu trebuia să iasă din 70
Sine, rămânând de fapt în acelaşi timp în Sine Însuşi, rămânând acelaşi. Este o mare taină. Un părinte al Bisericii spune că, într‑un fel, Dumnezeu, trimiţându-L pe Fiul Său într‑o lume care odată n‑a fost, dar a fost creată pentru aceasta, «S‑a depăşit pe Sine», dacă putem spune aşa. Este minunea harului lui Dumnezeu, minunea dragostei nemăsurate.
Fiul păşeşte în afară, rămânând înăuntru («Eu şi Tatăl una suntem», «Nimeni n‑a văzut pe Dumnezeu, afară de Fiul lui Dumnezeu, care este în sânul Tatălui», «Isus Christos este acelaşi ieri, azi şi în veci»), deşi vine pe scena lumii şi devine ca un copilaş. Dumnezeul cel atotputernic devine slab. Dumnezeul cel infinit devine finit. Dumnezeu hotărăşte într‑un mod miraculos, în virtutea atotştiinţei Sale, să «nu ştie» anumite lucruri (vă rog să nu mă întrebaţi, că nu pot să vă explic).
Karl Bart, teologul german, spune că «Dumnezeu, în Isus Christos omul, m‑a ales pe mine pentru Sine». Apoi, El lărgeşte doctrina predestinaţiei şi zice «S‑a ales pe Sine pentru mine». Dumnezeu a decretat ca Isus Christos, în ministeriatul Lui pe pământ, să nu cunoască anumite lucruri. Asta nu este doar o exprimare paradoxală, ci este o minune a harului, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să Se «încopcieze cu noi» ca să ne mântuiască. Aceasta este semnificaţia sărbătorii Naşterii Domnului. Nu este vorba aici despre lumini sau despre brazi, despre globuri sau despre cadouri. Toate acestea sunt frumoase, dar ele nu alcătuiesc decât «coaja» acestei sărbători. Lumea modernă a pierdut semnificaţia Naşterii Domnului: S‑a născut Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu! Cel ce cunoaşte toate lucrurile a ales să nu ştie. Cel ce era atotputernic a acceptat să fie slab. Cel ce a făcut lumile a acceptat să fie «în lume». Cel ce ţine toate lucrurile a acceptat să fie «ţinut» în braţe de o fecioară curată. Cel ce n‑a cunoscut suferinţa a acceptat să Se umilească şi să ia chip de rob. Aceasta poate fi un punct de poticnire pentru unii dintre dogmatiştii creştini: «Dumnezeu nu cunoştea suferinţa!» A trebuit să o cunoască în Fiul Său, Isus Christos. A trebuit să moară pe cruce pentru păcatele noastre în aşa fel încât El, cunoscând ce înseamnă suferinţa, luând asupra Sa păcatele 7
noastre, să ne poată apoi mântui. Aceasta nu este o poveste care se spune de Crăciun, ci esenţa planului de răscumpărare.
În seara aceasta însă aş vrea să accentuez o a treia taină. Subiectul acesta îmi place foarte mult. Este vorba despre «taina Bisericii».
Observaţi că în fiecare dintre aceste trei minuni: «creaţie», Dumnezeu cheamă lumea din nefiinţă la fiinţă, a creat universul material şi spiritual, «întrupare», Isus Christos Îşi asumă un trup. Chiar şi acum în cer Christos are un trup şi poartă «la dreapta Tatălui» urmele răstignirii Lui. Crucea este titlul de glorie al Fiului lui Dumnezeu:
«Iată, El vine pe nori şi orice ochi Îl va vedea. Chiar şi cei ce L‑au străpuns...»
Isus nu leapădă acest trup în veşnicie. Îl poartă în Sine. Sigur că este o mare problemă pentru teologi dacă Isus Christos, întrupându‑Se, trăind, murind, înviind şi înălţându‑Se apoi la dreapta Tatălui «a adus ceva nou în divinitate». Dacă răspundem că a adus ceva nou înseamnă că Dumnezeu Se schimbă. Dacă spunem că n‑a adus nimic nou, înseamnă că nu s‑a întâmplat nimic. S‑ar prea putea ca gândirea noastră cu categoriile ei să fie prea «strâmtă» pentru a înţelege această realitate. Ştiţi că în matematică, atunci când operăm cu infinitul, vechile noţiuni dispar. Doi şi cu doi fac patru, dar un infinit şi cu un alt infinit fac tot infinit. Când vorbim despre Dumnezeu, despre felul în care El lucrează, vechile noţiuni cu care operăm noi la nivelul lumii acesteia încep să se prăbuşească, încep să se topească. De pildă, în capitolele 9, 10 şi 11 din epistola lui către Romani, apostolul Pavel vorbeşte despre taina lui Israel şi a predestinaţiei. În capitolul 11 are câteva expresii care sunt cam aşa: «Din cauză că ei au căzut, voi aţi fost mântuiţi. Căderea lor a fost ocazia mântuirii voastre, ca şi ei în final să fie mântuiţi!»
Aş vrea să revin însă la cea de-a treia minune a harului, care este Biserica. Ea este formată dintr‑un Cap, care este în slavă, şi un Trup, care este pe pământ. De fapt, chiar şi o parte dintre mădularele acestui trup sunt acum în slavă. Această asociere dintre Creator şi creatură este una dintre cele mai curioase structuri. Isus 7
Christos, ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Logos, ca Cel ce a participat la creaţie, ca Cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cum zic teologii, «cosubstanţial»), ca Cel ce a fost plăcerea Tatălui, n‑avea nevoie de cineva de dinafara Lui. Dumnezeu care are nevoie de ceva de dinafara Lui nu este Dumnezeu, Îi lipseşte ceva!
Dumnezeu, ca «Dumnezeu», putea să trăiască fără noi şi totuşi, Isus Christos Se uneşte cu Biserica Sa. Ca Dumnezeu, n‑are nevoie de noi, dar ca Dumnezeu‑om, trăieşte cu noi. Nu Se poate concepe acum Fiul lui Dumnezeu la dreapta Tatălui fără Biserică. Problemele sunt foarte dificile, dar vă spun toate acestea nu ca să vă încurc, ci ca să vă... miraţi!
Oamenii de astăzi au pierdut la un moment dat sentimentul mirării. Nu se mai miră... Apoi trebuie să ne mirăm, să fim fascinaţi. Spunea odată teologul american Stoul, care este un presbiterian şi care a predat Teologia Sistematică:
«Foarte mulţi studenţi m‑au întrebat: ‘De ce i‑a ales Dumnezeu pe unii pentru mântuire şi pe alţii i‑a abandonat?’ (Ştiu că nu toţi credincioşii au această părere şi nu discutăm acum problema predestinaţiei.) Un singur student s‑a apropiat de mine şi mi‑a pus întrebarea: ‘De ce m‑a mântuit Dumnezeu pe mine? Pentru că mă iubeşte?’»
Aş vrea deci să revin la a treia minune care‑L priveşte pe Christos şi Biserica Sa. El, «Capul», care este în slavă, şi Biserica Sa, care este formată din noi, aşa cum suntem. De multe ori, nouă nu ne place de un frate, de o soră... Îi criticăm... Am vrea să gândească ca noi... Şi totuşi, aceştia sunt copiii lui Dumnezeu! Şi sunt mădulare ale Trupului lui Isus Christos!
Există printre eroii credinţei enumeraţi în Epistola către Evrei la capitolul 11 foarte mulţi oameni care aveau păcate. De pildă, autorul vorbeşte despre Samson, dar nu zice nimic despre păcatele lui. Eu aş fi vorbit despre părinţii lui, nu despre el! Şi mai sunt şi alţii ca el.
Există acolo însă un verset care arată minunea harului: «Ei, de care lumea nu era vrednică...» Acesta nu este triumfalism ieftin. De fapt, aceasta este minunea cea mai mare. Noi, credincioşii de orice confesiune, care-L iubim pe Domnul, care am primit prin 7
credinţă iertarea de păcate, care am fost născuţi prin Duhul Sfânt, care formăm poporul lui Dumnezeu, formăm de fapt Biserica lui Isus Christos, Iubita Lui, Mireasa Lui.
Textul din Efeseni zice: «Ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.»
Noi credem întotdeauna că suntem mântuiţi ca să scăpăm de iad. Şi este adevărat. Suntem mântuiţi de păcatele noastre, suntem născuţi din nou de Duhul Sfânt ca să fim un popor sfânt... Toate acestea sunt «pentru noi». De multe ori, Evanghelia noastră este centrată exclusiv pe interesele noastre. Ea are astfel şi un caracter umanist. Dar noi am fost mântuiţi şi pentru altceva, am fost mântuiţi ca să fim obiectul admiraţiei lui Isus Christos. Zice aici: «Ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică...» În traducerea engleză scrie: «Să‑Şi prezinte Lui Însuşi...» Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Domnul Şi‑a răscumpărat o Mireasă, o Iubită, pe care s‑o privească şi să zică:
«Ia uite ce frumoasă este! Uite, aceştia care sunt slabi, ce frumoşi sunt!»
«Ca să‑Şi prezinte Sieşi...» Interesul suprem al mântuirii a fost ca Dumnezeu să-I prezinte Fiului Său o Mireasă pe care El să o admire. Când o fată frumoasă se priveşte în oglindă, spune: «Vai, ce frumoasă sunt!» Tot aşa, când Christos Se uită la Mireasă, spune: «Uite ce frumoşi sunt!» «Să‑Şi prezinte Sieşi...» Mireasa devine o parte din El Însuşi. El o adoră, Se minunează de ea.
Sigur că mântuirea implică şi alte aspecte, dar scopul ei este subordonat acestei situaţii în care Christos Îşi admiră propria Sa creaţie, Biserica, pe care a răscumpărat‑o cu sângele Său. Este ceva extraordinar! Noi nu putem să ne gândim la aşa ceva.
Când te uiţi de exemplu la un tablou, obiectul estetic este ca să‑l priveşti şi să‑ţi facă plăcere. Sigur, când se vinde, el devine o marfă de interes financiar. Isus Christos Şi‑a răscumpărat Biserica. A înfrumuseţat‑o ni se scrie aici, ca s‑o înfăţişeze înaintea Lui, ca s‑o pună înaintea Lui, s‑o privească, s‑o admire.
A, înţeleg, noi suntem obligaţi să‑L privim şi să‑L admirăm pe Dumnezeu. Ne forţează frumuseţea Lui, atributele Sale, sfinţenia 7
Sa, dragostea Sa, splendoarea Sa, providenţa Sa şi lucrările Sale. Este firesc ca orice creatură să‑şi admire Creatorul! E o obligaţie într‑un fel, este ceva la care suntem chemaţi. Dar ca Dumnezeu, în Fiul Său, să‑Şi admire Biserica este parcă ceva de... neconceput! Şi totuşi, Biblia ne spune că Christos Îşi pune înaintea Lui această Biserică. «Da, o fi frumoasă?» Păi sigur, dacă e slăvită!
Mai departe zice: «...fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.»
Vă aduceţi aminte că, în Vechiul Testament, Avraam îi spune soţiei sale ceea ce noi cam uităm să le spunem soţiilor noastre, după ce au cam îmbătrânit: «Ştiu că eşti o femeie frumoasă.» Şi Mântuitorul îi spune Bisericii: «Ştiu că eşti o Mireasă frumoasă.»
Cum de a ajuns ea atât de frumoasă? «A curăţit‑o prin sângele Său.» Ne‑a spălat de toate păcatele. Prin Duhul Sfânt, ne‑a înnoit, ca să alcătuim în final Mireasa Lui.
Ştiţi că în natură domină acum o lege a decăderii, a degradării, a dezordinii, numită legea entropiei. Toate lucrurile merg în jos. O haină nouă devine veche. Un automobil nou ajunge o vechitură. O fată de 18 ani, peste 90 de ani va fi o babă.... Şi aşa mai departe. Nu se întâmplă însă niciodată invers! Nu există în natură ca un bătrân de 90 de ani să devină ca unul de 18 ani. Este efectul acestei legi tiranice, care ne duce în jos. Şi totuşi, în textul nostru, Duhul Sfânt ne spune că la sfârşit, Biserica Lui va fi... frumoasă. Nu putem concepe ca Mântuitorul să aibă o Mireasă urâtă. Trebuie să fie frumoasă! Cea mai frumoasă!
Şi textul adaugă: «...fără pată, fără zbârcitură». Zbârcitura este rezultatul păcatului. Petele sunt rezultatul păcatului. Păcatul îmbătrâneşte. Păcatul degradează. Dar Mireasa urmează un drum «anti‑entropic», împotriva legilor firii. Dumnezeu nu este doar autorul legilor naturii, ci şi autorul contra‑legilor. Oamenii încearcă de multe ori să‑L prindă pe Dumnezeu în legile Sale, dar Dumnezeu scapă. În lumea aceasta, de pildă, o piatră «cade». Dar aceasta nu este o lege absolută. Un copac se ridică în picioare. Un animal merge pe pământ. Totuşi, există animale care zboară. Legile nu sunt fixe, sunt foarte labile în mâna lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu ne spune că Biserica Sa se supune unei legi «anti‑entropice», deve75
nind din ce în ce mai frumoasă. Aceasta se poate vedea şi în viaţa noastră de creştini. Când ne‑am întors la Domnul, nu cunoşteam mult. Cunoşteam puţin. Am făcut păcate şi am făcut greşeli. Cu timpul, acestea au dispărut din viaţa noastră. Spunem că Dumnezeu ne‑a sfinţit, ne‑a crescut în neprihănire.
Uitaţi‑vă la o fată care s‑a căsătorit. Era tânără, nu cunoştea multe. A îmbătrânit, copiii i‑au mâncat zilele şi a trecut prin multe. Acum, la bătrâneţe, este o soţie pricepută. La aceşti oameni cu experienţă străluceşte pe faţă o frumuseţe duhovnicească. Nu mai este tinereţea firii, ci tinereţea duhului, a sufletului. Este un anunţ al Bisericii care va fi întinerită, care va fi înfrumuseţată de Mirele ei, Isus Christos. Biblia nu spune că Biserica va deveni frumoasă prin ea însăşi, ci că Isus Christos lucrează la înfrumuseţarea ei. Sunt mai multe texte în Scriptură care arată această admiraţie a lui Dumnezeu pentru poporul Său, în ciuda păcatelor noastre. Asta nu înseamnă că suntem îndreptăţiţi să păcătuim. «Copilaşilor, să nu păcătuiţi, dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Fiul lui Dumnezeu.» «El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai ale noastre, ci ale întregii lumi.» Un mistic din biserica romano‑catolică, Bernard de Clairvaux, care a scris un tratat foarte interesant la Cântarea Cântărilor, despre care a scris mai devreme şi Origen, spune că «din punctul de vedere al predestinaţiei, al veşniciei, nu există rău. Când Dumnezeu a decretat să‑Şi aleagă o Biserică, n‑a existat problema răului. Răul a apărut ulterior. Şi datorită răului S‑a întrupat Fiul lui Dumnezeu.»
«Chiar păcatul, spun unii teologi, nu este cauza întrupării, este ocazia întrupării.»
Bernard spune că «din punctul de vedere al lui Dumnezeu, din veşnicia veşniciilor, în El, Dumnezeu ne‑a ales înainte de întemeierea lumii, înainte ca să apară la orizont problema păcatului». Deci, Dumnezeu ştia. Din punct de vedere al Bisericii, originea şi destinul ei nu sunt legate de «rău». Ea a fost decretată să fie «desăvârşită».
Aceste păreri sunt bazate pe anumite pasaje din Cântarea Cântărilor, în care există nişte versete foarte curioase. Mai întâi, uitaţi‑vă la această expresie din versetul 5 al capitolului întâi: 76
«Sunt neagră, dar sunt frumoasă.» Mai departe îşi motivează această afirmaţie: «Nu vă uitaţi că sunt aşa de negricioasă, căci m‑a ars soarele. Fii mamei mele s‑au mâniat pe mine şi m‑au pus păzitoare la vii.»
Citim însă la capitolul 2 versetul 2: «Ca un crin în mijlocul spinilor, aşa este iubita mea între fete.» Este o afirmaţie a mirelui, care parcă contrazice ce spune mireasa. La versetul 7 din capitolul 4 spune: «Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n‑ai nici un cusur.» Cum o fi asta? Păi, foarte simplu. Eu sunt chemat să‑mi recunosc păcatele mele, să‑mi recunosc fărădelegile mele, să recunosc că am greşit înaintea lui Dumnezeu şi când am zis aşa şi am adăugat: «Sângele lui Isus Christos poate să mă spele de orice păcat şi Duhul Sfânt să mă nască din nou», Dumnezeu din cer zice: «Eşti atât de frumos! Dacă L‑ai acceptat pe Fiul Meu, eşti de parcă n‑ai fi păcătuit niciodată.»
«Sunt neagră, dar sunt frumoasă», ... «Eşti frumoasă de tot şi n‑ai nici un cusur.»
Iar în capitolul 6 versetele 4 şi 5 citim: «Frumoasă eşti, iubito, ca Tirţa, plăcută ca Ierusalimul, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor. Întoarce‑ţi ochii de la mine, căci mă tulbură.» Isus Christos Îşi prezintă Sieşi o Biserică frumoasă, fantastic de desăvârşită. Dumneavoastră ştiţi toţi că, atunci când eşti tânăr şi te îndrăgosteşti, ţi se pare că aceea este cea mai frumoasă fată. Nu este aşa, mai sunt şi... altele. Dar aşa ni se pare. În lumea noastră sunt multe fete. Atâta timp cât nu eşti căsătorit, ai voie să alegi. Când te‑ai căsătorit, ţi s‑a închis această posibilitate. Nu uitaţi însă că Isus Christos nu are de ales, are o singură Mireasă. Ăsta este farmecul divin. Nouă nu ne place. În lume sunt multe schimbări. Bărbaţi îşi abandonează nevestele. Nevestele îşi abandonează bărbaţii şi aşa mai departe. Sunt lucruri rele, care din păcate se întâmplă şi în bisericile noastre. Nu găsim însă în tot Noul Testament nici măcar un singur verset, nici măcar o singură aluzie, că Domnul Isus ar putea vreodată să Se lase de Biserica Lui.
Dar de ce? 77
Păi, uite de ce: pentru că El a răscumpărat‑o cu un preţ nespus de scump. În Faptele Apostolilor 20:28, sfântul Pavel îi cheamă pe presbiterii din Efes şi le spune nişte cuvinte uluitoare:
«Luaţi seama, deci, la voi înşivă şi la toată turma peste care v‑a pus Duhul Sfânt episcopi (sau: priveghetori.), ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat‑o cu însuşi sângele Său.»
Nu doar a zis o vorbă, ca la creaţie. Nu este doar efectul unei providenţe simple, a unei activităţi obişnuite a lui Dumnezeu. Pentru Biserică, Dumnezeu a plătit un preţ. Ca să aibă această Biserică a trebuit să dea ceva, L-a dat pe Fiul Său. Nu este un act gratuit. De prea multe ori ni se spune că noi suntem mântuiţi prin har. Asta este dacă priveşti numai din punctul nostru de vedere. Noi n‑a trebuit să dăm nimic ca să fim mântuiţi, dar Dumnezeu a trebuit să dea! El a trebuit să plătească. Am putea spune că S‑a supus unei legi. Datorită acestei supuneri a lui Dumnezeu faţă de o lege, noi suntem mântuiţi fără lege, suntem mântuiţi doar prin credinţă în Isus Christos. Acesta este farmecul harului. Cineva a spus că, de fapt, «nu există mântuire pur şi simplu prin har». Aceasta este pentru noi. Cineva trebuie să plătească! A plătit Dumnezeu. «Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe unicul Său Fiu...» Dacă nu-L dădea pe acest Fiu, Dumnezeu putea să ne pedepsească, putea să ne treacă în nefiinţă, dar nu putea să ne mântuiască.
Aş vrea să vă aduc aminte un verset care este din Vechiul Testament, şi anume ceea ce spune prorocul Balaam, care are la un moment dat o viziune şi rosteşte aceste cuvinte:
«El nu vede nici o fărădelege în Iacov, nu vede nici o răutate în Israel. Domnul Dumnezeul lui e cu el. El este Împăratul lui, veselia lui.»
Iar din Noul Testament vă aduc aminte de ceea ce spunea Petru:
«Voi sunteţi însă o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l‑a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v‑a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.» (1 Petru 2:9)78
Biserica este aleasa lui Dumnezeu. Este aici un fel de discriminare din partea lui Dumnezeu. El iubeşte toată lumea, dar iubeşte în mod deosebit Biserica Sa. Pot spune că şi eu iubesc toată lumea, dar nimeni nu mă poate învinui dacă îmi iubesc soţia într‑un mod mai deosebit.
Faţă de toată lumea, iubirea lui Dumnezeu este naturală şi se manifestă prin bunătatea Sa: prin ploaie, prin soare etc., dar Îşi iubeşte în mod deosebit Biserica. Trebuie să înţelegem foarte bine lucrul acesta: Biserica ocupă un loc privilegiat în planul harului lui Dumnezeu. Suntem nişte creaturi care ne bucurăm de nişte privilegii din partea lui Dumnezeu. Nimeni nu este oprit: dacă vrea, poate să intre, dacă vrea, poate să rămână afară.
Spre încheiere, aş vrea să vă aduc aminte că în cartea Apocalipsei, în capitolul 21, citim:
«Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându‑se din cer, de la Dumnezeu, cetatea Sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.» (Apocalipsa 21:1‑2)
Dumnezeu putea să ne mântuiască fără să declare că ne iubeşte... Eu pot să-i dau cuiva nişte bani fără să‑l iubesc, pot să‑i dau un milion de dolari. El nu poate să ştie dacă dincolo de milion este dragoste sau nu. Dumnezeu putea şi El să ne dea ceva, să ne «mântuiască», fără să ştim dacă ne iubeşte. Cineva poate să fie bun fără să iubească. Şi cineva poate să iubească fără să dea ceva cuiva. «Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa prin faptul că L-a dat pe Fiul Său.» Aceasta nu este o simplă dăruire, ci expresia dragostei Sale. El L-a dat pe Fiul Său nu doar ca să ne mântuiască, deşi acest lucru este foarte important, ci L‑a dat pe Fiul Său pentru ca să-I dea Fiului Său o Mireasă, o soţie, una pe care El s‑o iubească, să privească la ea şi să spună: «Ce frumoasă este! Extraordinar! Fantastic! Aceasta este Mireasa Mea!»
Biserica este această structură divino‑umană, al cărei Cap este Christos în slavă şi ale cărei mădulare o parte trăiesc în cer şi o parte pe pământ. Dumnezeu ne cheamă la această părtăşie, nu baptistă, nu penticostală, nu creştină după Evanghelie, deşi 79
acestea sunt numiri importante pentru fiecare dintre noi. Sigur că este important să faci parte dintr‑o comunitate evanghelică, dar este şi mai important să ştii că eşti mântuit, că eşti născut din nou, că eşti Templul Duhului Sfânt şi că faci parte din Biserică, care este Mireasa lui Isus Christos. Ce har! Extraordinar! Fantastic! Minunat! Acesta este sensul Naşterii Domnului. Amin.”
Cunoawtere
Pentru că ştim ceva, cunoaştem totul?
Pentru că nu ştim totul, nu cunoaştem nimic?
Iată o dilemă teologică care divizează estul de vest şi bisericile istorice de cele evanghelice.
Pentru cei care l‑au ascultat pe Pavel Nicolescu este foarte evident că el a adus în gândirea evanghelică română o dimensiune absentă până mai ieri-alaltăieri, dimensiunea tainicului transcendental. Pavel Nicolescu ne‑a convins să nu ne mai lăudăm atât cu cunoaşterea noastră „sistematică” a lui Dumnezeu. El a preluat de la Richard Wurmbrand şi de la alţi teologi ideea că „Dumnezeul cel adevărat nu prea este «sistematic» în felul în care‑L prezintă cărţile noastre de teologie.” Faptul că a citit mult teologie europeană şi că şi‑a dat doctoratul în sfera teologiei ortodoxe l‑a ajutat pe Pavel Nicolescu să pătrundă în adevăruri care multor teologi evanghelici români le scapă. Pentru această ocazie, aş vrea să mă opresc la epistemologia fenomenului „cunoaşterii de Dumnezeu”.
Cunoaşterea şi cugetarea sunt două funcţii care ne pun deoparte de tot restul vieţuitoarelor de pe acest pământ şi ne fac părtaşi firii dumnezeieşti.
Între diferitele ramuri ale bisericii creştine există însă o controversă pe această temă a cunoaşterii. La mijloc este un aspect particular al cunoaşterii şi anume „cunoaşterea de Dumnezeu”. Cultele numite „tradiţionale” au ajuns să plaseze existenţa lui Dumnezeu în domeniul „tainei”, accentuând preponderent aspectul „transcendental” al divinităţii. Dumnezeu este plasat „dincolo” de limitele de pătrundere ale cunoaşterii noastre. Reforma a produs o revoluţie în gândirea oamenilor şi a deschis accesul oamenilor 80
la „Dumnezeul raţional”, pe care‑L putem cunoaşte şi studia prin intermediul revelaţiei. Dumnezeul evanghelicilor este „aici” prin Isus Christos, prin Duhul Sfânt şi prin textul inspirat.
Atitudinea acestor două orientări deosebite faţă de cunoaştere se vede din felul în care‑şi desfăşoară „slujbele”, din închinarea colectivă. Bisericile tradiţionale practică „liturghia”, în care aproape totul este ascuns în simbol şi în misterul tainelor. Bisericile evanghelice practică „predicarea”, care este o revenire la practica primei biserici şi pune accent pe „latreia”, slujba îndreptată spre oamenii prezenţi în adunare. Chiar şi poziţia „oficiantului” este diferită în cele două orientări eclesiastice. Preotul bisericilor tradiţionale oficiază cu faţă la altar şi cu spatele la adunare. Predicatorul evanghelic oficiază cu faţa la oameni, privindu‑i în ochi şi căutând să îi slujească cu Cuvântul.
Dumnezeul bisericilor tradiţionale este de „nevăzut în spaţiul clădirii”, Dumnezeul bisericilor evanghelice este „prezent” în Templul adunării de sfinţi şi în Templul trupului material al celor credincioşi.
Care să fie adevărul?
Nu cumva există în această situaţie, asemenea raţionamentului propus de greci, o teză, o antiteză şi mai ales o sinteză care să poată îmbrăţişa ambele tendinţe? Eu cred că da.
Cunoaşterea noastră de Dumnezeu, ca instrument al ieşirii din noi înşine şi al pătrunderii noastre în realitatea care ne înconjoară, va pendula întotdeauna între ceea ce ştim şi ceea ce nu ştim, între ceea ce putem cunoaşte şi ceea ce nu putem cunoaşte. Amândouă aceste dimensiuni sunt amintite în textul sacru:
„Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.” (Deuteronomul 29:29)
„Nimeni să nu se înşele: Dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept.” (1 Corinteni 3:18)
„Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n‑a cunoscut cum trebuie să cunoască.” (1 Corinteni 8:2)8
Faptul că Dumnezeu ne spune că putem cunoaşte şi ne cheamă să cunoaştem nu trebuie înţeles ca o garanţie că putem cunoaşte „toate lucrurile”.
Aş asemăna fenomenul cunoaşterii cu câteva experienţe pe care le avem toţi.
În primul rând, ceea ce privim şi vedem cu ochii noştri nu este tot ceea ce există. Oricine a privit vreodată în zare şi a rămas încântat de priveliştea mirifică a peisajului montan sau marin a ştiut că există ceva şi dincolo de limitele privirii sale; există o realitate care trăieşte „dincolo de orizont”.
Cel care a privit uluit şi umilit bolta înstelată a nopţii şi a încercat să numere stelele de pe cer ştie că oricât ar încerca, aşa ceva este cu neputinţă. Există numeroase alte sisteme stelare, galaxii şi metagalaxii, pe care nu le vom putea vedea niciodată cu ochiul liber. Chiar şi cel care îşi ajută privirea cu posibilităţile telescopului sau ale radiotelescopului ştie că nu poate pătrunde totul. Călătoria lui prin spaţiu şi timp este şi ea mereu limitată. Dincolo de orizontul vizibil, rămâne pururi inscrutabil un alt orizont, ale cărui dimensiuni se pierd în domeniul... infinitului.
Cunoaşterea de Dumnezeu este şi ea asemănătoare cu cunoaşterea fizică. Parcă am privi printr‑un con a cărui deschidere se măreşte din ce în ce mai mult, în timp ce capacitatea noastră de a discerne amănuntele se micşorează din ce în ce mai mult. Vedem clar lucrurile de aproape şi din ce în ce mai neclar lucrurile din... zare.
Ca să fim mai corecţi, conul nostru prin care privim ar trebui înlocuit cu ceva de forma unei „trompete” sau a unei flori de crin, ale cărei petale se răsucesc treptat spre în afară până ce fac un ocol plin de 360 de grade. Cunoaşterea de Dumnezeu trebuie extinsă nu numai în depărtare, ci în toate direcţiile, până vom ajunge să intuim că Dumnezeu este „atotprezent” în toate dimensiunile şi dincolo de toate dimensiunile existente.
Faptul că nu putem cunoaşte tot nu înseamnă că nu putem cunoaşte nici „în parte”. Iată o concluzie care împacă atât premisa bisericilor tradiţionale, cât şi premisa bisericilor evanghelice. Disputa despre „cunoaşterea tainei” sau „taina cunoaşterii” ar 8
trebui împăcată de o concluzie pe cât de evidentă, pe atât de inaccesibilă unora dintre teologii mari de astăzi.
Dumnezeu a venit la noi şi S‑a materializat „asemenea nouă”, ca să‑L putem cunoaşte pe Tatăl:
„«Dacă M‑aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo, Îl veţi cunoaşte; şi L‑aţi şi văzut.» «Doamne, I‑a zis Filip, arată‑ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.» Isus i‑a zis: «De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M‑ai cunoscut, Filipe? Cine M‑a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată‑ne pe Tatăl?’ Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. Credeţi‑Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.»” (Ioan 14:7‑11)
Asta nu înseamnă că de acum Îl cunoaştem deplin pe Tatăl:
„Toate lucrurile Mi‑au fost date în mâni de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, în afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i‑L descopere.” (Matei 17:27)
Cunoaşterea noastră de Dumnezeu va rămâne pururi şi corectă, şi... „în parte”. Ambele ramurile ale bisericii au în felul lor dreptate... în parte. Ar fi bine însă să ne înţelegem unii pe alţii şi să nu ne mai „sfădim”, ci să ne ridicăm la înălţimea „întregului”. Altfel, riscăm să greşim, baricadându‑ne în redutele extremelor. Biserica Evanghelică riscă să susţină că totul este clar şi „la vedere”, alunecând periculos spre raţionalismul reducţionist, iar Biserica tradiţională riscă să îngheţe în deviza totul este „tainic”, totul e „ascuns”, alunecând mortal spre lumea tenebroasă a religiilor păgâne „pre” şi „ne”‑creştine.
Providenţa a făcut ca la doar câteva zile după ce am scris aceste gânduri, să găsesc în „Evenimentul Zilei” un articol ştiinţific despre forma Universului, descrisă asemănător cu teoria mea despre forma cunoaşterii. Iată‑l:
„Universul e ca o trompetă făcută din fulgi de cartofi
O nouă teorie concepută de cercetători ai Universităţii Ulm, din Germania, susţine că Universul ar arăta ca o trompetă incredibil 8
de lungă, mai exact ca o trâmbiţă medievală, cu un tub îngust la un capăt şi o pâlnie mare la celălalt. Teoria mai sugerează că Universul ar fi finit şi că spaţiul din orice punct al «trompetei» e curbat în două sensuri, ca un fulg de cartof (un «chips»). Un om care ar călători spre capătul îngust ar ajunge într‑o lume bidimensională şi şi‑ar putea vedea ceafa, iar în cazul în care cândva ar trece dincolo de marginea pâlniei, ar reapărea în partea îngustă. Această formă, oricât de fantezistă ar părea, explică cel mai bine tiparul radiaţiei cosmice de fond, observată atunci când Universul avea numai 380.000 de ani. Imaginea acestei radiaţii a fost luată de sonda anizotropică cu microunde americană Wilkinson, anul trecut, ajutând la identificarea momentului creaţiei, acum 13,7 miliarde de ani. De asemenea, sonda a mai servit la confirmarea proporţiilor Universului ca 4% materie, 23% materie neagră sau nedetectabilă şi 73% ceva misterios, numit «chintesenţa», «energia vidului» sau «energie neagră», punând totodată la îndoială forma clasică a Cosmosului, imaginat anterior ca o minge de fotbal.” (vineri, 16 aprilie 2004)
Vorbind despre cunoaştere, mai rămâne însă o întrebare: Poate un om nenăscut din nou să-L cunoască pe Dumnezeu?
Răspunsul este: „Şi da şi nu.”
Există o cunoaştere rudimentară despre Dumnezeu la care au dreptul şi accesul toţi oamenii:
„Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le‑a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L‑au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I‑au mulţumit; ci s‑au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s‑a întunecat.” (Romani 1:19‑21)
Există însă lucruri despre Dumnezeu pe care nu le pot cunoaşte şi pătrunde decât aceia care au intrat prin „naşterea de sus” în sfera Împărăţiei lui Dumnezeu:
„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3:3)8
„Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci «cine a cunoscut gândul Domnului, ca să‑I poată da învăţătură?» Noi însă avem gândul lui Christos.” (1 Corinteni 2:14‑16)
„El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr‑unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le‑a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să‑L găsească bâjbâind, cu toate că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii dintre poeţii voştri: «Suntem din neamul Lui...»” (Faptele Apostolilor 17:26‑28)
Numai cei ce şi‑au spălat inima în iertarea oferită de Dumnezeu prin jertfa Fiului Său Îl pot vedea pe Dumnezeu aşa cum este:
„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5:8)
Dialoguri la distanyq
Tehnologia modernă a Internetului înlesneşte dialogul la distanţă cu persoane pe care nici nu le cunoşti. Iată două astfel de dialoguri, pe care le cred folositoare şi altora:
Corespondenţă cu F.
Bună,
Mă numesc F., dacă acest lucru are vreo importanţă sau nu. Trăim într‑o lume în care fiecare fiinţă omenească tânjeşte după acel sentiment profund de iubire, de protecţie etc. Vreau să vă întreb ceva. Este după voia lui Dumnezeu să ai o legătură de prietenie mai apropiată cu cineva de sex opus, chiar dacă încă nu e momentul potrivit pentru căsătorie?
Mă adresez dumneavoastră şi cred că veţi fi în măsură să îmi răspundeţi. Am studiat câteva cărţi care uneori tratau superficial această temă. Eu cred că e mult mai important să se spună lucrurilor pe nume. Ca şi creştină, încerc zi de zi să îmi păstrez viaţa curată, 85
numai că suntem oameni şi eşuăm… falimentăm uneori. Cred că poate e mai multă nevoie de mai multă devotare.
Nădăjduiesc că voi primi un răspuns prin care incertitudinile mele vor fi lămurite. Vă mulţumesc pentru mailurile trimise.
Fiţi binecuvântat. Mulţumesc.
În dragostea Domnului, F.
Dragă F.,
Fiinţa umană tânjeşte într‑adevăr după sentimentul de iubire şi de protecţie. Locul în care le poate găsi este, la orice vârstă,... Dumnezeu! Mai devreme sau mai târziu, va trebui să recunoaştem că alte surse şi destinaţii sunt „înşelătoare”, dacă nu‑L au pe Dumnezeu în spatele lor (chiar şi căsătoriile).
În ce priveşte prietenia dintre o fată şi un băiat înainte de vârsta căsătoriei, aş vrea să‑ţi spun următoarele:
Între fete şi băieţi există o mare deosebire. Băieţii văd în orice apropiere de o fată o dimensiune sexuală. Cu excepţia cazurilor de boală, dragostea numită „platonică” nu există pentru ei.
Fetele văd în astfel de apropieri un fel de tovărăşie dulceagă şi protecţie, lipsită deocamdată de dimensiunea sexuală.
Adevărul este, aşa cum spun specialiştii, că o astfel de „prietenie” merge inevitabil spre un târg: fetele dau acces la sexualitate ca să obţină în schimb acel sentiment de tovărăşie dulce şi protecţie, în timp ce băieţii sunt gata să ofere acel climat de tovărăşie (care li se pare pierdere de vreme) numai dacă au nădejdea că li se va da acces la sexualitate.
La vârsta tinerilor, căutările după sexul opus sunt normale şi fac parte din procesul de maturizare (socială, glandulară etc.). Ele trebuie însă „călăuzite” de maturitatea unor părinţi cu experienţă şi cu tact. Nu întâmplător Dumnezeu nu ne‑a lăsat să ne naştem în copaci sau pe stradă, ci în interiorul limitelor unei familii.
Cartea Cântarea Cântărilor repetă mereu un avertisment adresat (foarte semnificativ) numai fetelor:
„Vă jur, fiice ale Ierusalimului, pe căprioarele şi cerboaicele de pe câmp: nu stârniţi, nu treziţi dragostea, până nu vine ea!” (Cântarea Cântărilor 2:7; 3:5; 8:4) 86
Iar ultimul capitol al cărţii ne învaţă ce să facem cu fetele ajunse la vârstele pubertăţii şi adolescenţei:
„Avem o soră micuţa, care n‑are încă ţâţe. Ce vom face cu sora noastră în ziua când îi vor veni peţitorii? Dacă este zid, vom zidi nişte zimţi din argint pe ea; dar dacă este uşă, o vom închide cu o scândură de cedru.” (Cântarea Cântărilor 8:8)
Versetul următor spune despre opţiunea preferabilă: „Eu sunt zid...”
Metaforele acestea spun ca există două posibilităţi: o tânără poate fi sau un „zid”, care opreşte iniţiativele „peţitorilor” care‑i dau târcoale înainte de vreme, sau o „uşă”, pe care poate intra şi ieşi aproape oricine (o fată accesibilă). În cazul nefericit al variantei a doua, cei din familia ei trebuie să o protejeze prin măsuri de disciplină: ea trebuie „închisă” cu o „scândură de cedru”!
Pentru a‑şi permite iniţierea unor prietenii cu sexul opus, tinerii trebuie să ajungă la cele patru maturităţi necesare care măsoară potrivirile noastre psihosomatice:
Maturitatea biologică
Ea vine cea dintâi şi măsoară capacitatea de a rezista naşterilor. Dacă ar fi să ne luăm după această maturitate, băieţii s‑ar putea căsători pe la cincisprezece ani, iar fetele... pe la doisprezece! Maturitatea biologică nu este singura necesară pentru căsătorie, iar faptul că ajungem la ea cel dintâi ne pune câteodată pe jar şi ne învaţă... să aşteptăm.
Maturitatea socială
Ea măsoară capacitatea de integrare în lumea adulţilor. Probabil că ai auzit despre „copii cu copii în braţe”. Ce trist este să‑i vezi venind la biserică şi neputându‑se integra nici în lumea adulţilor şi nici în lumea adolescenţilor, din care au făcut parte până nu demult...
Maturitatea spirituală
Ea măsoară capacitatea de unire pe un plan superior, al familiei. La orice alt nivel ne‑am potrivi cu partenerul nostru de viaţă 87
(gusturi, statură, educaţie etc.), dacă nu ne potrivim la nivelul acesta spiritual, vom suferi toată viaţa. Îmi aduc aminte că un predicator i‑a răspuns unei fete care pretindea că iubitul ei necredincios este mai bun decât zece băieţi din biserică: „O fi el băiat bun, dar te‑ai gândit că‑l vei avea toată viaţa ca socru pe... Diavolul?” Un „jug nepotrivit” ne va jena în toate activităţile noastre.
Maturitatea financiară
Ea măsoară capacitatea de a trăi pe propriile picioare, nu pe banii părinţilor. Deşi nu ne dăm seama la început, căsnicia are nevoie de mult mai multe lucruri decât de... dragoste. Oare cine spunea că „dragostea bărbatului trece prin stomac, iar a femeii prin.... dulap (în care ţine hainele)”?
Corespondenţă cu T.
Mă numesc T. şi aş dori dacă puteţi să‑mi daţi ceva idei despre religie. Ce este religia?
Mulţumesc.
Draga mea
M‑ai abordat cam „abrupt”, dar am să‑ţi răspund cu toată dragostea.
Cercetătorii de „antropologie” au observat prin studiu că există anumite „tipare” înscrise în psihicul uman. Ele s‑au observat la toate popoarele din toate locurile.
Unul dintre tiparele acestea este „limbajul”. El poate fi umplut cu forme diferite, dar este acelaşi la toate fiinţele umane. Nu există fiinţe umane fără posibilitatea de a comunica printr‑un anumit limbaj.
În mod asemănător, cercetătorii au observat că „religia” este tot un tipar uman primordial, întâlnit la toate popoarele. El poate fi umplut cu diferite conţinuturi, dar este în esenţă acelaşi.
Antropologii spun că aceste „tipare” sunt evidenţe ale „creaţiei”. Ele dovedesc faptul că Cineva ne‑a făcut să funcţionăm astfel şi nu putem funcţiona altfel.88
Privită din acest punct de vedere, religia este o experienţă universal valabilă pentru toate fiinţele umane. Ea este un fel de „căutare” după ceva care ne lipseşte la etajul superior al fiinţei noastre. Unii o definesc, asemenea lui Milton, ca o plecare: „În căutarea Paradisului pierdut”.
Acum, dacă întrebarea ta are de-a face cu „creştinismul”, răspunsul meu este puţin diferit.
Dacă „religie” vine de la termenul latin „religare” (reluare a unei legături rupte), creştinismul ne informează despre venirea Fiului lui Dumnezeu printre noi, acum 2000 de ani, pentru a ne întoarce acasă la Dumnezeu.
El a venit să ne adeverească faptul că ceea ce căutam noi instinctiv (sau instinctual) EXISTĂ!
El a venit să înlăture obstacolul care ne‑a separat de Dumnezeu: păcatul primordial.
El a venit să nimicească lucrările celui care a provocat această despărţire: Diavolul.
El a venit ca să ne dea un nou început; o naştere din nou, într‑o natură care să trăiască părtăşia comuniunii divine cu Dumnezeul cel sfânt.
El a venit ca toate disperările noastre şi toate angoasele noastre experimentate în faţa marelui necunoscut să fie spulberate şi înlocuite cu o terminologie de familie: Dumnezeu Creatorul ne este Tată, Isus ne este Frate, cerul este Casa părintească, moartea este marea plecare acasă „la Domnul”.
Sper ca aceste noţiuni elementare să‑ţi fie de folos. Dacă nu, revino oricând cu întrebările tale. ‑Daniel Branzai
Iată câteva cugetări valabile în lumea religiei:
Este natural să fii religios, dar supranatural să fii creştin.
Religia cuiva este ceea ce‑l pasionează.
Iată cei trei mari apostoli ai ateismului. Ei fac convertiţi fără să persecute şi‑i păstrează fără să le predice: Bogăţia, Sănătatea şi Puterea.89
Este mai mult decât suspect că omul de ştiinţă care ajunge să pună întrebări metafizice fuge apoi ca de foc de răspunsuri metafizice. S‑ar putea ca tocmai lui să‑i fie cel mai mult frică de ele.
S‑ar putea să pară astăzi bizar, dar convingerea mea este că ştiinţa oferă şi ea o cale deschisă către Dumnezeu. Orice carte care studiază creaţia trebuie să fie, prin forţa lucrurilor, un manual pentru cunoaşterea Creatorului. ‑Paul Davies
Pentru religie, oamenii sunt gata să scrie, să pledeze, să lupte şi chiar să moară. Singurul lucru pe care nu sunt gata să‑l facă este să o... trăiască.
Mulţi oameni îşi poartă religia ca pe o povară în spinare, în loc să o poarte ca pe un cântec în inimă.
Există convingerea din ce în ce mai răspândită că lumea are nevoie de o religie care să acopere şi celelalte şase zile din săptămână.
Pentru creştinul adevărat fiecare zi este o duminică.
Cea mai răspândită religie de azi este CONFUZIONISMUL.
Religiozitatea nu te poate mântui. Fenomenul religios este ca foamea, dezvăluind necesitatea după hrană. Foamea te face să fii preocupat să ajungi la mâncare, dar ea, (foamea) nu te poate ţine în viaţă! Tot aşa şi religiozitatea; ea dă doar pe faţă nevoia noastră după Dumnezeu. Templul în sine şi toate slujbele nu pot să mântuiască. Domnul Isus a venit să cureţe Templul şi să umple Templul. Cine vine la Templu din religiozitate trebuie să se întâlnească cu El pentru mântuire. ‑Liviu Ţiplea
Dacă oamenii religioşi sunt totuşi răi, cum ar fi ei fără religie?
Comunismul n‑a fost doar un sistem economic. Pentru omul de rând, comunismul a fost şi o religie, o sumă de valori fixe şi clare. Aceste valori, oricât de false şi perverse, au dat societăţii româneşti o omogenitate remarcabilă, iar membrilor ei de rând certitudinea că viaţa are sens, are un înţeles. Când, în ziua de 22 decembrie 1989, statul comunist a fost dizolvat, a dispărut nu numai un sistem economic, ci şi sistemul de valori care fixase 90
punctele cardinale ale milioane de vieţi. Nimeni nu a luat însă în serios această problemă şi societatea românească a rămas de atunci încoace în afara oricăror repere de grup. De aici dezorientarea, disperarea şi incoerenţa despre care citim zilnic în ziare. De aici violenţa, corupţia. Dorul după o mână de fier, nemernicia oamenilor mărunţi şi aroganţa celor mari. O religie uşor de ascuns este şi uşor de pierdut!
„Islamul este o religie în care dumnezeu îţi cere să‑ţi trimiţi fiul să moară pentru el. Creştinismul este credinţa că Dumnezeu Şi‑a trimis Fiul ca să moară pentru tine” ‑John Ashcroft, US General Attorney.
Creştinismul nu este o religie, ci o relaţie cu o persoană de dincolo de înviere.
Moralitatea fără religie n‑are rădăcini. Ea devine o tradiţie schimbătoare, modelată de etica vremii şi, ceea ce este cel mai grav, considerată de cei puternici doar opţională.
Avem destulă religie ca să-i urâm pe cei care nu cred ca noi, dar insuficientă pentru a ne iubi unii pe alţii aşa cum ne iubeşte Dumnezeu.
Corespondenţă cu L
Stimate domn,
Mă numesc L.
Să mă prezint, sunt student în anul al III‑lea la Teologie şi, ca orice începător, sunt în căutare de dovezi istorice. Sunt român, născut în Bucureşti şi crescut de părinţi în religia ortodoxă; cu toate acestea, studiez teologia aici în vest ‑la un Colegiu protestant, şi de multe ori observ influenţa tradiţiei culturale occidentale asupra mesajului Scripturii.
.....
Doresc să aflu informaţii despre regulile de citire a Sfintei Scripturi, de tipul Psaltirii şi muzicii care însoţea citirea (în engleză se numeşte „Chanting”). Practicarea citirii cu cântec aparţine în mod deosebit Bisericii din Est (Grec‑ortodoxe), adică păstrează ritmul şi versificarea originalului evreiesc. Bisericile protestante 9
au lăsat‑o deoparte sau au ignorat‑o complet. Probabil că alegerea aceasta a fost făcută în vest pentru a rupe orice legătură cu Biserica Catolică (sincer să fiu, nu ştiu amănunte, de aceea caut). În mod deosebit, mă mai interesează punctele doctrinare care au dus la schisma dintre bisericile din vest şi din est.
.....
Stimate domnule L.,
Scrisoarea ta mi‑a venit pe căi ocolite şi nu ştiu dacă se cade sau nu să‑i dau un răspuns direct.
Întrebările tale despre practici din Biserica Ortodoxă sunt referitoare la o tradiţie care nu‑mi este familiară decât din spusele altora. Sunt însă în parte evreu şi vreau să‑ţi spun că nu te înşeli atunci când spui că „Chanting”‑ul din liturghia ortodoxă este un ecou târziu al specificului din închinăciunea de la Templu. Eu aş spune chiar că acest fel de citire cântată este o încercare de „imitare” a melodicităţii limbii evreieşti, din dorinţa de a crea o „incantaţie” cu care lumea europeană era obişnuită din practicarea religiilor păgâne autohtone.
La evrei, de unde a fost preluată practica, melodicitatea nu este un adaos artificial, ci o caracteristică intrinsecă a limbajului. Limba evreilor are un număr surprinzător de mic de cuvinte. Ele se „intonau” însă în felurite moduri, pentru a îmbrăca diferite semnificaţii. Nici o limbă „modernă” nu poate aspira la astfel de performanţe. Această caracteristică a limbilor străvechi este un adevărat coşmar pentru traducători, care trebuie să aleagă astăzi una dintre semnificaţiile multiple ale aceluiaşi cuvânt, orientându‑se doar din contextul în care este plasat cuvântul în frază. Fratele Richard Wurmbrand, un evreu mult mai familiarizat decât mine cu limba lor, mi‑a spus, de exemplu, că în ebraică cuvântul care se scrie „cadoş” poate fi tradus la fel de bine şi prin „sfânt”, dar şi prin „total corupt, stricat, decăzut” (vezi echivalentul românesc „codoş”). Iată deci că acest „chant” liturgic din biserica răsăriteană nu este o dovadă de păstrare a creştinismului original, ci doar 9
o încercare de a denatura limbajele autohtone din dorinţa de a acomoda slujba din biserică la tradiţiile păgâne locale.
Mănăstirile din nordul Moldovei, atât de dragi mie, sunt şi ele mai mult un rezultat al dorinţei de a răspândi autohton adevărul creştin, decât o păstrare a unui specific creştin primitiv. Într‑o circumstanţă în care ştirea de carte era pe meleagurile României o „rara avis”, vizualizarea mesajului evanghelic prin fresce murale exterioare a fost o lovitură de geniu. Ea nu‑şi are însă corespondent în tradiţii sau practici evreieşti, foarte suspicioase şi antagoniste faţă de „reprezentările grafice”, interzise de Legea mozaică. Dimpotrivă, istoria Bisericii a cunoscut chiar secole în care „iconoclaştii” s-au luptat pe viaţă şi moarte cu „anti‑iconoclaştii”, iar mahomedanismul, o altă imitaţie a iudaismului străvechi, a privit cu oroare tendinţa creştinilor orientali spre „chipurile cioplite şi pictate”, interzise expres de textul Scripturilor străvechi.
Te arăţi afectat într‑o oarecare măsură de influenţa culturii occidentale asupra mesajului Scripturii. Acesta este un punct la care aş vrea să‑ţi răspund.
Stott, unul dintre teologii destul de renumiţi pe aici, spune pe drept cuvânt că „orice societate îşi toarnă forma şi tiparele în operele contemporane produse”. Părerea lui este că epistolele ioanine nu pot fi pe deplin înţelese decât de cei care au experimentat sau experimentează acum, prin recreare, contextul atacului „gnosticilor” asupra adevărului creştin.
Să nu uităm că aceasta nu a fost prima dată când civilizaţia „a dat o haină” mesajului spiritual divin. Captivitatea babiloniană a schimbat nu numai numele unora dintre prinşii evrei strămutaţi la curtea marelui imperiu, ci şi o bună parte din fiinţa naţională şi din obiceiurile acestui popor. Limba aramaică a înlocuit ebraica veche etc....
Orice fiinţă umană şi orice colectivitate creştină este o intersecţie între sfera divinului şi sfera temporalului. Cu ceea ce suntem părtaşi divinităţii, suntem mereu fraţi şi identici în credinţă şi manifestare. Cu ceea ce aparţinem temporalului, suntem cetăţeni ai veacului contemporan, cu limitele şi caracteristicile corespunzătoare.9
În excelenta sa carte „Jurnalul fericirii”, scriitorul român N. Steinhard ajunge la o concluzie cel puţin logică, dacă nu chiar obligatorie. Consternat de diferenţele de manifestare din viaţa unui neoprotestant provenit din occident şi a unuia de la noi, scriitorul mărturiseşte: „Nu m‑aş mira dacă, pusă în ţărâna altor plaiuri, sămânţa Evangheliei ar încolţi altfel decât la noi, cu alte culori şi cu altfel de arome.”
La o analiză rece, creştinismul occidental este, aşa cum o spune Halley în „Manualul biblic”, o combinaţie între învăţătura creştină şi mitologia occidentală, în timp ce creştinismul oriental este o combinaţie între aceeaşi învăţătură creştină şi misticismul oriental. Ambele Biserici europene tradiţionale, catolică şi ortodoxă, sunt rezultatul unor „încreştinări” în masă, prin edicte administrative. Rezultatul este un fel de „sincretism”, produs din fuzionarea doctrinelor creştine şi tradiţiile religioase locale, „mitraismul” cu precădere.
Când au pornit „reforma” în centrul Europei, anabaptiştii, lutheranii, calviniştii, fraţii moravieni şi celelalte grupări au vrut să purifice Biserica, curăţând‑o de influenţa oricăror practici sau dogme care nu aveau suportul şi recomandarea Scripturii. Deviza vremii a fost atunci şi rămâne şi astăzi în mişcările protestante: „Sola Scriptura”.
Totuşi, faptul că niciuna dintre aceste mişcări nu este identică cu cealaltă subliniază şi mai mult faptul că „personalitatea liderilor şi cultura grupului” modelează într‑o măsură destul de mare „specificul” manifestărilor religioase.
Respectând realitatea, cu care nu este bine să intri în conflict, eu am ajuns la următoarea părere:
Biserica lui Christos este una singură, întotdeauna egală cu ea însăşi, biruitoare şi triumfătoare asupra atacurilor Celui rău, supravieţuind între noi, prin noi sau câteodată în ciuda noastră. Este „Biserica întâilor născuţi”. Ea trece dincolo de formele şi graniţele grupărilor religioase. Harul ei părăseşte sistemele religioase, care, ciclic, se prăbuşesc într‑un formalism mortal şi paralizant, în care structurile devin mai importante decât viaţa, iar doctrinele mai importante decât oamenii. (Mai mult despre ceea ce cred eu despre 9
Biserică vei putea citi în cartea „Biserica locală”, pe care sper că o vei primi în curând.)
Schisma dintre Bisericile din Est şi din Vest s‑a făcut din raţiuni imperiale politice. După crearea celor doi poli de autoritate imperială, scindarea Imperiului Roman în bicefalitatea profeţită de Daniel, în mişcarea creştină europeană a devenit „necesară” separarea din raţionamente de Stat. S‑a convocat formal un Sinod pompos, s‑a căutat nod în papură şi, data sărbătoririi Paştelui sau dospirea pâinii folosite la împărtăşanie au fost capetele de acuzare care au dus la „afurisirea reciprocă”. „Christos nu este împărţit”, spune Pavel. De aceea toate aceste fragmentări sunt, într‑o ultimă analiză, produsul „strădaniilor omeneşti”.
Mă bucur că vrei să afli adevărul despre evoluţia credinţei la români. Avem două mii de ani de istorie în era creştină. Unul dintre secretele straşnic ascunse de noi este că românii au fost mai întâi catolici (câteva secole bune), şi numai după aceea ortodocşi!
Este drept ca ne‑am osificat şi nu putem oferi astăzi lumii decât „farmecul arhaic al unor instituţii şi pronunţări” rămase la nivelul la care istoria creştină a românilor a îngheţat acum câteva secole. Poate că va da Domnul să răsară soarele şi pe strada noastră şi, odată cu dezgheţul, se va produce şi desprimăvărarea de care neamul nostru are atâta nevoie. Suntem o naţie care trăieşte într‑un muzeu al satului român ortodox. Departe de a fi o pricină de mândrie, această realitate ar trebui să ne facă să ne dăm seama că viaţa a curs cam multişor la vale de când noi ne‑am făcut veacul în muzeu. Ca şi societatea din jur, pentru a ajunge în contemporaneitate, creştinismul românesc trebuie să treacă printr‑o perioadă de autoanaliză, purificare şi transformare.
Valoarea reală a creştinismului nu stă în revenirea la nişte forme care au dat cândva rezultate. (Aceasta este o inteligenţă laterală, caracteristică inventarierii vegetative româneşti.) Vigoarea creştinismului şi progresul lui vine dintr‑o legătură organică şi personală cu Cel înviat! Altfel vom trăi în continuare drama unor „exponate cu orgoliu”.
În formalismul universal, noi am ajuns la un moment dat performanţa formalismului absolut de a avea o „Biserică fără 95
Biblie şi un creştinism fără Christos”. Preotul cântă pe nas „după ureche”, o imitaţie de linie melodică antică, iar „poporul L‑a închis pe Dumnezeu în Biserică pentru a fi el mai liber în lume” (N. Iorga).
Iartă‑mă dacă m‑am lungit mai mult decât dau voie cuviinţa sau curiozitatea şi răbdarea ta. Dumnezeu te iubeşte şi te iubesc şi eu, în dragostea revărsată peste cei chemaţi să alcătuiască un singur Trup: acela al lui Christos.
Nu te opri la informaţii sau studii documentare. Caută să stai de vorbă cu Cel venit să stea de vorbă cu tine. El are „cheile” în mâna Lui străpunsă pe cruce. Bisericile şi‑au ucis de multe ori, nemiloase, fiii. Christos a venit să Se răstignească pentru ei şi numai El poate să‑i mântuiască.
Adriana Branza
Numele meu este Adriana Branza şi vreau să vă spun cum mi‑a schimbat Dumnezeu viaţa. În martie 1998, fiind studentă în anul I la Timişoara, o colegă m‑a invitat să lucrez timp de o săptămână ca translator pentru un grup de americani. Acest grup era implicat într‑un proiect de refacere a unor orfelinate şi şcoli speciale din judeţul Arad. Fiind acolo cu acel grup de creştini, am putut compara cum trăiau acei oameni spre deosebire de ceilalţi prieteni ai mei.
În primul rând vedeam cum se tratau unii pe alţii, cum se respectau, cum îşi arătau dragoste unii altora. În al doilea rând, ei citeau zilnic Biblia şi aveau o dorinţă sinceră să trăiască după Cuvântul lui Dumnezeu.
Până atunci, n‑am ştiut niciodată că există pe acest pământ oameni care doresc într‑adevăr să trăiască aşa cum cere Dumnezeu în Biblie.
Pentru mine, Biblia era o carte pe care nu o puteam înţelege, o carte foarte veche, pe care doar filozofii şi istoricii ar putea să o înţeleagă, dar nu oamenii simpli.
Am început punându‑mi întrebări despre Dumnezeu şi despre oamenii din acel grup, care erau atât de diferiţi de toţi prietenii mei şi toţi cei pe care îi cunoscusem înainte.96
Într‑o zi, în timpul acelei săptămâni, cineva m‑a întrebat: „Eşti creştină?” Am răspuns cu o altă întrebare: „Ce înseamnă să fii creştin?” Nu am primit nici un răspuns, aşa că am căutat singură răspuns.
Când ne‑am întors la Facultate în Timişoara, colega mea Anca mi‑a dat o carte: „Mai mult decât un simplu tâmplar”, de Josh McDowell. Într‑o după‑masă de vineri, mergând cu trenul de la Timişoara spre Arad, citeam din cartea pe care mi‑a dat‑o colega mea şi am ajuns la un loc în care autorul prezenta o istorisire. Era vorba despre o domnişoară care conducea maşina pe o autostrada undeva în California şi a fost oprită de poliţie pentru depăşirea limitei de viteză.
Ea este dusă la tribunal şi i se cere să plătească amenda pentru ceea ce a făcut. Nu a avut bani să plătească şi, prin urmare, trebuia dusă la închisoare. În acel moment, judecătorul care prezida cazul a venit la ea, şi‑a scos roba de judecător, a plătit amenda şi în, felul acesta, ea a scăpat de închisoare. Apoi în carte urma o întrebare şi probabil fiecare cititor şi-a pus-o:
„De ce a plătit judecătorul amenda în locul fetei?”
Răspunsul: pentru că era tatăl fetei.
Josh McDowell spune că aceasta este o întâmplare adevărată, care a avut loc în California. Când am citit acest pasaj, am înţeles, pentru prima dată în viaţa mea, o întâmplare care a avut loc în Israel cu aproape 2000 de ani în urmă. Datorită acelei întâmplări din California istorisite de Josh McDowell în cartea sa, am înţeles de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să vină pe pământ de pe tronul Său ceresc, să‑Şi scoată roba Sa glorioasă, să renunţe la puterea Lui de judecător şi să fie Tatăl meu iubitor şi iertător. Am auzit de multe ori propoziţia „Dumnezeu a murit pentru păcatele tale”, dar ea n‑avea absolut nici un sens pentru mine, până în acel moment, în tren.
Am înţeles că nici un om nu poate plăti vreodată pentru păcatele sale, indiferent cât de mici sau de mari ar fi acestea. Dumnezeu este sfânt, este un judecător perfect, care nu poate să uite sau să pună deoparte păcatele noastre. Dacă ar face aşa ceva, sistemul Său de justiţie nu ar mai fi corect.97
Părea o problema fără soluţie, dar Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a găsit soluţia: El a ales să plătească şi să sufere pentru păcatele celor pe care îi iubeşte.
În acea după‑masă de vineri, când am înţeles că El a murit pentru mine, dragostea Lui, mila şi bunătatea Lui m‑au copleşit. Am decis să accept sacrificiul pe care El l‑a făcut pe cruce, să‑L accept pe El ca Salvator şi Domn al vieţii mele. Am început să citesc Biblia, şi din ziua aceea ea nu mai era o carte pe care să nu o înţeleg. Pentru mine, ca de altfel şi pentru toţi creştinii din lumea aceasta, Biblia a devenit Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu. Dumnezeu mi‑a vorbit prin Biblie şi am putut înţelege ce scrie acolo. Şi încet, dar sigur, Dumnezeu a început să lucreze în mine, El a început să schimbe modul în care gândeam şi caracterul meu. El a început să mă înveţe lucruri noi despre El, despre cei din jurul meu şi despre mine însămi.
Eram un om care îi judeca pe toţi cei din jur. Doar dacă mă uitam la cineva, îl şi catalogam în bun sau rău. Dumnezeu m‑a învăţat să nu judec atât de repede oamenii, pentru că noi suntem creaturi complexe şi sunt multe lucruri care pot afecta reacţiile noastre, caracterul şi motivaţiile noastre.
Dincolo de toate acestea, cine sunt eu să judec vreun om pe care l‑a creat Dumnezeu, pe care Dumnezeu îl iubeşte şi pentru care El a murit? Au fost şi momente când aveam impresia că Dumnezeu a devenit distant, că rugăciunile mele nu primesc răspuns prea repede, dar El mi‑a arătat că şi Domnul Isus Se roagă pentru mine. Şi cel mai important, El mi‑a arătat că mă iubeşte chiar aşa cum sunt şi că va continua să mă schimbe cu dragoste şi răbdare, până când va sfârşi această bună lucrare pe care a început‑o în mine. (Filipeni 1:6)
(Interviu difuzat iniţial de Radio Vocea Evangheliei în cadrul emisiunii „Vieţi transformate”. Realizator Ioan Ciobota)
Christina Monafu
„El te va acoperi cu penele Lui şi te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui! Nu trebuie să te 98
temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua.” (Psalmul 91:4‑5)
Într‑una dintre nopţile ei de nesomn, fiica mea cea mare, Christina, a venit să‑mi mărturisească teama ei şi îngrijorarea că Domnul va veni curând şi o va lua din lumea aceasta în alta pe care nu o cunoaşte, stranie şi prea mult deosebită de aceasta. Ea nu se îndoia de viaţa de dincolo, dar nu se vedea pregătită pentru viitor şi se întreba: „Cum va fi acolo? Îmi va plăcea? Mă voi simţi bine? Va fi ca aici? Eu n‑aş vrea să plec nicăieri de aici. Aş vrea să nu mor niciodată!”
Ca unul care trecuse nu de prea multă vreme „pe aceeaşi stradă” şi care fusese frământat cu aceleaşi probleme, m‑am rugat Domnului să‑i pot spune câteva cuvinte care să‑i aştearnă în sufletul ei frământat liniştea unei încrederi depline în înţelepciunea planurilor divine.
La aceste frământări lăuntrice putem da un răspuns foarte limpede. Ca să ajungem însă la el, o vom lua pe departe.
Vă amintiţi că există un „joc” pentru copiii de doi-trei anişori care‑i învaţă „principiul potrivirii” în recunoaşterea şi folosirea diferitelor forme ale obiectelor? Jocul este alcătuit dintr‑o cutie care are „uşiţe” de forme diferite şi din câteva obiecte colorate în formă de cilindru, de piramidă, de cruce şi de cub. Oricât s‑ar strădui el, copilul nu va putea să introducă în cutie unul dintre obiectele colorate decât pe „portiţa” care are aceeaşi formă cu obiectul respectiv. Jocul îl ajută să facă deosebire între diferite forme şi să le asocieze între ele.
O situaţia asemănătoare ne este dată ca profeţie când ni se spune în Biblie că „piatra lepădată de zidari a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii”. De fapt, aşa trebuia să se şi întâmple! Piatra nu se putea potrivi în altă parte a construcţiei. De aceea a şi fost lepădată de zidari. Abia când au ajuns la capăt, zidarii şi‑au dat seama că pentru capul unghiului nu se potrivea nici una dintre celelalte pietre! 99
Se spune în anatomie că „forma determină funcţia”. Noi am putea adăuga: „forma determină nu numai funcţia, ci şi poziţia pe care trebuie să o ocupe un anumit obiect sau organ”!
Se mai spune în administraţie sau în arta conducerii „omul potrivit la locul potrivit”, asta însemnând că fiecărui om îi este potrivită o anumită poziţie sau lucrare, fiecărui om îi corespunde în mod ideal numai o anumită „realitate”. Cu riscul de a părea pretenţioşi, trebuie să spunem că există un sens în care nici un om nu a ajuns încă „la locul potrivit”. Lumea aceasta căzută în paragina păcatului nu ne poate satisface pe deplin toate năzuinţele şi dorinţele din lăuntrul nostru. Acestea nu se pot împlini aici şi acum, ci‑şi vor găsi împlinirea abia în lumea viitoare, când omul va fi aşezat în sfârşit „la locul potrivit” de Dumnezeu pentru el.
Lui Adam, Dumnezeu i‑a făcut „un ajutor potrivit”. Lucrând după acelaşi principiu, fiecăruia dintre noi, Dumnezeu ne va dărui dincolo de viaţa aceasta „un loc potrivit” în faţa căruia vom spune şi noi asemenea lui Adam: „Iată în sfârşit ceva care este desăvârşit de potrivit pentru mine!”
De fapt, nu ştiu de ce gândirea la viitor trebuie neapărat să ne sperie, de parcă ar trebui să ne confruntăm cu nişte realităţi fantastice, total deosebite de cele pe care le experimentăm astăzi! Cel puţin parte din neliniştea şi angoasă noastră se naşte atunci când ne temem că vom pierde ceea ce avem astăzi ca să fim propulsaţi într‑o lume căreia îi vom fi total străini. Nu cred că acesta este adevărul! Când citesc în Biblie despre ceea ce mă aşteaptă în viitor, eu găsesc cel puţin trei lucruri distincte: pământul cel nou, Noul Ierusalim şi accesul liber la celelalte sfere de existenţă ale făpturilor cereşti.
Cel dintâi dintre acestea trei n‑are de ce să mă sperie. Dimpotrivă! El va semăna cu o „continuare” a vieţii trăită azi, dar în condiţii de absolută superioritate! Cel puţin pentru o vreme vom fi invitaţi să trăim pe o planetă care va semăna în ceea ce este bun cu planeta pe care trăim astăzi, dar va fi lipsită de tot ceea ce astăzi îi marchează decadenţă.00
Ştiaţi că zilnic, de pe pământ dispar un număr de specii de vieţuitoare? Există o listă întreagă cu animale şi plante care sunt numite „pe cale de dispariţie”.
Ştiaţi că zilnic condiţiile noastre de viaţă pe pământ se degradează? Aşa-numita „poluare a planetei” ne forţează să respirăm un aer mai nesănătos decât acela respirat de strămoşii noştri, să bem o apă mai murdară decât au băut ei şi să mâncăm alimente care sunt mai puţin nutritive şi mai mult dăunătoare organismelor noastre? Dacă am putea călători în timp înapoi sau dacă am putea vedea un film despre viaţa pe planeta pământ acum 2000 sau 3000 de ani, am fi cu desăvârşire geloşi pe condiţiile de natură în care au trăit strămoşii noştri şi total nemulţumiţi de condiţiile în care ni s‑a dat să trăim noi astăzi. Din cauza „căderii” produse de păcatul adamic, planeta pământ trăieşte fenomenul entropiei, decăzând puţin în fiecare zi şi‑n fiecare generaţie. Planeta se „strică”, avem nevoie de una nouă! Şi chiar asta este ceea ce ne promite Dumnezeu celor ce vom trece dincolo de judecata finală şi vom avea harul să trăim pe un „pământ nou, în care va locui neprihănirea”. Acolo nu va mai exista păcat şi nici „domnia stricăciunii” (entropia), despre care ne‑a vorbit apostolul Pavel:
„Şi voi n‑aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: Ava!, adică: Tată! Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Christos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.
Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.
De asemenea, şi firea (aici în sens de „natură”, „creaţie”) aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii, nu de voie, ci din pricina celui ce a supus‑o, cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele 0
dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde: pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.” (Romani 8:17‑25)
Cum să fiu neliniştit în faţa unei astfel de perspective viitoare? Vom exista pe un pământ nou, desăvârşit şi înconjurat de un cer nou asemănător, şi totuşi deosebit de cerul pe care‑l cunoaştem astăzi.
Cea de-a doua destinaţie pe care ne‑o promite viitorul este „cetatea lui Dumnezeu”, Noul Ierusalim, despre care citim în Apocalipsa 21:1‑5.
„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându‑se din cer de la Dumnezeu cetatea Sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.» Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi.» Şi a adăugat: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.»”
Ce va fi şi cum va fi acest Nou Ierusalim este greu de imaginat sau explicat. Modesta mea părere îl compară cu un fel de „staţie interplanetară”, o punte de trecere a noastră dinspre Planeta Pământ spre celelalte sisteme de existenţă din lumea lui Dumnezeu. Simplul fapt că în text ni se spune că „El (Dumnezeu) va locui împreună cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” ne furnizează informaţii despre un nivel de părtăşie şi de identificare infinit superior „părtăşiei” pe care o simţit astăzi cu divinitatea. Se va reveni la condiţia de „umblare cu Dumnezeu” din grădina Edenului şi se va trece dincolo de ea, într‑o continuă creştere din slavă în slavă.0
Dincolo de pământul cel nou şi Noul Ierusalim, Biblia plasează accesul nostru în nivele de existenţă în care ne vom întâlni cu îngerii şi cu celelalte făpturi din sferele cereşti. Despre acele lucruri nu putem spune deocamdată prea multe lucruri. Din punctul acesta de vedere, „ce vom fi nu s‑a arătat încă, dar ştim că atunci când Se va arăta El vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.”
Despre lucrurile viitoare din categoria a treia ne este spus doar că sunt dincolo de limitele experienţei şi imaginaţiei noastre actuale:
„E nevoie să mă laud, măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi descoperirile Domnului. Cunosc un om în Christos, care, acum patrusprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup, nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu‑i este îngăduit unui om să le rostească.” (2 Corinteni 12:1‑4)
„Dar, după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le‑a văzut, urechea nu le‑a auzit şi la inima omului nu s‑au suit, aşa sunt lucrurile pe care le‑a pregătit Dumnezeu pentru cei ce‑L iubesc.»” (1 Corinteni 2:9)
Iată deci că evoluţia noastră dincolo de viaţa aceasta ne este prezentată ca una progresivă, care pleacă de la ceea ce ştim şi am experimentat în viaţa de acum şi aici, planeta pământ reînnoită, şi urcă mereu mai sus spre limitele nemărginite (observaţi imposibilitatea de limbaj din această expresie) ale lumilor lui Dumnezeu.
Acest şir de raţionamente, oricât de corecte ar fi ele, ne lasă încă să ne luptăm din când în când cu întrebarea: „Oare aşa să fie?”
Ca să ne liniştească pe deplin, pe lângă tot ceea ce ne‑a scris în promisiunile Sale, Dumnezeu a luat pe doi oameni ca şi noi şi i‑a dus pentru puţină vreme „dincolo”. Ceea ce au experimentat Ioan şi Pavel este imposibil de redat în cuvinte. Ne‑a rămas însă reacţia lor faţă de cele văzute acolo, şi asta ar trebui să ne fie destul ca să ne liniştească până şi cele mai încăpăţânate nelinişti. Ioan şi Pavel au fost extaziaţi de ceea ce au văzut şi experimentat „dincolo”. 0
Pavel, cel puţin, a regretat că a trebuit să se întoarcă vremelnic printre oamenii de aici. Să fie „dincolo”, împreună cu Domnul, „ar fi cu mult mai bine”. De fapt, spune el, acolo este „acasă”. În lumea aceasta doar „pribegim” departe de ţintă, în drum către „patria care ne aşteaptă”.
Oastea Domnului
Despre această mişcarea spirituală prin care Dumnezeu a cercetat şi încă cercetează România am aflat de la câţiva oameni scumpi pe care i‑am întâlnit în viaţă: un coleg de liceu, familia Pleşoianu din Galaţi şi preotul Cornel Avramescu, tovarăşul meu de lucrare creştină printre românii din aria Los Angeles.
Cine citeşte cartea Apocalipsei îşi va da repede seama că Dumnezeu Se îngrijeşte personal de Biserica Sa. Bisericile locale pomenite în primele capitole ale cărţii nu seamănă nici una cu cealaltă, dar fiecare are privilegiul de a fi permanent în atenţia lui Dumnezeu şi de a primi un mesaj personal adecvat din partea Domnului Isus. Tot aşa stau lucrurile şi cu Biserica Ortodoxă din România. Dintre mişcările de trezire spirituală petrecute în sânul ortodoxiei, mai mult sau mai puţin locale, mai mult sau mai puţin luate în seamă de istorici, vom aminti aici de mişcarea cunoscută sub numele de „Oastea Domnului”.
Există o frumoasă simetrie istorică între această mişcare de reînnoire spirituală din România şi o alta, petrecută în Anglia şi intrată în istorie sub numele de „Salvation Army” (posibil de tradus prin „Oastea Mântuirii” sau „Armata Salvării”).
Şi una şi cealaltă s‑au născut într‑un climat de apatie religioasă şi de decadenţă spirituală, când Biserica era mai mult caracterizată de ceremonii liturghice decât de vitalitate spirituală şi de preocupare pentru sufletele oamenilor.
În România, împrimăvărarea creştină a venit uneori din „import” prin activităţile misionare ale „evanghelicilor” protestanţi sau neoprotestanţi. Mişcarea „Oastea Domnului” a fost şi continuă să fie o „trezire spirituală” născută în sânul Bisericii Ortodoxe.0
Iosif Trifa
Prin amabilitatea lui Iosif Baciu, care a pus în formă computerizată şi mi‑a trimis acest material, pot să vă spun câte ceva despre preotul Iosif Trifa. Materialul face parte dintr‑o carte scrisă foarte elocvent de fratele lui, Ioan Marini, care ne face parte şi de comentariile sale personale.
CUVÂNT ÎNAINTE
Era în toamna anului 1992. Mă aflam în oraşul Braşov, la o mare adunare a „Oastei Domnului”, în piaţa din centrul oraşului. În mijlocul unui sobor de preoţi, se afla şi P.S.Ep. Vicar Serafim Făgărăşanul, de la Mitropolia din Sibiu. După obişnuita slujbă de vecernie, în cuvântul său către publicul care umplea piaţa, P.S.Ep. Vicar, în predica sa de sfătuire şi îndemnuri adresate ascultătorilor, între altele a făcut şi următoarea declaraţie: Mişcarea „Oastea Domnului” este opera Mitropolitului Nicolae Bălan, din Sibiu, ajutat de un preot. Numele preotului nu l‑a mai pronunţat. Când am auzit o asemenea afirmaţie, de substituire la adresa martirului „Oastei Domnului” în favoarea celui ce l‑a prigonit, părea că am fost lovit în cap, şi aveam senzaţia că în acel moment părintele Iosif Trifa s‑a răsucit în mormânt.
Intenţionam să intervin ulterior pentru a pune lucrurile la punct, prin a arăta adevărul, cu privire la cele declarate de P.S. Vicarul din Sibiu, dar nu mi s‑a permis accesul la cuvânt, de către cei ce au condus programul, fiindcă ei înghiţiseră în tăcere minciuna şi se făceau că nici n‑au auzit nimic.
În preajma mea, unii ascultători comentau, spunând: „Aţi auzit ce se afirmă? În cărţile ostaşilor, preotul Trifa spune că a acţionat de unul singur, fără sprijin şi binecuvântare de la nimeni. Atunci care este adevărul?” Aflându‑mă lângă acel grup şi ca unul care l‑am cunoscut personal pe părintele Iosif Trifa, am intervenit, spunând: „Declaraţia părintelui Vicar eludează adevărul despre «Oastea Domnului» şi membrii ei şi mai ales despre cei care au suferit în puşcăriile comuniste. Adevărul cu privire la originea «Oastei Domnului», la înfiinţarea acestei mişcări religioase din Biserica noastră, este aşa cum l‑aţi citit în cărţile scrise de preotul 05
Iosif Trifa”, demonstrându‑le şi tragedia prin care a trecut şi că tot ce se spune altceva, în afară de ce declară el, în cărţile sale, cu privire la această problemă, sunt simple născociri. Dar cineva care spiona prin zonă, a avut grijă să mă „toarne” celor din suita oficialităţii.
Încercarea de a mi se aduce învinuiri pentru acea intervenţie a eşuat. Nu aveau argumente prin care să susţină contrariul. Adevărul cu care am demonstrat realitatea în faţa acelor ascultători neinformaţi nu putea fi contestat. De temeinicia lui, cititorul va lua cunoştinţă în paginile cărţii.
Istoria trebuie să fie cunoscută aşa cum a fost, mai ales de către generaţiile cărora zeci de ani le‑a fost ascunsă şi mistificată de „ambasadorii lui Anticrist”, ce păzeau pe la uşile Bisericilor.
Cei ce mai încearcă şi astăzi să mistifice adevărul din trecutul „Oastei Domnului” o fac, fie din anumite interese, fie din simpatii pentru unele persoane implicate în aceste evenimente, opuşi adevărului. Dar adevărul e unul singur şi nu poate fi mistificat.
Părintele Iosif Trifa, ‑pe plan spiritual ‑era o mare personalitate a timpului său, aşa cum de altfel a ajuns să fie cunoscut în ţară şi chiar şi peste hotare. Acest fapt a stârnit invidia unor preoţi şi ierarhi, şi mai ales a ierarhului de la Sibiu, care l‑a şi pus la zidul infamiei.
El mai consideră că preotul trebuie să fie unit cu poporul în aspiraţiile lui sufleteşti, în caz contrar misiunea se îndeplineşte defectuos şi cu caracter de provizorat. Mai presus de toate, părintele Iosif iubea adevărul şi era împotriva minciunii sub toate aspectele ei. Fapt pentru care a ştiut să lupte şi să se impună ‑când era cazul ‑de fiecare dată când minciuna era ridicată la rang de adevăr. Pentru acest fapt plin de curaj, el şi‑a riscat existenţa, sănătatea şi chiar viaţa. Dar nu putea altfel, fiindcă şi‑a construit viaţa şi caracterul pe învăţătura Bibliei, de la care nu s‑a abătut niciodată. Era criticat că i-a supărat pe mai-marii bisericii. Dar când vrei să câştigi o luptă ‑mai spunea el, ‑este normal să superi pe cineva; ca să nu superi pe nimeni, înseamnă să nu faci nimic.06
Nimic durabil şi tare nu se poate obţine fără sacrificii. Mărimea gloriei este direct proporţională cu mărimea riscurilor asumate, cu dimensiunea curajului, pentru un destin măreţ.
Ca unul care cunosc pe viu întreaga istorie a „Oastei Domnului” încă de la începuturile ei, şi fiind inspirat în primul rând din activitatea în domeniu a fratelui meu, Ioan Marini, mă simt dator a o face cunoscută celor interesaţi şi în primul rând fraţilor Ostaşi.
Astfel, de data aceasta, cititorii sunt puşi în faţa unei cărţi cu un cuprins autobiografic al părintelui Iosif Trifa, precum şi privind relaţiile sale cu conducătorii Bisericii Ortodoxe şi o parte din preoţime.
A sosit vremea ca ceaţa să fie împrăştiată şi adevărul să iasă la lumină, spre a fi cunoscut aşa cum a fost el şi nu cum s‑ar vrea într‑un mod denaturat. Acel adevăr care a produs tulburare, aşa cum părintele Iosif Trifa arăta într‑un articol din gazeta „Isus Biruitorul” din 3 noiembrie 1935, următoarele:
„Lumea strigă, azi mai tare ca oricând, după preotul politician, după preotul negustor, după preotul funcţionar, după preotul care nu‑i preot. Mai stăruitor ca oricând, lumea de azi cere ca preotul să fie numai preot. Şi noi preoţii nu trebuie să ne supărăm pentru această strigare. Când oile strigă la noi să le ducem la păşune, nu trebuie să ne supărăm, ci să ne bucurăm.”
Acum, după 1990, după căderea regimului comunist tiran, sf. Sinod a găsit de cuviinţă să reabiliteze memoria păr. I. Trifa şi să‑i ridice caterisirea, printr‑un act oficial. Dar din acel act nu rezultă ‑cum ar fi normal ‑că păr. I. Trifa era nevinovat şi caterisit pe nedrept. Din contră, gestul sf. Sinod prin care i se acordă păr. I. Trifa o iertare, post-mortem, lasă să se înţeleagă vinovăţia sa, pe care el nu şi‑a recunoscut‑o niciodată. Problema acestui capitol este arătată pe larg înspre sfârşitul cărţii. (N. Marini)
Iosif Trifa
Scurtă biografie
Preotul Iosif Trifa, eroul cărţii noastre, s‑a născut la 5 martie 1888, lângă Câmpeni, în localitatea Certeje, judeţul Turda, într‑o 07
familie de ţărani moţi. După patru ani de şcoală primară, absolvă gimnaziul la Beiuş. Apoi se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, între anii 1906‑1910, iar după absolvire este hirotonisit şi numit preot în parohia Vidra de Sus, judeţul Turda. Era căsătorit cu nepoata marelui tribun al moţilor, Avram Iancu. Dar în timpul epidemiei de gripă spaniolă, care a trecut şi peste România, atunci, după primul război mondial, preotul Trifa îşi pierde soţia şi trei copii, din cei patru câţi avea. După această tragedie în familie, cu singurul copil ce i‑a rămas se transferă într‑o parohie la Câmpeni, unde a fost numit din oficiu.
Pe lângă multele calităţi profesionale şi general‑umane pe care le avea (aşa cum îi stă bine unui păstor de Biserică), tânărul preot Trifa promitea a fi şi un bun mânuitor de condei. Ca dovadă, în anul 1919 îşi tipăreşte prima lui carte de predici, la Editura arhidiecezană Arad, cu titlul „Spre Canaan”.
Pe lângă faptul că mai colabora periodic şi pe la diverse publicaţii, această carte poate fi considerată ca un real debut, cu mari promisiuni pentru viitor.
În dorinţa de a se angaja şi lansa în mod plenar pe calea scrisului, s‑a născut ideea mutării la oraş, unde ar putea avea toate condiţiile pentru desăvârşirea acestei vocaţii, aşa cum arată el. Astfel, prin anii 1920‑1921, prin profesorul universitar Lupaş, încearcă o transferare la Cluj. Nu era un lucru greu atunci după Marea Unire. Dar, între timp, Mitropolitul Nicolae Bălan din Sibiu, luând cunoştinţă de meritele şi talentul tânărului preot din Apuseni, îl convinge să renunţe la oraşul Cluj, pentru cetatea mitropolitană Sibiu, (acest „Ierusalim”, care avea să‑l pună mai târziu pe drumul „Golgotei”). Odată aşezat la Sibiu, preotului Trifa i se oferă un post de preot la catedrală, funcţionând concomitent ca duhovnic la Institutul teologic, precum şi la Orfelinat, şi răspunzând şi de redacţia „Lumina Satelor”, foaie pentru popor. Mitropolitul Nicolae Bălan era foarte mulţumit şi încântat de omul şi preotul pe care şi l‑a dorit ca să‑i fie colaborator. Cum, însă, cel mai adesea, binele e răsplătit cu rău, prin marea fluctuaţie din „cetatea” mitropolitană, au început să apară priviri pline de invidie, ce au creat, la un moment dat, un cerc vicios în jurul preotului 08
Iosif Trifa, spre a‑l încorseta în activitatea sa, mai ales după ce în 1923 înfiinţase mişcarea religioasă „Oastea Domnului”. Ţesătura aceasta diabolică urmărea mai ales influenţarea ierarhului, care îl aprecia foarte mult pe harnicul şi credinciosul preot Trifa. Astfel, cu timpul, în urma acestor „urzeli” care se amplificau de la o zi la alta, iată că pe neaşteptate, în anii ’30, izbucneşte pe faţă conflictul între preotul Iosif Trifa şi Mitropolitul Nicolae Bălan. Cei ce şuşoteau pe la uşile reşedinţei Mitropolitului, intriganţii, în frunte cu preotul Gh. Secaş, „omul nefast”, cum a fost numit apoi chiar de către Mitropolit, şi care i‑a produs cele mai mari necazuri părintelui Iosif Trifa, şi‑au atins în sfârşit scopul! De‑acum aşteptau satisfăcuţi să‑l vadă pe pr. Trifa căzut în dizgraţie şi infamie, cu căluşul în gură.
Pe larg, despre tot acest conflict istoric, cititorul va lua cunoştinţă din documentele pe care le prezentăm în cuprinsul cărţii.
Aceste documente au fost publicate la timpul lor; primul, „Istoria unei jertfe”, a apărut în revista „Ostaşul Domnului” nr. 1‑15 din februarie 1935, tipărită la Bucureşti de către pr. Vasile Ouatu, şi dezvăluind cele dintâi informaţii despre originea conflictului, celelalte au fost publicate în foaia „Isus Biruitorul” din Sibiu, între anii 1935‑1937.
Aşa cum reiese din cuprinsul acestor documente, preotului Iosif Trifa, cel care prin inspiraţia Duhului Sfânt a dat viaţă mişcării religioase „Oastea Domnului”, i se aduc, la un moment dat, pe nedrept, grave învinuiri din partea mitropoliei din Sibiu, cum că ar avea abateri de la dogmele Bisericii, neascultare şi nesupunere faţă de ierarh, precum şi insinuări de „sectarism şi erezie”.
Profitând de ocazie, o seamă de impostori „codoşi şi cârcotaşi”, purtaţi de interese personale, se fofilau pe la mitropolie cu reclamaţii contra preotului Iosif Trifa, tăvălindu‑se, astfel, insalubri, prin tot felul de noroi gazetăresc gen mahala, în redacţia „Lumina Satelor”, de unde a fost eliminat preotul Trifa şi unde‑şi făceau acum „rondul” o haită de bârfitori. „Cobzarii” de serviciu de la această redacţie s‑au grăbit să sune aria unei stânjenitoare calomnii, încondeindu‑l pe preotul Iosif Trifa, în foaia „Lumina Satelor”, cu sintagma de „lup în piele de oaie” cu cărţi în gură. 09
Această horă era încinsă de „îngeri” costumaţi pe măsură, ca să adâncească ura şi discordia în masele de ostaşi.
Dând dovadă de un mare caracter, la toate aceste învinuiri şi atacuri, preotul Iosif Trifa răspundea liniştit şi demn, cu adevărul şi Biblia, de la care a emanat întreaga sa lucrare.
Unii se întreabă:
„De ce, oare, a izbucnit acel conflict între preotul Iosif Trifa şi Mitropolitul Nicolae Bălan? Care au fost motivele?”
Unul ar fi invidia, aşa cum am arătat mai sus şi poate cel mai important, iar altul ar fi, aşa cum este binecunoscut, faptul de a fi mers prea adânc cu Biblia prin „tezele” dogmei ortodoxe, de a fi combătut păcatul cel strecurat chiar până la uşa altarului. Pentru acest fapt era considerat ca un fel de „cal troian”, ce ar intenţiona să sape din interior la temelia rânduielilor din Biserica Ortodoxă. Părintele Trifa a mai făcut şi următoarea afirmaţie, adresându‑se cititorilor săi:
„Dacă cărţile mele v‑au adus la Biblie, atunci le puteţi pune pe foc, fiindcă şi‑au îndeplinit misiunea.”
Şi pentru că părintele Iosif Trifa, ca preot, se silea să‑şi acomodeze viaţa şi activitatea după Biblie şi canoane, în curăţie şi sfinţenie, a devenit la un moment dat incomod, pentru unele feţe bisericeşti şi considerat ca o „oaie neagră” în mijlocul lor. „Mormintele văruite” au început a‑l încolţi cu tot felul de învinuiri. Apoi, ani de zile a fost ţinta atacurilor Arhiereului său, într‑un scandal pe plan spiritual care, la un moment dat, a devenit deosebit de dramatic.
Dacă aceste disensiuni ar fi avut loc în perioada stăpânirii comuniste, preotul Iosif Trifa ar fi putrezit după gratii într‑o sinistră temniţă, şi aceasta, pentru că, aşa cum reiese din publicaţiile anilor ‘20‑’30, era cunoscut şi ca un anticomunist şi duşman al bolşevizării României, precum şi al infiltrării unor „duhuri” politice în viaţa Bisericii, fenomen ce o îndepărtează de Duhul lui Christos. Ca preot, Iosif Trifa nu era de acord ca slujitorii altarelor să facă politică şi să îmbrace „cămăşi verzi” sau „roşii”, slujind astfel şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Iosif Trifa dorea o biserică 0
sfântă, curată şi fără pată, ca o Mireasă a lui Christos, aşa cum o arată Biblia şi canoanele, şi cu slujitori pe măsură.
După o lungă perioadă de hărţuire, în primăvara anului 1935, Mitropolia din Sibiu găseşte de cuviinţă să îl caterisească pe preotul cel „nesupus şi ieşit din ascultare”, într‑un proces intentat cu date false, prin care se urmărea înlăturarea lui de la altar şi din „Oastea Domnului”. Şi pentru a‑l trece pe linie moartă, se porneşte şi o acţiune pe cale judecătorească, vizând confiscarea unei tipografii proprietate personală, pe care preotul Iosif Trifa a achiziţionat‑o din Germania cu mari sacrificii şi a pus‑o în slujba „Oastei Domnului”.
În ce priveşte conflictul din sânul mişcării „Oastea Domnului”, s‑a consumat multă hârtie şi efort intelectual, atunci la vremea sa, când activitatea preotului Iosif Trifa era considerată, de mai-marii bisericii, ca un „afront” faţă de rânduielile instaurate în interiorul ei. Cea mai gravă învinuire care i s‑a adus pe nedrept, în acest sens, era aceea că prin mişcarea de renaştere spirituală, şi de schimbare a vieţii sociale, „Oastea Domnului”, Trifa a declarat război Bisericii Ortodoxe române, subminându‑i disciplina. Pentru a‑şi putea justifica aversiunea faţă de preotul Trifa, Mitropolitul Nicolae Bălan şi‑a manifestat făţiş intenţia de a face din el un răzvrătit, netezind şi uşurând astfel drumul spre procesul de caterisire.
Documentele din paginile ce urmează cuprind triste mărturisiri ale celui care a trăit şi a suferit la vremea sa, ca un martir şi adevărat martor al lui Christos, topindu‑se pe altarul Evangheliei Sale. Deşi chinuit, zdrobit şi „anatemizat”, însă deplin liniştit şi împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, el nu s‑a răzbunat, n‑a blestemat şi n‑a afurisit pe nimeni, deşi avea motive.
Aşa s‑a stins în Sibiu, la 12 februarie 1938, după şapte operaţii grele, cel ce a fost părintele Iosif Trifa, supranumit „gornistul Oastei Domnului”, deposedat şi de bunurile pământeşti, (ce constituiau moştenirea fiului său) răpindu‑i‑se chiar şi haina de preot cu care era îmbrăcat în sicriu, şi asta pentru a‑l face să semene cât mai bine cu Christos Domnul, pe care L‑a iubit şi ascultat.
Memoria lui va rămâne veşnic în ţară, în Biserică şi în popor, dar mai ales în inimile sincere, cinstite şi fără prejudecăţi.
Prin dispariţia atât de timpurie din viaţă şi prin activitatea operei pentru care s‑a sacrificat, părintele Iosif Trifa a lăsat un mare gol, care s‑a simţit multă vreme în inimile celor care l‑au iubit şi apreciat, şi mai ales a întregii mişcării a „Oastei Domnului”.
Istoria jertfei în mărturisirile Pr. Iosif Trifa
Lămuriri pentru ostaşii Domnului, pentru abonaţii foii „Isus Biruitorul” şi pentru toţi cititorii şi cunoscuţii mei din întreaga ţară.
Aşa s‑a pomenit de când e lumea. Când cineva te acuză, ai dreptul să te aperi. Numai aici, la Sibiu, s‑a stricat această veche orânduială. Cu ajutorul forţei publice, Mitropolia din Sibiu mi‑a oprit foaia „Isus Biruitorul”. M‑a oprit cu puterea să mai grăiesc. Iar în vremea asta, toată „Lumina Satelor” s‑a năpustit asupra mea cu fel de fel de acuze şi învinuiri.
Adică cu o mână îl acuzi pe cineva, iar cu cealaltă îi astupi gura, să nu poată grăi şi să nu se poată apăra! Sunt ţinut cu căluşul în gură. Ce lucru ruşinos! Mai ales că aşa ceva se petrece în biserică.
Silit de această ilegalitate, a trebuit să‑mi caut un refugiu la Bucureşti, să mă apăr de aici.
În cele ce urmează, voi arăta pe scurt frământările prin care am trecut cu mişcarea „Oastea Domnului”, în timp de doisprezece ani. Voi lărgi apoi aceste însemnări, le voi scoate într‑o carte întreagă cu titlul „ISTORIA UNEI JERTFE”. Ele vor avea o covârşitoare însemnătate pentru istoria „Oastei Domnului”.
În căutarea unui post
În situaţia grea, de preot văduv la ţară, îmi căutam prin anii 1920‑1921 un post la oraş. Era să mă duc la Cluj într‑un post pe care mi‑l recomanda păr. Profesor Universitar I. Lupaş. Dar venind la Sibiu, cu prilejul unui congres preoţesc şi înţelegând Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae că vreau să plec de la ţară, m‑a chemat la Sibiu în postul de duhovnic la Academia Teologică. În acest post am venit la Sibiu în toamna anului 1921. Pe vremea aceea eram deja un nume cunoscut şi apreciat, din scrisul meu de pe la diferite ziare şi reviste. Aveam tipărită chiar şi o carte de predici, „Spre
Canaan”. Această activitate îmi deschidea „multe căi” să pot ieşi la larg dintr‑o parohie de munte.
Apare „Lumina Satelor”
Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae se preocupa atunci de scoaterea unei foi populare a mitropoliei. Spre acest scop s‑a convocat un Comitet, compus din vreo zece preoţi şi profesori de teologie. Între aceştia ‑mai la coadă şi fără să fiu întrebat nici un cuvânt ‑eram şi eu. Toată chestiunea era încredinţată păr. P. Moruşca. Sub conducerea şi administrarea Sf. Sale, a pornit la drum foaia intitulată „Lumina Satelor”. Eu, fiind mai liber, figuram ca redactor al foii. Privitor la directivele acestei gazete, mie nu mi s‑a încredinţat nici o misiune specială. De altfel, precum arată colecţia foii, anul I, „Lumina Satelor” era pe atunci mai mult un organ cu veşti politice, economice, sociale (mai târziu şi anumite indicaţiuni politice şi confesionale).
În felul acesta a mers foaia un an. Membrii comitetului s‑au retras rând pe rând de la muncă. Şi pe urmă m‑a părăsit şi păr. Moruşca. La jugul muncii am rămas singur.
Răsare „Oastea Domnului”
În preajma anului 1923, îmi făceam un bilanţ al activităţii mele de zece ani de preoţie la ţară şi un an de redactor la foaia „Lumina Satelor” şi mă gândeam cu durere la zădărnicia celor unsprezece ani de strigare în pustiu, fără urme şi fără roade.
Era noaptea târziu. Pe sub fereastra casei mele tocmai trecea urlând un grup de beţivi. Asta mi‑a sporit şi mai mult durerea. Am căzut în genunchi plângând şi m‑am rugat Domnului să‑mi ajute în anul ce vine să lucrez cu mai multă izbândă.
În acea noapte, Duhul Domnului mi‑a inspirat gândul unei hotărâri care s‑a publicat în numărul de Anul Nou 1923 al foii „Lumina Satelor”. În această Hotărâre, îi chemam pe cititorii mei să intre în anul cel nou cu o hotărâre de luptă contra beţiilor, sudalmelor şi altor păcate. Prin iscălirea unei declaraţii, îi chemam să se hotărască contra păcatelor. Din acest început, a ieşit, pe urmă, mişcarea „Oastea Domnului”.
Iniţiativa acestei mişcări este, aşadar, pe de‑a‑ntregul, a Domnului. Cu nimeni n‑am avut absolut nici o consfătuire şi nici o înţelegere cu privire la această mişcare. Şi de la nimeni n‑am avut absolut nici un fel de încredinţare specială pentru înfiriparea ei. Şi nu numai iniţiativa acestei mişcări este a Domnului, ci şi creaţia întreagă este a Lui.
După Hotărârea şi Apelul din numărul de Anul Nou, nu s‑a interesat absolut nimeni despre rostul acestei mişcări, despre rezultatul ei, despre mersul ei. Am luptat ani de zile pentru susţinerea acestei mişcări, cu greutăţi şi jertfe în care mi s‑a topit sănătatea şi viaţa, fără să am nici un sprijin.
Am ţinut, la un an, o adunare generală a acestei mişcări (vestită la foaie), fără însă să se intereseze absolut nimeni despre ea şi să se apropie de ea.
Mişcarea era ameninţată cu eşec. Am pus totul în cumpănă să o salvez. În vremea asta ‑de luptă aprigă cu greutăţile începutului, mă aşteptam ca Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae să‑mi sară în ajutor cu o pastorală către popor, pentru încurajarea iniţiativei. Dar n‑a sărit şi nici măcar nu m‑a întrebat cum merge iniţiativa.
Şapte ani de zile, conducătorii bisericii din Sibiu n‑au avut nici un cuvânt pentru această mişcare şi nu i‑au dat nici un sprijin.
Probabil, conducătorii bisericii se temeau că mişcarea va avea eşec şi nu vroiau să se „expună”.
Am avut însă sprijinul larg al Aceluia care a pornit‑o la drum. Domnul a dus la biruinţă lucrarea Lui, Oastea Lui.
Cei care de la început ar fi trebuit să dea sprijin şi ajutor s‑au interesat de ea numai atunci când era deja o puternică înfăptuire, care putea aduce glorie şi laudă personală.
Fireşte, prin afirmaţia că inspiraţia şi creaţia „Oastei Domnului” a venit pe de‑a‑ntregul de la Domnul nu neg legăturile ierarhice ale preoţiei. Vreau însă să spun că, în felul cum s‑a înfiripat această mişcare, ca un voluntariat care a cuprins de la început toate eparhiile, n‑am avut o încredinţare şi îndrumare specială din partea Î.P.S. Sale Mitropolitul Nicolae.
Am tras şi am conturat singur cadrele acestui voluntariat, accentuând însă cu toate prilejurile că stau sub controlul bisericii întregi (Sf. Sinod), după ce mişcarea cuprindea toate eparhiile.
Anii de jertfă
Urmează anii în care mi‑am măcinat pieptul şi sănătatea, anii în care am creat „Lumina Satelor” şi „Oastea Domnului”. Sunt anii în care băiatul meu mă lăsa întotdeauna seara la masa de scris şi dimineaţa mă afla tot acolo. Sunt cei şapte ani de jertfă pentru lucrul Domnului. Sunt cei şapte ani în care un om plăpând se topea ca o lumină, în râvna şi dragostea lui de a aprinde în popor lumina vieţii şi a aduce suflete pierdute la picioarele Crucii. În aceşti şapte ani am scris o mare parte din tâlcuirile şi cărţile mele.
Vine tipografia; librăria şi foaia „Oastea Domnului”
După şapte ani de muncă şi jertfă, mişcarea „Oastea Domnului” luase proporţii. Îi pipăiam pulsul şi simţeam că nu mai încape în „Lumina Satelor”. Îşi căuta o revărsare. Şi atunci, într‑un moment de însufleţire evanghelică, am luat eroica hotărâre să‑mi cumpăr o tipografie proprie, prin care să lărgesc cadrele mişcării. Fără să mă consult cu nimeni decât cu Domnul, mi‑am cumpărat o tipografie modernă din Germania cu un milion şi jumătate. Era o mare îndrăzneală evanghelică, pe care am plătit‑o din greu, precum se arată pe larg în altă parte. Aici voi spune numai atât: Tipografia aceasta a fost o mare înviorare pentru fronturile Oastei. Fraţii însufleţiţi au început să strige: „Cinste pentru «Mireasa vântului»!”. Era o încurajare pentru îndrăzneala mea.
În acelaşi timp, am deschis şi o librărie religioasă. E drept că aici am primit un duş rece din partea Consistoriului. Pentru o odăiţă lungă de 6 m şi largă de 5 m, în care am deschis librăria, Consistoriul m‑a taxat cu o chirie de 5.000 lei lunar.
Pentru a alimenta o tipografie atât de mare şi pentru a alimenta fronturile tot mai lărgite ale Oastei, am scos şi o foaie nouă: „Oastea Domnului”.
Toate acestea au mers ca o iniţiativă particulară, fără nici o consfătuire cu nimeni şi fără nici o aprobare din partea nimănui. 5
Totul era un risc personal. La Leipzig, de unde am cumpărat tipografia, îmi angajasem averea de la Vidra şi Certeje, cu extrase din cărţile funduare.
Clipe grele, dar măreţe, au urmat pentru mine. Un pitic de om îşi deschisese o tipografie şi o librărie. „Tunul cel mare” trăgea din greu la cărţi şi foi. Visul meu, de ani de zile, se înfăptuise. Ce bucurie! Dar nu este biruinţă fără luptă şi jertfă. Ar fi mers prea‑prea. Vine drumul Crucii.
Căzut pe front ‑ în „şcoala” de la Geoagiu
S‑a întâmplat ceea ce era de aşteptat. Istovit de uriaşa muncă, am căzut pe front. Şi am plecat cu plămânii sângerând în şcoala de la Geoagiu. Medicii clătinau din cap. Eram într‑o stare grozavă. Numai schelet. Şi în starea aceasta aşteptam o mângâiere oarecare. Aşteptam de la Sibiu un semn de mângâiere. Dar el mi‑a venit de la Bucureşti. M‑au cercetat fraţii Oprişan şi Lascarov. M‑au mângâiat şi m‑au sărutat. Nu voi uita niciodată această scumpă mângâiere. Chiar dacă ar fi ei cândva contra mea, eu le voi păstra şi dincolo de mormânt dragostea şi recunoştinţa mea pentru această mângâiere.
Nu peste mult, mi‑a venit şi de la Sibiu o mângâiere: o aspră provocare să plătesc imediat o datorie pe care o avea foaia „Lumina Satelor” la tipografia Arhidiecezană. Şi mă strângea de gât cu această provocare, tocmai în clipele când mă zbăteam între viaţă şi moarte. Şi atunci mi‑am zis, plângând: Iată, asta e răsplata pentru că mi‑am jertfit sănătatea şi viaţa la „Lumina Satelor”. Prin munca şi jertfa mea am plătit la tipografia Arhidiecezană pentru tipărirea de cărţi şi foi suma de 7.769.169 lei. Iar acum pentru o bagatelă datorie de 80.000 lei, eram strâns de gât fără milă.
N‑a trecut mult şi Sibiul mi‑a mai trimis o mângâiere: înştiinţarea că sunt demis din postul ce l‑am avut; o vestire rece, oficioasă, fără nici un cuvânt de mângâiere (fireşte „demisia” de atunci nu însemna, ca acum, „ieşirea mea din biserică”) ‑asta îmi venise tocmai la împlinirea altor 20 ani de preoţie.
Îşi poate închipui oricine starea mea sufletească în faţa acestor izbituri. Am trimis la Consistoriu o lungă jelanie de vreo 6
7‑8 coli în care îmi arătam durerea şi mâhnirea. Iar la foaie am trimis spre publicare un articol „Răsplata lumii” (dar cei de la foaie s‑au temut să‑l publice). Probabil dându‑şi seama de această greşeală, mai târziu când m‑am întors la Sibiu, mitropolia mi‑a conferit titlul de protopop.
Se închide librăria
La vremea aceasta, de acasă tot veşti rele. Tipografia n‑are ce măcina. Cambiile bat la uşă. La Consistoriu trebuia să plătim chiriile până la ultimul ban. Librăria nu mai putea rezista cu o chirie de 5.000 lei lunar, pe care o încasa Consistoriul. Am închis‑o. Localul Librăriei a fost închiriat de Consistoriul dornic de „evanghelizare” unui negustor care şi‑a deschis acolo unde fusese „Librăria Oastei” un magazin de coloniale, „La paşa”.
Reîntors la front
Refăcut în parte ‑printr‑o minune de la Dumnezeu ‑mă reîntorc la front, după un an de zăcut la pat. Aflu totul răvăşit. Datoriile de un milion strigă din toate părţile. Bolnav pe jumătate, trebuie să mă bag iar în jug. Redeschid librăria, Consistoriul îndurându‑se a‑mi reduce chiria la 2.500 lunar (cu atât stă şi azi). Toamna trebuie să‑mi încep iar odihna prescrisă de medici. Dar cine mai avea vreme de odihnă? Lucram cu boala în oase. Şi tăceam, cu toate că mă înecam în greutăţi şi datorii. Într‑aceea a venit atacul de la Cernăuţi, care mă acuza că fac „câştiguri”. Le‑am răspuns că tot „câştigul” meu este o datorie de peste 600.000 lei.
Înţelegând această stare grea, fraţii de la Bucureşti au început a striga: Săriţi, fraţi ostaşi, că se îneacă părintele Iosif... Tipografia e în primejdie de a ajunge la licitaţie...
Şi au sărit fraţii în ajutor. Dar Consistoriul şi Mitropolia n‑au sărit. Mă înecam în faţa lor şi se uitau nepăsători. Veneau de prin ţară „bănuţii văduvei”, dar Consistoriul cu o avere uriaşă de peste 40 case la Sibiu, moşii şi păduri ‑nici măcar cu un leu n‑a sărit în ajutor. Atunci de fapt era primejdia cu „Tipografia Rosenthal”, dar nimeni nu s‑a mişcat. Acum însă i‑ar trebui mitropoliei o tipografie salvată. Ruşine!...7
„Nu se poate!”
Prin strigarea de la Bucureşti s‑a strâns cu totul (cu Banca Naţională cu tot), un ajutor de vreo 250.000 lei. Dar ce era acest picur într‑o mare de datorii?
Împins de valuri, m‑am prezentat Î.P.S. Sale Mitropolitului Nicolae şi‑am cerut un ajutor. Ştiam însă că Consistoriul e zgârcit în a da bani. Am cerut deci un alt fel de ajutor. Am cerut să mi se lase „Lumina Satelor” să o tipăresc în tipografia „Oastea Domnului” măcar 2‑3 luni, căci în felul acesta mi se uşura mult situaţia. Dar Părintele Mitropolit mi‑a respins îndată această cerere, spunând că ei au tipografia Arhidiecezană.
Un zâmbet ce taie
Cu acest prilej, Înaltul Ierarh m‑a întrebat, zâmbind: „Aşa‑i că‑ţi pare rău că ai cumpărat tipografia?”...
Era acesta un zâmbet tăios care m‑a rănit până în adâncul sufletului. Până voi intra în pământ mă urmăreşte mereu acest zâmbet sarcastic care mi s‑a dat ‑drept încurajare ‑în cele mai grele clipe din lupta mea.
De altfel, Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae de la început a urât această tipografie. O dovadă e şi faptul că, iată s‑au împlinit cinci ani şi Î.P.S. Sa nu s‑a coborât, nici măcar din curiozitate, să vadă unde şi cum este tipografia şi librăria „Oastea Domnului”.
O cerere de ajutor
Silit de primejdia de a mă îneca, am făcut şi o rugare către Consistoriu să se îndure a‑mi da un ajutor. Mi‑a răspuns Î.P.S. Sa: „Părinte Iosif, ai făcut o rugare. Să ierţi că nu te‑am putut asculta... sunt vremuri grele...”
Adică Consistoriul nu mă putea ajuta cu nimic, nici cu chirii, nici cu ajutor de bani.
Aici voi nota că pentru încăperile unde era administraţia foilor şi a librăriei, am plătit Consistoriului (proprietarul clădirii) chirie în sumă de 380.314 lei.
Dacă aş fi falimentat? 8
Aici mă întreb: ce s‑ar fi întâmplat dacă aş fi dat faliment cu tipografia şi ar fi sărit firma de la Leipzig în capul meu şi averea mea? Ar fi sărit atunci Consistoriul să nu mă lase? Pe asta pot jura că nu. Mi s‑ar fi aruncat în faţă vorba: Singur te‑ai încurcat, singur te descurcă.
Azi însă i‑ar trebui Consistoriului o tipografie salvată, căci într‑acolo merge tot zgomotul ce‑l face mitropolia prin „Lumina Satelor” în jurul tipografiei ‑precum arătam într‑alt loc, mai pe larg. De altfel, din felul cum s‑au desfăşurat lucrurile, reiese tot mai clar un lucru. Cei din Str. Mitropoliei au aşteptat să mă prăbuşesc, sau să mă prăpădesc, ca să intre în înfăptuirea mea. Dar, o Doamne, eu sunt de vină dacă nu m‑am prăbuşit şi n‑am murit?
O noapte cu sânge
Era noaptea de 25 octombrie 1932. Mă chinuia tusea şi simţeam o durere ascuţită în piept. Pe la miezul nopţii, o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi când aprind lumina, mă înfricoşez. Perna şi patul erau pline de sânge. Se deschisese cu putere rana din piept. L-am trezit pe fiul meu Tit şi am plâns împreună. Sângele îmi spunea că trebuie să plec iar pe drumul Spitalului, să‑mi las iar casa, copilul şi tipografia.
Dimineaţa mi‑am pus întrebarea: să plec sau să nu plec? Sângele îmi spunea că trebuie să plec, dar situaţia grea îmi spunea că trebuie să rămân, mai ales că peste două luni se apropiau şi zece ani de Oaste.
M‑am rugat cu lacrimi şi am zis: „Doamne, totul pentru Tine şi lucrul Tău! Eu rămân la front. Înainte de a muri, la zece ani de Oaste, vreau să mai spun ceea ce Tu îmi vei arăta, şi apoi mă voi apleca liniştit în braţele Tale.” Şi am rămas. La zece ani de Oaste, am scris cu sânge acel număr festiv din foaia „Oastea Domnului”, în care era şi testamentul cu „Moara şi piticul” (nr. 1 an 1933).
Căzut a doua oară la sanatoriul Davos ‑ Elveţia
S‑a întâmplat apoi ceea ce era de aşteptat. Boala din piept s‑a agravat. Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae îmi tot spunea: „Du‑te la Davos, în Elveţia, acolo te vei reface complet... e adevărat că e 9
scump, dar vom mai da ceva ajutor şi noi şi vei mai da şi Sf. ta... Şi va fi bine.” Şi am plecat la Davos, lăsând în urma mea zece ani de Oaste şi 10.000 de abonaţi la foi.
Nu putusem încă achita toată datoria la Consistoriu ce o aveam pentru „Lumina Satelor”. Abia putusem răzbi cu plătirea cambiilor pentru tipografie.
Dar la Davos mi‑a mers pe urmă rău cu sănătatea. Boala s‑a agravat cu furie şi ajunsesem pe prag de mormânt. Nu mai era nădejde nici măcar să pot ajunge viu acasă. Iar în aceste clipe grele ‑cele mai grele din viaţa mea ‑, iată‑mi soseşte de la Sibiu o altă mângâiere: o provocare cu ameninţare de proces să plătesc imediat datoria ce o am la tipografia Arhidiecezană, altfel voi fi împrocesuat.
Ceea ce mă durea mai mult era că Consistoriul, după o datorie de 99.543 lei, îmi socotise o camătă de 110.112 lei. Astfel că, în loc de 99.543 lei, eram provocat să plătesc 209.655 lei. Aceasta probabil şi drept mulţumită că tipografia Arhidiecezană încasase până atunci de la mine aproape 8 milioane lei.
Îşi poate închipui oricine în ce stare sufletească mă aflam.
I-am scris părintelui Secaş să intervină la Î.P.S. Sa pentru a se aranja lucrurile astfel: mă oblig să plătesc datoria împărţită pe trei cambii cu trei rate. Iar de camătă să fiu iertat după ce sunt bolnav şi am făcut atâtea jertfe.
La această scrisoare, păr. Secaş îmi răspunde: „Cât priveşte datoria la arhidiecezană, Î.P.S. Sa, când i‑am vorbit de cambii, nici nu a voit să audă:
«Să plătiţi acum!» I‑am arătat că încasările sunt tot mai mici, apoi amarul de bani pe care trebuie să‑l cheltuieşti Sf. Ta. S‑a făcut nervos şi m‑a concediat, fără ceva lămurit. Apoi, nu ştiu cine‑l tot montează pe tema cântărilor oastei!” (Din scrisoarea cu data de 14 aprilie 1933)
Fireşte, acest răspuns aspru m‑a rănit grozav. Mă ruinasem şi materialiceşte. Boala m‑a apucat într‑un sanatoriu scump, în care eram silit să stau cu cheltuieli enorme (am cheltuit cu totul 200.000 lei). Iar Consistoriul, în loc să mă ajute cu ceva, mă strângea de gât 0
cu camete de 100.000 lei. Izbit de aceste lovituri am trimis Î.P.S. Sale o lungă scrisoare, din care dau cele ce urmează.
O SCRISOARE ‑DOCUMENT
Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!
Am trecut printr‑o nespus de grea încercare... pe la Paşti eram numai o umbră de om. Singura mea preocupare era cum aş putea scăpa viu acasă. De două ori am voit să plec, dar n‑a fost cu putinţă... ţin însă să spun că alături de boală, m‑a durut foarte mult şi un lucru. Făcusem prin păr. Secaş o rugare privitor la datoria ce o aveam la tipografia Arhidiecezană... mi s‑a răspuns însă categoric că nu se acceptă rugarea şi am primit în acest sens de la Consistoriu o invitaţie să plătesc datoria, plus o camătă de 109.000, altfel voi fi dat în judecată. După un capital de 100.000 mi se cere camătă de 109.000 lei, iar această invitare mi‑a venit tocmai la timp, pe Paşti, când eram la hotar între a rămâne sau a pleca din lume. A fost pentru mine o lovitură grea, care desigur mi‑a agravat şi ea boala. A fost pentru mine o lecţie amară, care îmi va rămâne pentru întreg restul vieţii. Consistoriul nu m‑a cruţat nici la Geoagiu şi nu m‑a cruţat nici aici. Şi eu cred că nu meritam acest vitreg tratament. Desigur, 100.000 lei e o datorie respectabilă, dar totuşi în raport cu milioanele pe care le‑am trecut prin tipografia Arhidiecezană, nu e o sumă prea mare. Şi apoi să mi se ceară o camătă de 109.000 lei după această datorie!
Cu adevărat m‑am întrebat şi mă întreb de mii de ori: Asta‑i răsplata bisericii mele pentru jertfa ce‑am făcut‑o?
Mi se aruncă mereu observaţia că cu banii foii m‑am folosit la tipografia Oastei. Ori în capitalul de 1.800.000 lei investiţi în tipografie, ce înseamnă o sumă de 100.000 lei? (datoria ce era la tipografia Arhidiecezană, N.R.) şi apoi nici cu tipografia Oastei cred că n‑am făcut o crimă pentru binele bisericii mele. Încercările cu boala sunt cauzele că n‑am putut plăti şi cred că eram în drept să aflu înţelegere şi sprijin în direcţia aceasta. De trei ani de zile îmi cârpesc mereu sănătatea zdruncinată cu cheltuieli de sute de mii de lei. Numai aici am cheltuit 200.000 lei (cu atâta mi se încheie bugetul pe 1 septembrie, când voi pleca acasă). Am mâncat tot
ceea ce am avut şi după reîntoarcere va trebui să‑mi pun din nou la bătaie sănătatea pentru a salva situaţia.
Îl rog pe Domnul şi Mântuitorul meu să‑mi prelungească viaţa până voi putea achita şi datoria ce o mai am, căci pe patul meu de suferinţă mă gândesc mereu: dacă eu sunt astfel tratat, de ce tratament s‑ar bucura copilaşul meu după moartea mea? Dacă eu sunt tratat cu ameninţări de judecată, cum va fi cruţat copilul meu?
Vă rog să mă iertaţi pentru glasul ce‑l dau acestei mâhniri. Dar nu pot altfel. Ea a copt în sufletul meu şi mă doare... (Davos ‑luna iulie 1933).
Reîntors de la Davos
Izbit din atâtea părţi, credeam că rămân pentru totdeauna la Davos. Dar Domnul S‑a îndurat de mine. A făcut o minune. M‑a ridicat de pe patul morţii. Dar rana cea sufletească a rămas deschisă. M‑am întors cu ea deschisă acasă.
La întoarcere, i‑am spus păr. Secaş că voi trage toate consecinţele. Păr. Secaş mi‑a spus că Î.P.S. Sa Mitropolitul s‑a cam supărat pentru scrisoarea ce i‑am trimis. Ştiam şi eu acest lucru, pentru că Î.P.S. Sa Mitropolitul nu mi‑a răspuns nimic la Davos. Iar sosit acasă bolnav, Î.P.S. Sa nu s‑a mai interesat despre soarta mea.
Mutarea la Bucureşti
Întors de la Davos bolnav, am plecat iarăşi în „şcoala” de la Geoagiu. Am plecat cu „rana” de la Davos. Din această „rană” ‑şi alte împrejurări pe care le arăt mai târziu ‑a ieşit gândul şi planul meu cu mutarea la Bucureşti. Cu ce inimă mai puteam eu lucra la Sibiu? Despre hotărârea acestei mutări l‑am înştiinţat pe Î.P.S. Sa prin părintele Secaş.
Faţă de acuzele ce mi se aduc în acest punct c‑am lucrat pe ascuns, răspund: „Nu era nici un motiv să lucrez pe ascuns după ce n‑am voit să duc şi n‑am dus la Bucureşti absolut nimic din ceea ce nu era al meu. Pe «ascuns» şi la «întuneric» lucrează numai acei care vreau să jefuiască pe cineva, dar mi‑am furat eu «lucrul»
meu? Că cei de la mitropolie susţin că ar fi fost a lor ceea ce era al meu ‑asta‑i altă chestiune, pe care să poftească să o dovedească.”
Am şi tipărit un număr din foaia „Oastea Domnului” la Bucureşti, cu data de Naşterea Domnului 1933.
Nu era de altfel nici o crimă această mutare. Dimpotrivă, ea urmărea o lărgire a cadrelor Oastei. Ca dovadă, spicuiesc din articolul de fond ce s‑a publicat în numărul de la Bucureşti, următoarele: „O lucrare atât de uriaşă cum este azi la «Oastea Domnului» nu mai poate să se reazeme pe un bolnav. Aici trebuie neapărat un «stat major», care să împartă frăţeşte sarcinile şi lucrările. În capitala ţării voit‑a Domnul să se strângă mai mulţi ostaşi ‑purtători de condei ‑sub steagul Lui. Cu ajutorul lor şi cu strângerea lor într‑o tabără de muncă bine împărţită, se va putea da un nou avânt mişcării. Descălecând în capitala ţării, ne punem sub scutul Sfintei noastre Patriarhii.” (Foaia „Oastea Domnului nr. 1/25 decembrie, anul 1933 ‑Bucureşti”).
Faţă de o astfel de „CRIMĂ”, a sărit însă Mitropolia din Sibiu şi a împiedicat expedierea foii de la Bucureşti. Şi a sigilat şi tipografia Oastei pe câteva zile, în baza că am datorie neplătită la Consistoriu.
O propunere
Nu peste mult timp, Î.P.S. Sa m‑a cercetat la Geoagiu. Venise pentru „clarificarea” lucrurilor. Mi‑a promis că lucrurile vor fi precizate în scris.
De la Sibiu, din partea mitropoliei, mi‑a venit atunci „Declaraţia” de mai jos, pe care urma să o iscălesc.
DECLARAŢIA ‑ DOCUMENT
I. Având în vedere că tipografia „Oastea Domnului” din Sibiu, Str. Avram Iancu nr. 5, s‑a întemeiat în parte prin contribuţia subsemnatului Pr. Iosif Trifa şi în parte din suma în legătură cu gazeta „Lumina Satelor” şi din sume colectate pe seama „Oastei Domnului”, mişcare religioasă morală din sânul Bisericii Ortodoxe Române, patronată şi autorizată de Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu, subsemnatul Pr. Iosif Trifa recunosc că numita
Arhiepiscopie este coproprietară tipografiei cu două (N.R.) părţi având asupra ei în toate dreptul de control.
Compactoria şi librăria sunt exclusiva proprietate a subsemnatului.
II. Înmatriculându‑se tipografia ca firmă comercială, întreprinderea va forma o societate simplă, societar comanditat cu drept de obligaţiune de administrare fiind subsemnatul preot Iosif Trifa, iar Arhiepiscopia fiind societar comanditar cu partea sa de coproprietate din tipografie, evaluată la Lei... Şi cu drept de control în toate, îndeosebi în ce priveşte interesele bisericeşti în legătură cu mişcarea „Oastea Domnului”.
Sediul tipografiei şi societăţii este Sibiul, şi el nu poate fi schimbat fără autorizarea Arhiepiscopiei.
III. Firma tipografiei va fi în conformitate cu codul comercial şi legea pentru registrul comercial.
Drept emblemă se poate folosi denumirea „Oastea Domnului”. Considerând însă caracterul bisericesc al acestei mişcări, Proprietarul emblemei acesteia este exclusiv Arhiepiscopia Ort. Rom. de Alba Iulia şi Sibiu, care oricând este în drept să revoce autorizarea de folosinţă a ei, cerând radierea ei în registrul firmelor şi încetarea folosirii, îndeosebi dacă s‑ar contraveni intereselor bisericeşti.
IV. În aceleaşi condiţii, Arhiepiscopia poate autoriza emblema şi pentru librărie şi compactorie. Emblema nu se poate transmite asupra unui terţ, fără autorizaţia Arhiepiscopiei.
Toate acestea se vor evidenţia în registrul de comerţ, (al firmelor), depunându‑se la oficiul lui copia legalizată a prezentului act.
V. Subsemnatul preot Iosif Trifa recunosc că publicaţia săptămânală din Sibiu „Lumina Satelor” este proprietatea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia şi Sibiu, fiind subsemnatul numai administratorul şi redactorul ei.
Arhiepiscopia este în drept ca în baza acestui document să ceară înscrierea ei în numele propriu.
De asemenea, recunosc că anexa „Lumina Satelor”, publicaţia săptămânală „Oastea Domnului”, este editată şi redactată de subsemnatul din autorizarea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Sibiu, exclusiv în vederea mişcării religioase cu acelaşi nume în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.
În consecinţă, Arhiepiscopia are drept de control şi de cenzură asupra ei, fiind în drept să revoce autorizarea de a apărea sub denumirea „Oastea Domnului”, îndeosebi dacă ea ar contraveni intereselor bisericeşti sau nu s‑ar supune dispoziţiilor arhiepiscopiei, fiind editura în caz de revocare a autorizării obligată să înceteze imediat folosirea denumirii de „Oastea Domnului.”
VI. În fine, recunosc că registrele de abonaţi, adresele acestora, imprimatele, clişeele sunt proprietatea arhiepiscopiei.
Dispoziţiile din punctul premergător privitoare la folosirea denumirii „Oastea Domnului” la publicaţia periodică, anexa „Luminii Satelor” sunt valabile pentru orice publicaţii, imprimate cu editura „Oastea Domnului”.
VII. Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia şi Sibiu ia act de prezenta Declaraţie, drept care s‑a semnat după citirea şi explicarea acestui act în faţa notarului public.
Ce reiese din această declaraţie? Că Mitropolia din Sibiu se temea încă de mutarea mişcării la Bucureşti şi punerea ei sub ocrotirea Sfintei Patriarhii, ‑deşi mişcarea Oastei aparţinea şi aparţine bisericii întregi. De aceea îşi cerea drept în proprietatea tipografiei (ca să nu mai poată fi mutată). Şi de aceea cerea emblema (numirea) „Oastea Domnului” pe seama Arhiepiscopiei din Sibiu, cu toate că emblema Oastei era şi este mai presus de hotarele Eparhiale.
Iar pe mine, această „Declaraţie” mă scotea din Oaste, punându‑mă sub un control jignitor şi putându‑mă opri oricând de a mă mai ocupa cu mişcarea Oastei, pe baza că „Oastea Domnului” 5
este exclusiva proprietate a Consistoriului din Sibiu. Care lucru, însă, nu l‑ar fi putut dovedi decât prin smulgerea de declaraţii jignitoare de la mine.
La această „declaraţie” am trimis răspunsul de mai jos.
Document
Înalt Prea Sfinţite Părinte!
Am primit la timp formula de declaraţie ce mi s‑a trimis. Pentru mine însă a fost ceva penibil această „Declaraţie”. M‑a jignit şi m‑a mâhnit adânc. Sunt urmărit în ea ‑eu şi toată lucrarea mea ‑pas cu pas ca un sectar; ca unul gata să apuce un drum greşit şi trebuie oprit din drumul acesta cu Declaraţie.
La sfârşitul unei vieţi de jertfă cred că nu meritam şi această lovitură sufletească.
Întreaga Declaraţie se răsfrânge penibil asupra mea. Ea strigă cât de colo că trebuie luate măsuri de precauţie contra mea şi a lucrării mele. Şi mă întreb de ce vine această jignire tocmai la sfârşit, când ar trebui să am o mângâiere, după o lucrare în care am pus totul? Pentru că am vrut să plec la Bucureşti? Dar eu am făcut lucrul acesta pe faţă şi deschis. Acolo e articolul „În capitala ţării”, în care spuneam cu ce planuri merg acolo. Puteam eu oare să merg la Bucureşti, în viesparul criticanţilor şi vrăjmaşilor Oastei, cu gândul de a depăşi hotarele bisericii mele? Numai un nebun ar fi putut concepe aşa ceva. Am vrut să merg la Bucureşti cu un ideal de lărgire a muncii şi a cadrelor de luptă ale mişcării. Prin Sfântul Sinod urma să dau Oastea Bisericii întregi şi, prin capitală, ţării întregi.
În numărul de Anul Nou ce urma să iasă la Bucureşti făcusem un plan de reorganizare a mişcării, un plan de dimensiuni largi, un plan pe care îl voi lăsa în memoriile mele ca pe un document istoric de care nu‑mi va fi ruşine.
Sunt cu conştiinţa tare şi curată că n‑am avut nici un gând şi nici o intenţie contra bisericii mele. Iar dacă totuşi se crede că lucrarea Oastei a depăşit hotarul ortodoxiei, să se spună acest lucru deschis şi să se trateze în consecinţă. Autoritatea bisericească 6
are oricând acest drept fără să ia spre acest scop declaraţie de la mine.
Repet: Declaraţia ce mi s‑a trimis este o jignire pentru mine. Iscălirea ei ar însemna iscălirea unei sentinţe de pedeapsă morală pentru mine şi ceea ce am lucrat.
Declaraţia o aflu nemeditată bine şi prin felul cum se ocupă cu mişcarea Oastei. O mişcare pronunţat duhovnicească e coborâtă la o târguială comercială între doi „comercianţi”. O mişcare ce a cuprins demult toată ţara e îngrădită între hotarele unei Arhiepiscopii. Şi Sf. Sinod e desigur chemat să controleze această mişcare şi să‑şi spună cuvântul. Dacă Sf. Sinod va socoti că e periculoasă şi a depăşit hotarele ortodoxiei, aştept sentinţa.
Declaraţia ce mi s‑a trimis ‑în diferite subtile forme ‑îmi ia tot ceea ce am creat eu prin munca şi jertfa mea. OMOARĂ INIŢIATIVA unui om care a făcut ceva şi, de va fi voia Domnului, va mai putea încă munci şi crea.
M‑a mâhnit atât de mult această declaraţie, încât era să nu mai reflectez nimic. Să las totul în seama Dreptului Judecător, să dau un comunicat lămuritor către ostaşii din ţară şi să‑mi scriu memoriile.
Mi‑am dat însă seama că totuşi e mai bună o înţelegere, ‑altcumva desigur ar suferi şi mişcarea.
Alăturat am precizat în puncte clare şi scurte ceea ce poate readuce pacea, bună înţelegerea şi prosperitatea lucrării.
Aveţi în această declaraţie asigurarea pe care o doriţi mai mult: Sibiul este şi rămâne sediul mişcării şi al foilor.
Tipografia Vă rog să o lăsaţi aşa cum este, căci ea este rodul jertfelniciei mele şi ţin la această avere în care am pus totul. Ea rămâne fiului meu, Tit, cu testament, să o pună şi mai departe în slujba Domnului.
Altfel, după mine rămâne un copil blând şi bun. O pacinică conlucrare cu el este asigurată. Doresc însă să‑i asigur şi eu o viaţă pacinică. Căci a‑i lăsa averea tipografiei ‑în care se află şi averea lui personală de la Vidra ‑cu un „control în toate”, asta poate fi pentru el o amărăciune pe întreaga viaţă a lui.7
Un control bădăran şi jignitor (şi este aproape regulă generală acest lucru pentru controale), ar încurca numai lucrurile şi i‑ar face băiatului meu zile amare pe întreagă viaţa lui. De aceea ţin ca la viaţa mea la zestrea tipografiei în care am pus tot ceea ce am avut. Orice atingere în punctul acesta mă răneşte.
Supravegherea şi controlul spiritual ce‑l are biserica în toată vremea asupra mişcării e de prisos să mai fie precizat cu jigniri pentru mine. Autoritatea bisericească are doar oricând dreptul şi puterea de a lua imediat măsuri contra oricărei mişcări care ar depăşi hotarele bisericii şi ale ortodoxiei.
Î.P.S. Ta Stăpâne! Vă rog foarte mult pentru lichidarea unei stări care mă ţine într‑o continuă mâhnire sufletească. Cu sănătatea sunt mult mai bine: mi‑a revenit dorul şi puterea de a munci mai departe. Vreau însă să am şi eu ceea ce trebuie unui om care munceşte şi creează: dreptul de a nu fi stingherit cu condiţii jignitoare şi umilitoare. În asemenea condiţii, orice continuare şi colaborare de muncă pentru mine este imposibilă.
Am formulat punctele de mai sus pentru restabilirea „DRAGOSTEI CELEI DINTÂI” şi pentru reînceperea activităţii cu puteri îndoite.
Vom concentra din nou toate energiile Oastei. Am schiţat un program de lărgire a cadrelor de muncă pe care‑l voi discuta cu Î.P.S. Sa, iar la praznicul Oastei de la Rusalii, vom pune în Sibiu o nouă păşire a Oastei, o nouă avântare spre culmile biruinţei.
Î.P.S. Stăpâne!
Vă rog să aveţi toată încrederea în acela pe care Domnul vi l‑a arătat să‑l chemaţi la Sibiu. Vă rog, lăsaţi Duhul Domnului să lucreze ceea ce mai are de lucrat prin vasul acesta slab.
Rugând pe Domnul să‑Şi coboare darul păcii şi iubirii Sale peste noi, am rămas
al Î.P.S. Voastre, Pr. Iosif Trifa
Geoagiu Sanatoriu, 27.I.1934
Ce reiese din acest răspuns? Că doream stăruitor o împăcare a lucrurilor, cu toate că fusesem jignit prin ceea ce îmi cerea mitropolia. Şi ceream doar atât: să nu mi se taie aripile cu îngrădiri 8
şi controale jignitoare. Ceream numai libertatea de care orice iniţiativă creatoare are lipsă.
Ce ceream eu?
Dovadă despre aceasta este şi declaraţia de mai jos care însoţea răspunsul meu, din care se poate vedea că eu eram gata să cedez şi din ceea ce era al meu, numai să se restabilească „dragostea cea dintâi”.
DECLARAŢIE
Subsemnatul Iosif Trifa recunosc că publicaţiunea săptămânală din Sibiu „Lumina Satelor” este proprietatea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia şi Sibiu, fiind subsemnatul redactorul şi administratorul ei.
De asemeni, recunosc că foaia „Oastea Domnului” iniţiată şi redactată de subsemnatul preot I. Trifa ca anexă la „Lumina Satelor” apare sub controlul spiritual al Arhiepiscopiei, Arhiepiscopia având şi pe viitor tot dreptul de control asupra celor ce se publică în ea.
Contabilitatea acestor publicaţii se va purta împreună, la un loc, din partea subsemnaţilor pr. Iosif Trifa şi Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia şi Sibiu.
Sediul publicaţiilor sus amintite şi al mişcării „Oastea Domnului” este şi rămâne Sibiul.
Tipografia, Librăria şi Compactoria care poartă emblema „Oastei Domnului” (din Sibiu, Str. Avram Iancu nr. 5) sunt proprietatea subsemnatului, preot Iosif Trifa.
Din clişeele depozitate la tipografia „Oastea Domnului”, cele folosite la editarea cărţilor scoase de mine, preotul Iosif Trifa, precum şi cele făcute în scopul editării ‑sunt proprietatea subsemnatului. Celelalte clişee aparţin foilor ‑şi se vor pune la dispoziţia foilor.
Cu sufletul mereu rănit
La răspunsul meu de la Geoagiu, Î.P.S. Sa n‑a mai reflectat. Am înţeles că iarăşi s‑a supărat. Şi a urmat iarăşi o lungă tăcere. Eram cu sufletul mereu mâhnit. 9
Aici voi spune că ceea ce m‑a rănit mereu în cei doisprezece ani de Oaste era şi faptul că acolo unde trebuia să văd jertfa unui Pavel apostolul, vedeam mereu preocupări şi fapte pe care nu trebuia să le văd şi despre care voi scrie altă dată, pe larg.
Întors de la cimitir
Într‑aceste, probabil şi de atâtea mâhniri şi dureri strânse în sufletul meu, boala a luat o întorsătură violentă.
În două luni, boala mă făcuse o umbră, un schelet. Totul părea sfârşit. Eram în cale spre cimitir. M‑am împărtăşit (eu, „sectarul”!) şi îmi aşteptam sfârşitul călătoriei.
Dar ‑printr‑o adevărată minune ‑Domnul m‑a întors din calea ce ducea la odihna veşnică şi m‑a trimis iar la front, ca să se împlinească Scripturile, că orice jertfă adevărată trebuie să‑şi facă până la sfârşit drumul crucii.
Mizerii şi jigniri
Demult mi se tot arunca vorba că am făcut bani cu „Lumina Satelor”. L-am pus pe fiul meu Tit să facă o socoteală privitor la administraţia foii pe timpul când a fost în mâna mea (de la 1 oct. 1931 la 1 august 1934). Şi când colo, ce arată socoteala? Că eu am jertfit de la mine (din banii cărţilor mele şi ai tipografiei) peste 280.000 lei pentru susţinerea foilor. Foile lucrau cu deficit. Nemaiputând suporta acest deficit, am cedat administraţia foii „Lumina Satelor”, urmând ca pentru foaia „Oastea Domnului” să mi se plătească numerele de care aveau lipsă.
Aici însă, părintele Secaş ‑care luase administraţia foii „Lumina Satelor” ‑a început a‑mi face mizerii şi jigniri. Chitanţele se plăteau cu mustrări, cu reduceri, etc. Mi se făceau mizerii şi jigniri care treceau şi hotarele bunei cuviinţe.
Îmi era imposibil să mai lucrez în situaţia aceasta. Se iviseră apoi şi în mersul duhovnicesc al Oastei anumite tendinţe şi îndrumări noi, care depărtau mişcarea de pe calea pe care pornise la început, lucruri despre care scriu mai pe larg în altă parte. Trebuiau lămurite şi aceste lucruri. 0
Un gând bun ‑bruscat
După toate cele arătate până aici, îşi poate da seama oricine că în mersul Oastei trebuia o clarificare, o punere la punct a anumitor lucruri. Martor îmi e Domnul de sus că am încercat necontenit acest lucru.
De trei ori i‑am propus Î.P.S. Sale un sfat restrâns cu „ofiţerii” mai de seamă ai Oastei (fraţii de la Bucureşti etc.), în care sfat să punem definitiv la punct problemele care tulburau bunul mers al lucrării.
Am propus acest sfat, întâi, îndată după tulburarea cu mutatul la Bucureşti. Dar Î.P.S. Sa nu l‑a primit. I‑am cerut a doua oară în preajma celui de al treilea congres al Oastei. Şi i‑am cerut a treia oară, acum pe urmă.
Înainte de Naşterea Domnului ce a trecut, vorbisem cu Î.P.S. Sa de acest sfat. I‑a plăcut ideea şi a rămas să‑i chem pe fraţii de la Bucureşti, de Crăciun. Dar fraţii n‑au putut veni de sărbători. Au venit însă Duminică după Naşterea Domnului (Părintele Vasile Ouatu şi fratele I. Gr. Oprişan).
Cu toţii aveau nădejdea şi bucuria că vom lămuri toate lucrurile şi vom pleca iarăşi la luptă cu „dragostea cea dintâi”. Plănuisem să dau la foaie un comunicat despre acest sfat, ca o încurajare şi înviorare a fronturilor.
Înainte de a ne prezenta la reşedinţa mitropolitană, noi am precizat anumite puncte care ar fi de lămurit. Nu mergeam însă să impunem ceva, ci mergeam, aşa cum se merge la orice sfat de lămurire a lucrurilor: unul spune o părere, altul alta..., unul mai pune, altul mai lasă.
Însă, în loc de o astfel de paşnică înţelegere, Î.P.S. Sa îndată, de la început, s‑a arătat extrem de nervos, aspru şi nerăbdător. Nici nu ne gândeam să vorbim. Iar pe mine, îndată, de la început, m‑a bruscat cu vorbe aspre: „Să se ştie, odată pentru totdeauna, că, «Oastea Domnului» este iniţiativa mea,... părintele Trifa a pus aici cel mult ceva din personalitatea lui,... părintelui Trifa nu‑i aparţine nimic... etc.”
Această aspră şi neaşteptată ieşire făcea imposibilă orice continuare a discuţiilor. Eu m‑am retras adânc mâhnit.
Amintesc acest lucru pentru ca oricine să vadă şi să judece din a cui pricină s‑a tulburat Oastea. Eu stau cu conştiinţa împăcată în faţa lui Dumnezeu, în faţa bisericii mele şi a neamului meu. Am făcut tot ce se putea face pentru ca lucrarea Oastei să‑şi poată continua drumul ei de lumină. Răspunzători sunt cei care prin lipsă de tact şi de dragoste au împins lucrurile pe altă cale.
Ce‑i cu tipografia „Oastea Domnului”?
În sfatul nostru, Î.P.S. Sa s‑a tulburat îndată de la început pe chestia tipografiei „Oastea Domnului”. Î.P.S. Sa, în timpul de urmă, are o aspră pornire împotriva acestei tipografii. Întregul atac se dă acum cu furie împotriva acestei tipografii.
Coloanele foii „Lumina Satelor” sunt pline acum de chestiunea cu tipografia. Pentru lămurire, precizez următoarele: Fiecare om în viaţa lui are un ideal: unul să‑şi ridice o casă cât mai frumoasă, altul să‑şi lărgească moşia, altul să‑şi facă cele mai mari comodităţi de trai tihnit etc.
În anii din urmă am avut şi eu un ideal evanghelic: Să am o tipografie proprie, pe care s‑o pun cu totul în slujba Domnului.
Puteam şi eu să am idealul unei case, căci iată, ajuns acum la bătrâneţe, sunt un om fără casă şi fără masă. Eu însă mi‑am ales idealul unei tipografii.
Încălzit de acest ideal, mi‑am cumpărat o tipografie din Germania, o tipografie modernă, cu un milion şi jumătate.
Adevărat că fusesem puţin prea răpit de aripile dragostei pentru lucrul Domnului. În cea mai mare parte, tipografia urma s‑o plătesc cu cambii grele de câte 40.000 lei lunar. Dar mi‑am zis: fie! voi pune în cumpănă tot ce am şi Domnul nu mă va lăsa.
Şi au urmat zile grele; am căzut pe front. A trebuit să plec la Sanatoriul Geoagiu. Părea totul pierdut. Dar Domnul nu m‑a lăsat. Fiul meu, Tit, mai avea încă de vândut o bucată de pământ din averea mamei sale. Şi am pus‑o la cumpănă şi pe aceasta pentru salvarea tipografiei. Au mai strigat fraţii: „ajutor pentru Tunul cel mare”, şi astfel ne‑am putut târî mai departe, dibuind între a birui sau a cădea.
Ani de zile am luptat cu greutăţi, cu mizerii şi jertfe, pe care singur Domnul de sus le cunoaşte, pentru a salva această tipografie. Cu pieptul zdrobit am scris mereu, de pe pat, cărţi şi foi pentru a putea alimenta fronturile şi tipografia.
Şi Domnul n‑a trecut cu vederea jertfa robului Său. Cu preţul sănătăţii mele, am salvat tipografia, achitând şi prea venerabilului Consistoriu ultima datorie ce o mai aveam acolo. Şi acum ce se întâmplă?
Ceva nemaipomenit! Sunt strigat în faţa poporului şi în faţa fraţilor ostaşi ca un hoţ şi tâlhar. Şi sunt poftit „să dau înapoi ceea ce n‑am furat”. (Psalmul 69.4) Cică mi‑am furat tipografia. Adică cum şi de ce? Fiindcă tipografia stă pe numele meu.
Dar să precizăm lucrurile. Tipografia a stat de la început pe numele meu. Pentru că o cumpărasem eu personal şi pentru că ea trebuia să stea pe numele cuiva. Pe numele Oastei nu putea sta şi nu poate sta pentru că Oastea nu este societate şi persoană juridică. Repet: Tipografia a stat, stă şi va sta pe numele aceluia care a cumpărat‑o şi a salvat‑o cu preţul vieţii şi sănătăţii sale. Şi repet făgăduinţa ce‑am făcut‑o: Tipografia a stat, stă şi va sta pentru totdeauna în Numele Domnului şi al Oastei Lui.
Însă celor din Strada Mitropoliei le‑a venit o poftă grozavă de a pune mâna pe această tipografie salvată. De aceea i‑a apucat acum o dragoste grozavă pentru „fraţii ostaşi”. De aceea strigă că tipografia trebuie ştearsă de pe numele meu. Dar atunci pe al cui nume poate sta şi a cui poate fi? A Consistoriului, zic ei, pentru că Oastea aparţine, oficial, Consistoriului.
Aici însă îmi spun cuvântul meu răspicat: Până la ultima mea răsuflare voi protesta şi nu voi ceda să treacă tipografia „Oastea Domnului” pe numele Consistoriului din Sibiu.
După cei care m‑au stors cu chirii grase şi neomenoase,... după cei care m‑au strâns de gât cu camete grele şi ameninţări de proces când muream la Geoagiu şi Davos... după cei care râdeau şi strigau că mă înec ‑după aceştia, voi striga şi din mormânt, că n‑au nici un drept la averea tipografiei.
De ce ţin eu la o tipografie proprie?
Pentru că am văzut cât de greu se mişcă oficialitatea în lucrurile privitoare la evanghelizare prin puterea scrisului tipărit. Am văzut cât de greu se poate tipări o carte, o foaie. Şi asta m‑a îndemnat să am o tipografie proprie, în care să pot lucra nestingherit.
Din dorul şi dragostea mea pentru lucrul Domnului, îmi trebuia o ieşire, o revărsare.
Şi aceasta a fost şi este tipografia „Oastea Domnului”: o revărsare de viaţă duhovnicească.
O dovadă: În decurs de cinci ani, această tipografie a tipărit şi răspândit 372.400 cărţi şi 2.305.000 mii foi religioase.
Este o crimă o tipografie proprie?
Eu mă întreb: dar de când este o crimă o tipografie proprie pusă în slujba Domnului şi a bisericii?
Dar de când este o crimă iniţiativa particulară? Amintesc aici o pildă. Un preot din Franţa, un „nebun” de felul meu, a plecat de la ţară cu un ideal; s‑a aşezat la Paris şi a deschis o tipografie proprie şi a tipărit toată literatura Sfinţilor Părinţi în aproape 400 de cărţi uriaşe (colecţia Migne).
Ceea ce n‑a făcut oficialitatea a făcut iniţiativa şi râvna unui preot. Oficialitatea se mişcă mai greu şi trebuie să se bucure când apare revărsarea iniţiativei particulare.
Mă întreb: Tipografia Arhidiecezană are trei maşini. De ce n‑a făcut minuni cu ele? Şi de ce poftirea de a se mai alătura şi tipografia mea lângă cele trei, în „marea cea moartă” de la nr. 45?
Fapte nu vorbe
Despre ce crimă e o tipografie proprie mărturiseşte şi faptul că foaia „Isus Biruitorul”, în tipografie proprie, se poate abona cu 120 lei anual, iar „Lumina Satelor” cu 180 lei.
Şi, cică, tot eu sunt stăpânit de „duhul mamonismului”... Şi sunt lup îmbrăcat în piele de oaie.
...Şi este o primejdie?
Şi mă întreb: este şi poate fi pentru biserică primejdie o tipografie proprie, a unui preot? Păi n‑are biserica la îndemână toate mijloacele să strige în lumea credincioşilor împotriva acestei tipografii când ea ar fi contra bisericii?
Ba da, dar aici este vorba de ambiţia celor care vreau să dea buzna în jertfa şi înfăptuirea altora.
Tipografia „Oastea Domnului” trebuia prigonită şi oprită în lucrarea ei, fiindcă făcea treabă şi primejduia din greu împărăţia iadului.
Şi acum, iată, nu mai e primejdioasă. Fiind opriţi, cu ajutorul forţei publice să mai tipărim foaia „Isus Biruitorul” ‑tipografia stă acum închisă. Iar ostaşii de la fronturi strigă: „Ni-e foame!... trimiteţi‑ne hrană!...” (Cum mărturisesc scrisorile ce le primim.)
Cu adevărat, se împlineşte ceea ce spuneam: diavolul n‑a mai putut suferi această tipografie. I‑a dat o lovitură. Dar Domnul nu ne va lăsa. Lui I‑am predat această tipografie şi El o va apăra!
Să mergem mai departe
Şi acum, după lămurirea cu tipografia, să urmărim mai departe lucrurile, aşa cum s‑au desfăşurat.
După nereuşita sfatului, adânc mâhnit în sufletul meu, a doua zi, mi‑am înaintat demisia din postul de preot la Catedrală, pentru ca să nu mi se spună că trag o leafă în zadar, neputând sluji la Catedrală din cauză de boală. Odată cu aceasta, am sistat redactarea şi tipărirea foii „Oastea Domnului”, care era o creaţie spirituală a mea, pornită şi înfăptuită de mine.
Vine „Isus Biruitorul”
Iar pentru viitoarea mea activitate, mi‑am zis: am clădit până acum, cu jertfa sănătăţii mele, două case: foile „Lumina Satelor” şi „Oastea Domnului” (din care azi sunt batjocorit!). Acum mă văd poftit afară, cu aspreală. Cu ajutorul Domnului, voi încerca să mai clădesc o casă nouă, în care să lucrez fără să mai fiu pus sub tutela administrativă şi spirituală a părintelui Secaş sau a altora.
Şi am căzut în rugăciune fierbinte, cerându-I Domnului, cu lacrimi de foc, să‑mi arate El ce este de făcut. Şi Duhul Domnului m‑a oprit la o foaie nouă, inspirându‑mi şi preafrumosul şi mult spunătorul ei nume: „Isus Biruitorul”.
Am scris plângând şi rugându‑mă numărul prim din această foaie. La fiecare rând, Domnul părea că‑mi spune lucruri mari. 5
Ajunsă la fronturi, foaia a făcut mare răsunet, (a ajuns la fronturi printr‑o adevărată minune, căci dacă s‑ar fi simţit la vreme de apariţia ei, toate puterile din lume ar fi fost pornite să o oprească).
Din toate părţile a început a curge bucuria celor ce se bucurau de această foaie. În scurt timp, ea a strâns câteva mii de abonamente şi dacă n‑ar fi fost oprită, ea ar fi umplut fronturile cu hrană duhovnicească.
„Isus Biruitorul” oprit
După demisia mea din postul de preot al Catedralei, Consistoriul s‑a pornit imediat la ofensivă contra mea. Mai întâi şi întâi „Lumina Satelor” a publicat o înştiinţare neadevărată că eu m‑am retras în bună înţelegere de la conducerea Oastei din cauză de boală etc.
Dar odată cu această înştiinţare, a sosit la fronturi şi „Isus Biruitorul”, care spunea că sunt sănătos şi dornic de muncă. Atacul s‑a pornit acum contra lui „Isus Biruitorul”. Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae a sesizat imediat Prefectura, Poliţia, Ministerul de culte, de interne, dând alarma că aici la Sibiu un preot vrea să facă „ruptură în biserică”..., tulburare în popor..., primejdie mare..., să fie oprită imediat foaia „Isus Biruitorul”, prin care vrea să facă această „răscoală”.
Şi i s‑a dat crezare. La intervenţia Î.P.S. Sale, s‑a oprit ieşirea pe mai departe a foii. „Isus Biruitorul” Numărul 2 era să fie şi mai frumoasă, dar a fost oprit.
Şi s‑a dat poruncă în ţară ca nu cumva să mai răsară de undeva „Isus Biruitorul”.
Se împlinesc Scripturile. Azi, „Isus Biruitorul” e păzit de forţa publică. Dar El va prăvăli piatra şi va ieşi biruitor.
Cu căluşul în gură
Ca unui om „primejdios”, mi s‑a pus căluşul în gură. Orice aş încerca să tipăresc aici la Sibiu, fie învăţături, fie înştiinţare pentru abonaţii şi cititorii mei, la intervenţia mitropoliei, sunt oprit la cenzură. 6
Sunt ţinut cu căluşul în gură, iar în vremea asta „Lumina Satelor” se repede asupra mea cu fel de fel de acuze.
Biserica şi Duhul Sfânt
Un sf. Părinte spune că în biserică totul e lucrarea Duhului Sfânt. Totul e duh şi dragoste.
Dar mă întreb: Oare lucrarea Duhului Sfânt este aceasta când cu forţa publică astupi graiul unui preot care n‑a făcut nici o altă crimă decât că L‑a vestit doisprezece ani pe Isus şi vrea să‑L vestească mai departe?
Biserica îşi are judecăţile ei şi judecătorii ei, de ce dar apelezi mai întâi la forţa publică?
Să judece Domnul!
O absolvire ‑ ca unui măturător
Să continuăm cu cele ce s‑au întâmplat mai departe. După demisia mea, pe care mitropolia a tâlcuit‑o după „litera legii” ‑mi se trimite un act oficial de zece rânduri prin care mi se aduce la cunoştinţă că sunt „absolvit” de toate însărcinările ce le‑am avut doisprezece ani cu mişcarea „Oastea Domnului”, iniţiată şi creată de mine.
Straşnic lucru! Un om a creat, timp de doisprezece ani, prin muncă şi prin jertfă, un curent religios, şi acum vii d‑ta, Consistoriule, şi, printr‑un act de birou, îi dai drumul acestui om, aşa cum i‑ai da drumul unui măturător oarecare.
O imposibilitate morală tot atât de mare ca şi când unei ape curgătoare i‑ai spune: Apă curgătoare! Te „absolv” şi îţi iau însărcinarea de a mai curge. Sau: Vântule! Te „absolv” şi îţi iau însărcinarea de a mai sufla. Ce ruşine!
La o aşa „absolvire” ‑ un aşa răspuns
La o astfel de absolvire, eu am răspuns aşa cum am răspuns că „însărcinarea” ce o am în „Oastea Domnului”, singur Domnul mi‑o poate lua.
Mitropolia spune că am greşit contra canoanelor în acest răspuns. Dar eu susţin că mai întâi a greşit mitropolia contra canonu7
lui dragostei, căutând să mă scoată din miş-carea Oastei cu un act de birou, în loc să caute o înţelegere pe cale de dragoste şi pace.
Sf. Sinod va judeca şi va hotărî, care unde am greşit.
În acest înţeles a scris şi preotul Manea Popescu, în ziarul „Credinţa”: „Dacă se găsea la sfinţitele feţe din părţile Sibiului ceva prudenţă, puţin tact şi un pic de dragoste creştinească, cele întâmplate se puteau evita... Oricum ar fi, mişcarea părintelui Trifa era o mişcare cu caracter religios, iar astfel de mişcări nu se stăvilesc prin ordine de birou, ci prin altceva mai fin, mai puternic, mai convingător.
Dar acest ceva nu poate porni decât de la oameni duhovniceşti... ordinul de absolvare al consiliului arhiepiscopesc din Sibiu e o mare «gafă».” (ziarul „Credinta” din 28 ianuarie 1935)
Episcopul şi Preotul
Mi se face o lungă predanie despre ce spun canoanele cu privire la legătura dintre episcop şi preot, trebuie să mai fie ceva şi din ceea ce se cheamă dragoste. Episcopul să fie un adevărat Părinte pentru preoţii lui. Cum zice şi apostolul Pavel: „episcopul să fie fară prihană, nu îndărătnic, nici mânios... ci iubitor de bine, drept, sfânt, înfrânat.” (Tit. 1:7‑8)
La reşedinţa episcopală, preotul muncitor să vadă totdeauna jertfa unui Pavel, apostolul, şi dreptatea unui Ioan, apostolul.
Altfel, numai cu canoanele, nu se pot administra suflete.
Precum am înţeles că îi scria cu prilejul acestor frământări Î.P.S. Sale, un „ofiţer” de-al Oastei: dacă în decurs de doisprezece ani n‑aţi putut câştiga cu dragostea sufletul şi inima unui preot jertfitor, ce am putea face noi, ăştia de la fronturi?
„Fiul cel pierdut” nu se întoarce „acasă” în „termen de opt zile” şi cu aspre acuze şi ocări, ci cu altceva.
Eu n‑am ieşit din biserică
Cei care s‑au pornit împotriva mea ştiu un lucru: că am trecere în lumea ostaşilor şi în popor. Şi atunci s‑a căutat ceva care să poată speria poporul. Şi astfel s‑a aruncat în popor sperietura, cică eu am ieşit din biserică... că sunt sectar... Şi lup îmbrăcat în 8
piele de oaie. Toate astea sunt sperieturi. Eu mi‑am iubit şi‑mi iubesc biserica. Şi nu numai cu vorba, ci şi cu fapta. Eu am făcut bisericii mele tot binele pe care îl putea face un slujitor al ei. Dovada îmi sunt fraţii ostaşi care umplu bisericile. Eu mi‑am iubit şi‑mi iubesc biserica, nu cu vorbe goale, ci cu muncă şi cu jertfă. EU SUNT ŞI VREAU SĂ RĂMÂN PÂNĂ LA SFÂRŞIT UN DEVOTAT SLUJITOR AL BISERICII.
Demisia mea dintr‑un post vremelnic nu înseamnă ieşirea mea din biserică sau din preoţie. Eu sunt şi vreau să rămân până la sfârşit un preot. Şi dacă nu pot merge la biserică să fac slujba, din cauză de boală, îmi fac slujba mea de preot de pe patul de suferinţă, vestind Evanghelia pe calea scrisului şi a tiparului.
Că eu am un conflict cu Ierarhul meu ‑asta e altă socoteală. Asta‑i o chestie ce trebuie judecată de forurile noastre superioare bisericeşti. Că şi noi, slujitorii bisericii ‑ca orice altă tagmă ‑ne avem calea noastră ierarhică, care judecă conflictele dintre noi.
Până nu se va face această judecată, protestez contra acuzei ce mi se aduce în faţa poporului că am ieşit din biserică.
Sperieturi
Pentru a speria poporul şi lumea ostaşilor, foaia „Lumina Satelor” ridica asupra mea fel de fel de acuze. Cică am vrut să fur Oastea..., am vrut să fug din biserică cu Oastea..., am vrut să ruinez foaia „Lumina Satelor” etc.
Stau mirat şi mă întreb: oare eu, un om mic şi bolnav, sunt cu adevărat atât de tare şi primejdios? Mă mir că nu mi se aduce şi învinuirea că aş fi vrut să fur Mitropolia de la nr. 45.
Cei de la „Lumina Satelor” trebuie să‑şi dea seama că cu sperieturi nu poţi merge până la capăt.
Eu am scris doisprezece ani cu sânge de jertfă ceea ce am scris. Se înşeală cei ce cred că pot şterge acest scris cu câteva pagini de „lămuriri”. M‑am topit ca o torţă de lumină, aprinzând în suflete lumina lui Christos. Se înşeală cei ce cred acum că pot face „lumină” contra mea cu câteva pagini de foaie şi cu chipul unui LUP îmbrăcat în piele de oaie. 9
În audienţă la Î.P.S. Sa Miron Cristea
În faţa grelelor acuze ce mi le‑a aruncat Mitropolia prin „Lumina Satelor”, a trebuit să mă ridic de pe pat şi să plec, în cap de iarnă, la Bucureşti, să protestez la Sf. Patriarhie.
M‑am prezentat, împreună cu părintele Vasile Ouatu, la Î.P.S. Sa Patriarhul, Miron Cristea, care ne‑a primit îndată, cu toată dragostea, şi ne‑a reţinut aproape două ceasuri.
A rămas mirat Î.P.S. Sa de cele ce se întâmplă la Sibiu. Îndeosebi s‑a mirat când i‑am spus că Î.P.S. Sa Mitropolit Nicolae mă opreşte cu forţa publică să mai scriu.
Ne spunea Î.P.S. Sa Patriarhul cum un călugăr din Bucureşti scoate o foaie („Glasul Monahilor”) în care tot mereu ataca, dar Î.P.S. Sa nu s‑a gândit niciodată să‑l oprească cu forţa publică.
Am declarat în fata Î.P.S. Sale Patriarhul că sunt şi vreau să rămân până la sfârşit un slujitor al bisericii mele.
Foaia „Ostaşul Domnului”
Aici voi aminti că Mitropolia din Sibiu n‑a putut şi nu poate suferi foaia „Ostaşul Domnului” pe care o scoate iubitul meu tovarăş de luptă şi de jertfă, părintele Vasile Ouatu, din Bucureşti.
De ce aceasta pornire? Pentru că „Ostaşul Domnului” este o dovada că „Oastea Domnului” nu aparţine unui Ierarh şi unei Eparhii, ci ea este a tuturor celor care se ocupă cu ea şi se jertfesc pentru ea. Însă ambiţia personală şi regională nu poate suferi acest lucru.
Voluntariat sau Oaste oficială?
Am arătat până aici calea şi frământările prin care a trecut Oastea. Voi spune acum că peste toate aceste frământări mai era una care în timpul din urmă s‑a arătat tot mai lămurit şi prevestea furtuna.
Era tot mai pronunţată deosebirea de vederi în ce priveşte mersul duhovnicesc al Oastei. Se putea vedea acest lucru şi din ţinuta foilor „Lumina Satelor” şi „Oastea Domnului”.
În foaia „Oastea Domnului” era o Oaste (Oastea cea veche) iar în „Lumina Satelor” se ivea alta, o Oaste nouă. 0
Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat. Cu luptători voluntari ‑preoţi şi mireni, ‑în toate părţile ţării.
Un voluntariat duhovnicesc, care lucrează şi activează în cadrele bisericii. În acest înţeles ‑din prilejul discuţiei în jurul statutelor de la Oradea ‑fratele I. Gr. Oprişan a scris în foaia „Oastea Domnului”:
„Tovărăşia «Oastea Domnului» este un voluntariat duhovnicesc de care biserica trebuie să se bucure, dar nicidecum să‑l oficializeze. Biserica ‑respectiv sfântul Sinod - are dreptul de a supraveghea să nu se abată sufletele de la matca ortodoxiei; are datoria de a îndrepta atunci când se fac greşeli şi a capta toate energiile duhovniceşti. Dar a oficializa, a pune pe calapod seva primăverii duhovniceşti a sufletelor ‑este a opri tocmai raţiunea acestei revărsări de credinţă pe matca ortodoxiei noastre scumpe.” (Foaia „Oastea Domnului”, nr. 44, anul 1932)
De la începutul Oastei, eu m‑am ţinut pe linia aceasta. Şi am luptat mereu în direcţia aceasta, ca Oastea să fie şi să rămână ceea ce Domnul a inspirat‑o: un voluntariat de luptă duhovnicească în cadrele bisericii.
În deosebire de acest voluntariat, Mitropolia de la Sibiu a plecat cumpăna tot mai mult spre oficializarea Oastei.
Cu prilejul adunării F.O.R.‑lui de la Sibiu, acest lucru s‑a putut vedea lămurit. S‑a vorbit şi s‑a scris atunci desluşit despre cele trei societăţi ale Eparhiei: F.O.R., soc. „Sf. Gheorghe” şi „Oastea Domnului”.
„Oastea Domnului” nu mai era un voluntariat al ţării întregi, ci era şi ea o societate eparhială pusă sub acelaşi acoperiş cu alte două societăţi. Această amestecătură n‑a plăcut ostaşilor. S‑a văzut aceasta şi din faptul că ‑cu toate apelurile ‑ostaşii n‑au venit la Sibiu decât foarte puţini. Şi cei veniţi şi‑au arătat nemulţumirea. Dacă n‑ar fi fost ambiţiile personale, regionale şi eparhiale, Oastei i se putea păstra ‑printr‑o lămurire paşnică a lucrurilor ‑drumul ei lămurit, de voluntariat duhovnicesc.
Pe lângă asta, Î.P.S. Sa insista tot mai mult să intre în foile Oastei şi lupta confesională cu uniţii, ceea ce, iarăşi, nu cadra cu caracterul pur duhovnicesc de evanghelizare al Oastei, mai ales
având în vedere faptul că avem în Oaste o mulţime de fraţi gr. catolici. Mergeam vădit spre oficializarea mişcării. Eu însumi eram mai mult numai o firmă pentru Oaste. Directivele se dădeau peste mine. Ca o dovadă, amintesc numai faptul următor: În preajma adunării F.O.R.‑ului, „Lumina Satelor” a publicat că în adunarea Oastei se vor lua hotărâri de mare însemnătate pentru viitorul Oastei. Mie însă nu mi‑a spus nimeni nimic despre această vestire. Am aflat‑o şi eu ca orice alt cititor, din foaie, fără să ştiu nimic, cu toate că eram aici la Sibiu. Şi atunci eu mi‑am zis în mine: desigur, în inspiraţia şi creaţia „Oastei Domnului”, eu am o răspundere, eu am o înfricoşată răspundere în faţa Aceluia care m‑a făcut trâmbiţaşul acestei mişcări... eu trebuie să suflu din trâmbiţă „desluşit”... să arăt lămurit calea pe care Domnul a tras‑o acestei mişcări. Altcumva, în ziua cea mare a judecăţii voi auzi fioroasa întrebare: Iosife! Unde erai atunci când Oastea lua un drum care nu era al ei?... De ce tăceai atunci când trebuia să strigi de pe acoperişul casei?
În faţa acestui examen de conştiinţă, mi‑am zis: Cu numele meu de iniţiator al acestei mişcări, nu mai pot răspunde pentru o altă îndrumare ce i se dă şi i se va da Oastei. Nu mai pot răspunde pentru un lucru pe care e scris numele meu, dar nu mai e al meu.
Sub această apăsare de răspundere sufletească, am scris la foaie acele tâlcuri ‑cu călătoria spre Canaan etc. ‑în care le dădeam fraţilor să înţeleagă că Oastea e la o răspântie... că vin cele două feluri de oşti... că vine oficializarea Oastei.
Şi iată, vine. Vine repede. Prin „Telegraful Român”, preoţii sunt invitaţi din oficiu să ia pe tot locul conducerea Oastei. Întrebarea este însă ce se întâmplă atunci dacă preotului nu‑i place de Oaste şi dacă se duce la ea numai din oficiu, dar nu din dragoste? Şi aşa ia sfârşit voluntariatul Oastei şi vine Oastea cea oficială.
Vine Oastea „cea cu poarta largă”.
Într‑o adunare a Oastei, am înţeles că li s‑a dat voie fraţilor să facă sporturi, să se dea pe gheaţă (să patineze), să cerceteze cinematografele „bune” etc. Adică, iată, au început a se îndrepta „exagerările” părintelui Trifa. Eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu că n‑am adormit la post. Am suflat din trâmbiţă în faţa primejdiei.
Am strigat adevărul. Şi îl voi striga mereu, oricât de grea ar fi calea crucii pe care trebuie să meargă toţi cei ce spun adevărul.
Iubiţii mei fraţi ostaşi!
Am dat, până aici, pe scurt, o istorie din care puteţi vedea că de la început, calea mea şi calea Oastei a fost calea crucii, calea jertfei.
Şi calea aceasta nu s‑a sfârşit. „Istoria” nu s‑a sfârşit. În ea se scrie acum capitolul din urmă, capitolul cel mai greu: peste Golgota, la Mântuire... Şi peste Calvar, la biruinţă.
„Vă rog ‑iubiţii mei ‑să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele.” (Efeseni 3,13) Trebuia să se întâmple şi aceasta. Orice jertfă adevărată îşi are drumul crucii. Aceasta a fost şi este soarta de totdeauna a ucenicilor Domnului, care şi‑au luat pe suflet misiunea şi s‑au jertfit pentru Domnul. Drept răsplată, li s‑a întins pe urmă cununa cu spini şi au fost târâţi, ca nişte făcători de rele, în faţa „dregătorilor”. (Luca 21,12)
Fraţii mei! „Vă scriu cu ochii scăldaţi în lacrimi.” (2 Corinteni 2.4) A trecut o lună de când stau închis într‑o temniţă a tăcerii. Sunt oprit cu forţa publică să mai grăiesc despre Isus cel răstignit. Eu însă stau liniştit. Căci stau închis cu „Isus‑Biruitorul”. Stau închis pentru „Isus‑Biruitorul”, şi El va birui.
Îi mulţumesc neîncetat lui Dumnezeu că m‑a trecut mereu prin furtuni şi izbelişti, ca să trăiesc aievea Scripturile. Am ajuns acum la un capitol nou, la capitolul cel mai greu: când sunt prigonit, acuzat şi batjocorit din toate părţile, iar eu trebuie să tac. Este acesta, desigur, cel mai greu examen. Dar Cuvântul lui Dumnezeu mă întăreşte şi mă mângâie, arătându‑mi mereu că aşa trebuia să se întâmple.
Din faţa prigoanelor, m‑am refugiat în cămara psalmistului David. Şi am aflat aici tocmai ceea ce îmi trebuia. Niciodată nu l‑aş fi înţeles pe psalmistul David, cu „prigonitorii” lui, dacă n‑aş fi ajuns aici. Trăiesc acum aievea ceea ce spunea psalmistul: „Scoală‑Te, Doamne, împotriva urgiei potrivnicilor mei, trezeşte‑Te, ca să‑mi ajuţi şi RÂNDUIEŞTE O JUDECATĂ.” (Psalmul 7.6) „Căci Tu îmi sprijini dreptatea şi pricina mea şi stai pe scaunul Tău de domnie
ca un Judecător drept.” (Psalmul 9.4) „Nu mă lăsa, Doamne, la bunul plac al potrivnicilor mei.” (Psalmul 27.12) „Apără‑mă Tu, Doamne, de potrivnicii mei, luptă‑Te Tu cu cei ce se luptă cu mine.” (Psalmul 35.1) „Doamne, Tu vezi, nu tăcea. Trezeşte‑Te şi scoală‑Te să‑mi faci dreptate, ca să nu zică în inima lor: Aha! Iată ce doream: l‑am prins, l‑am înghiţit.” (Psalmul 35.22‑25) „Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă, căci la umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare, până va trece fărădelegea. Eu strig către CEL PREA ÎNALT, către Dumnezeu, care lucrează pentru mine. El îmi va trimite izbăvire din cer, în timp ce prigonitorul meu îmi aruncă ocări.” (Psalmul 57.1‑3) „Oricare le‑ar fi puterea, eu în Tine, Doamne, nădăjduiesc, căci Dumnezeu este scăparea mea.” (Psalmul 59.9) „El este Stânca şi Ajutorul meu, Turnul meu de scăpare.” (Psalmul 62.6) „Mă încred în Dumnezeu, şi nu mă tem de nimic.” (Psalmul 56.4) Dumnezeu este ‑iubiţii mei fraţi ‑adăpostul şi sprijinul nostru. „De aceea nu ne temem, chiar dacă s‑ar zgudui pământul şi s‑ar clătina munţii în inima mărilor.” (Psalmul 46.1‑3)
Fraţii mei! Multe aş avea să vă spun. Şi multe vă voi spune din „şcoala” aceasta, când Domnul îmi va reda libertatea de a grăi. Acum vă spun numai atât:
În faţa mea stă acum, iubiţii mei, drumul despre care zicea Mântuitorul: „Vor pune mâna pe voi şi vă vor prigoni: vă vor arunca în temniţe şi vă vor târî înaintea dregătorilor, din pricina Numelui Meu.” (Luca 21.12)
Stau gata să plec pe drumul acestei cruci. Vă rog, iubiţii mei, să mă însoţiţi cu rugăciunile voastre în acest drum. Vă rog să vă rugaţi pentru mine, ca Domnul să mă întărească.
Şi dacă va fi să cad pe drumul crucii, eu vă rog, iubiţii mei, să nu mă uitaţi. Să nu mă uitaţi, căci v‑am iubit şi vă voi aştepta pe toţi în Ierusalimul cel ceresc, unde Domnul ne va mângâia pentru toate câte am suferit şi ne va trece în odihna şi bucuria Lui cea veşnică.
Vă salut cu cuvintele apostolului Pavel: „De aceea, preaiubiţii şi doriţii mei fraţi, rămâneţi tari în Domnul.” (Filipeni 4.1)
Acum se dă examenul cel mare al Oastei şi al ostaşilor. Cu ochii ţintă la Isus, Căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre. (Evrei 12.2)
Cu El vom birui!
Preotul IOSIF TRIFA
Sibiu
(Document publicat în revista „Ostaşul Domnului” nr. 3‑4 din 1‑15 februarie 1935, redactor pr. Vasile I. Ouatu, Bucuresti)
Iosif Trifa
Pentru o evaluare evanghelică a „Oastei Domnului”, vom reda mai jos prelegerea păstorului Adolf Novak, ţinută în 1998, cu ocazia conferinţei „Lumină pentru răsărit”, din Germania.
„Cine se interesează de istoria spirituală a României constată că anii care au urmat imediat după primul război mondial au fost o perioadă a multor începuturi. În 1922, călugărul ortodox Dumitru Cornilescu a terminat traducerea Bibliei, lucrarea devenind mai târziu foarte cunoscută. În acelaşi timp, preotul Tudor Popescu L‑a predicat în Bucureşti pe Christos, aşa cum ajunsese el să‑L cunoască prin pocăinţă şi prin naşterea din nou, respectiv prin studierea Bibliei. În acelaşi an, viaţa spirituală din cadrul Bisericii Ortodoxe a început să se învioreze şi în Transilvania, mai exact în Sibiu. Toate aceste evenimente au lăsat urme până în ziua de azi, poate şi din cauză că au fost marcate de suferinţe şi de grele încercări.
Lupta pentru viaţa spirituală
Înfiinţarea şi dezvoltarea Oastei Domnului este legată inseparabil de fondatorul ei, preotul Iosif Trifa. El s‑a născut în ziua de 3 martie 1888, în satul Certege, judeţul Turda, în Transilvania, şi a studiat teologia Ortodoxă la Sibiu. Aici, la Academia Teologică din Sibiu, a fost mai târziu şi profesor.
După ce s‑a căsătorit, a slujit zece ani ca preot. Între anii 1912 şi 1918, lui Trifa i‑au murit trei dintre cei patru copii şi, de asemenea, şi soţia. Au fost ani grei, care l‑au pregătit însă pentru lucrarea de mai târziu.5
În 1920, Iosif Trifa îşi publica prima sa carte, sub titlul «Spre Canaan».
În 1922, mitropolitul Bălan îi propune să facă parte din redacţia gazetei bisericeşti «Lumina satelor». Un an mai târziu, Trifa a publicat în această revistă o chemare arzătoare la o înnoire spirituală în toată ţara. Autorul era nemulţumit de starea spirituală a poporului român şi a preoţilor lui. De asemenea, Trifa s‑a gândit (critic) şi la sine. În cartea «Să creştem în Domnul», Trifa a scris: «Mulţi ani am fost şi eu un om lumesc. Chiar ca preot de ţară, eram într‑o bună parte un om lumesc. Trăiam şi eu în judecata nebună că sunt preot numai când sunt îmbrăcat în haine de slujbă; încolo, sunt şi eu om care trebuie ‘să‑mi trăiesc viaţa’. Această cumplită judecată, care ‑durere! ‑se mai ţine şi azi, mă împărţea în două: în omul de la altar şi în celălalt, de prin sat şi de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusă să locuiască împreună cu întunericul. Slăvit să fie Domnul că nu m‑a lăsat să pier în această nebunie de suflet amăgitoare. Am început să mă trezesc la o viaţă nouă.»
Aceeaşi regenerare duhovnicească şi‑o dorea pentru întreaga ţară. El scria: «România se află într‑o robie umilitoare. Năravurile noastre sunt stricate... Prin furtunile pline de otravă... ni s‑a înveninat credinţa, ni s‑a pierdut dragostea şi ni s‑a umplut sufletul de otrava păcatului... Ea este aceea care a golit bisericile de oameni şi sufletele de credinţă.»
Soluţia văzută de preotul Trifa a fost într‑o pocăinţă interioară: «De ne vom opri, de ne vom ridica şi noi ca fiul cel rătăcit din Evanghelie şi de vom pleca spre Casa Tatălui ceresc (...) La temelia noii rânduieli din sat ‑din ţară ‑trebuie pusă teama de Dumnezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui. Numai o singură doftorie poate da lumii şi ţării noastre sănătatea şi mântuirea: să se întoarcă oamenii şi popoarele la Isus.»
Această frământare sufletească a crescut tot mai mult. În preajma Anului Nou 1923, preotul Trifa şi‑a analizat viaţa trăită până atunci, în mod special slujirea lui ca preot. Profund întristat şi nemulţumit, a constatat că viaţa sa, ca şi a celorlalţi oameni, nu era marcată de rugăciune şi evlavie, ci de datini păgâne întunecate. Oamenii trăiau în chefuri şi în destrăbălări ruşinoase. Pe sub 6
fereastra casei sale tocmai trecea un cârd de beţivi, care răcneau de răsuna întreg cartierul. S‑a simţit îndemnat să scrie un articol la revistă tocmai pe această temă. În mod spontan, a îngenuncheat la masa sa de scris şi a mărturisit:
«Doamne, Dumnezeule! Ne copleşeşte răutatea... ne biruie întunericul... ne îneacă potopul fărădelegilor... se scufundă oamenii în pieire sufletească... Dă‑ne, Tu, Doamne, putere mai multă în lupta contra întunericului şi a Diavolului... Vino, Isuse Doamne, căci iată s‑a făcut furtună în marea vieţii noastre.»
În această stare de zdrobire sufletească, preotul Iosif Trifa s‑a decis să cheme oamenii la pocăinţă şi la luptă împotriva răului. Această chemare spre ţară a răsunat în nr. 1/1923 al gazetei «Lumina satelor»:
«Veniţi să facem o intrare creştinească în anul cel nou. Avem noi, românii, două mari păcate, care mai ales ne strică sufletul şi traiul creştinesc: sudalma şi beţia. Veniţi să facem o hotărâre şi o întovărăşire de luptă împotriva lor, ca să le scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri.»
Mii de oameni au urmat această chemare: ţărani, muncitori şi intelectuali. Cu aceasta au fost puse temeliile Oastei Domnului.
Programul şi realizarea lucrării
Preotul Iosif Trifa a definit sarcina Oastei Domnului astfel: «...aflarea şi vestirea lui Isus cel răstignit». Această formulare era o veritabilă «declaraţie de război sufletesc contra întunericului şi a răutăţii» din partea unei «armate care lupta sub steagul şi conducerea lui ‘Isus Biruitorul’».
Despre programul Oastei Domnului, preotul Trifa a scris: «Isus cel răstignit ‑acesta a fost programul meu în toţi anii de Oaste şi acesta este programul Oastei Domnului. Nu este un program nou. L‑am aflat gata de la dumnezeiescul apostol Pavel.»
Două lucruri au fost importante pentru Trifa: apostolatul laic (astăzi am spune «preoţia generală») şi voluntariatul duhovnicesc («Deoarece orice suflet care L‑a aflat cu adevărat pe Domnul se face vestitorul Domnului»). Trifa scrie: «Ţinând cont de permanenta ofensivă a iadului, un ostaş al Domnului trebuie să fie ‘un ostaş 7
activ, luptător’, un ‘mare viteaz’, capabil să atragă şi pe alţii în lupta cea mare a mântuirii sufletelor.»
În anul 1929, s‑au cumpărat tiparniţe, a fost înfiinţată editura şi a fost deschisă librăria mişcării Oastea Domnului. Trifa a scris: «Tiparul este o mare putere a vremurilor noastre, care trebuie atrasă în slujba Domnului.»
În cei cincisprezece ani de activitate, preotul Trifa a publicat gazeta în şase numere săptămânale cu un total de douăzeci de milioane de exemplare. Pe lângă acestea, au mai apărut încă 12 calendare, care au ajuns parţial, până la cinci ediţii, cu un total de 1,32milioane de exemplare.
Tipăriturile s‑au dovedit foarte eficiente. Tractatele şi broşurile au ajuns în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Efectul a fost că, pe alocuri, cârciumile de la sate au fost închise şi transformate în case de adunare ale Oastei Domnului. Iată un citat dintr‑o scrisoare adresată preotului Trifa:
«Preacucernice părinte şi semănătorule de lumină ‑scrie un ţăran din Transilvania, Vă fac cunoscut că, după ce s‑a înfiinţat Oastea Domnului şi la noi, în Poiana Mărului, judeţul Braşov, un cârciumar de aici, cu numele Ioan Enescu, la stăruinţele cuvioasei sale femei, care este o inimă bună şi a fost cea dintâi în Oastea Domnului, a lăsat cârciuma şi localul acela care era pus în slujba Diavolului, l‑a curăţit şi împodobit frumos şi l‑a pus în slujba Domnului. Localul acela, unde se vorbeau vorbe urâte şi murdare, sudălmi, certuri, bătăi, astăzi este plin de rugăciuni şi cântări duhovniceşti.»
Bătrânii şi tinerii au mărturisit că prin cărţile, broşurile şi gazetele lui Iosif Trifa au venit la credinţa vie în Isus Christos. Numărul membrilor Oastei Domnului a crescut formidabil.
Opoziţia ‑ lupta de exterminare
Primăvăratica mişcare a Oastei Domnului a şocat ierarhia Bisericii Ortodoxe. Din păcate, în loc să se bucure şi să cunoască „ceasul cercetării”, Biserica Ortodoxă a reacţionat negativ la succesul preotului Iosif Trifa. Iată ce scrie Adolf Novak:8
„Numărul de membri din ce în ce mai mare ai Oastei a neliniştit conducerea Bisericii Ortodoxe, mai ales pe mitropolitul de la Sibiu, Nicolae Bălan. Din invidie, preotul Trifa a intrat în dizgraţia ierarhilor. Mitropolitul a început să răspândească bănuieli murdare şi calomnii la adresa lui Trifa. Cum acestea nu au avut efectul scontat, Biserica Ortodoxă a trecut la lupta pe faţă împotriva Oastei Domnului. Această luptă a durat ani în şir. Preotul Trifa a fost reclamat, tipografia a fost confiscată de Biserica Ortodoxă. Culmea acestei campanii de persecuţii a fost acuzarea lui Trifa înaintea Sfântului Sinod. În cele din urmă (ca şi Luther în Germania catolică), preotul Iosif Trifa, unul dintre cei mai buni fii ai creştinismului din România, a fost excomunicat.
(Prin aceasta, ierarhia ortodoxă refuza o înnoire din interiorul Bisericii, împingând un număr mare de doritori de spiritualitate să se îndrepte spre Bisericile evanghelice ‑n.a.)
Sub necazul sufletesc, boala trupească, de care Trifa suferea deja de câţiva ani, s‑a agravat foarte mult. Acuzaţiile şi bănuielile din partea Bisericii Ortodoxe i‑au înrăutăţit foarte mult suferinţa. Au urmat ani grei în care, în ciuda tuturor împotrivirilor şi fără înlesnirea unor spaţii corespunzătoare pentru editură, Trifa a continuat să tipărească cărţi şi gazete. Atacul Bisericii Ortodoxe a continuat chiar şi atunci când Oastea a găsit un alt redactor pentru tipărituri. În februarie 1938, lupta părintelui Trifa pentru mântuirea neamului romanesc s‑a terminat. Dumnezeu l‑a luat acasă în slavă. Ura Bisericii Ortodoxe nu s‑a potolit nici măcar înaintea sicriului: hainele preoţeşti au fost smulse efectiv de pe trupul mort ‑şi numai după aceea s‑a dat voie ca Trifa să fie îngropat!
Ceata creştinilor ortodocşi treziţi la credinţa vie avea însă să continue să activeze. Din păcate însă, după cel de-al doilea război mondial, alături de Biserica Ortodoxă, împotriva Oastei s‑a năpustit un nou instrument de represiune: Statul comunist.
Complicitatea dintre Republica Populară şi Biserica Ortodoxă
În anul 1948, la insistenţele Bisericii Ortodoxe, autorităţile de Stat interzic activitatea Oastei Domnului. Legea aferentă nu 9
a fost însă publicată niciodată. Chiar şi aşa, în ţară au început arestările: Cornel Rusu (Simeria) şi Traian Dorz (Beiuş), talentatul poet creştin şi colaboratorul apropiat al preotului Iosif Trifa, au fost condamnaţi la ani grei de temniţă. Traian Dorz a fost eliberat în 1952, însă numai pentru câteva luni, după care a fost închis din nou. Închisorile au început să se umple cu membri ai Oastei Domnului.
În anul 1954 a urmat un al treilea val de arestări, oamenii fiind eliberaţi apoi în anul 1958.
Condiţiile din închisorile comuniste au fost inumane. Beton gol, priciuri goale, multe şi ele din beton; iarna fără încălzire, mâncare puţină şi nehrănitoare şi, peste toate, o tortură câinească. Pe durata interogatoriilor, tortura era zilnică.
(Aceştia au fost anii de teroare stalinistă, când s‑au întâlnit în închisori cei mai buni fii ai României. Creştinismul a avut atunci mulţi reprezentanţi printre martirii neamului: preoţi greco‑catolici, preoţi ai Oastei, pastori baptişti, lutherani şi membrii din majoritatea confesiunilor creştine au făcut atunci «Academia creştină a suferinţei». În exterior, ierarhia Bisericii Ortodoxe ţinea slujbe de proslăvire a «noii puteri a poporului» ‑n.a.)
Eliberat a doua oară din închisoare, poetul Traian Dorz a fost somat de autorităţi să înceapă acţiunea de «legalizare» a mişcării Oastea Domnului. Au urmat o serie întreagă de vizite la Bucureşti şi întocmirea unor liste cu conducătorii mişcării. Când autorităţile s‑au declarat mulţumite de listele alcătuite de Traian Dorz a urmat... arestarea! Toţi conducătorii mişcării Oastea Domnului au fost arestaţi în ziua de 25 decembrie a anului 1958. Au urmat apoi alte arestări. Un total de peste 500 de lideri ai Oastei au fost aruncaţi în puşcărie. (Biserica Ortodoxă îşi rezolva treburile murdare cu ajutorul Statului! ‑n.a.)
Sub presiunile politice venite din vest, a urmat o amnistiere generală şi membrii Oastei au ieşit din închisori în anul 1964.
Chiar şi pe timpul în care conducătorii ei erau în închisoare, Oastea Domnului a continuat să existe şi să se manifeste. Aflată acum în «ilegalitate», mişcarea a continuat să‑şi vadă membrii arestaţi şi închişi. De obicei, conducătorii locali erau arestaţi, iar 50
creştinii surprinşi în adunări erau amendaţi cu mari sume de bani. Doar în 1967, 40 de familii au fost amendate de două ori: o dată cu 40.000 de lei, şi a doua oară cu 60.000 de lei. Salariul mediu al unui muncitor era atunci de 2.000 de lei.
Denunţaţi de preotul local, membrii Oastei erau luaţi sub supraveghere de autorităţile de Stat şi şicanaţi la locul de muncă. Toţi trăiau acasă cu teama percheziţiilor. Nicolae Moldoveanu, talentatul compozitor al Oastei (trecut ulterior la Biserica Baptistă) a fost percheziţionat în 1971, 1973, 1976 şi 1977. Pentru că a continuat să fie activ în lucrarea creştină, Nicolae Moldoveanu a fost arestat, judecat şi condamnat la treisprezece ani de detenţie (din care a trebuit să stea în închisoare «numai» şase ani).
Traian Dorz, care a scris peste 15.000 de poezii, grupate acum în 28 de volume, şi alte 46 de cărţi de meditaţii la textele biblice, de istorioare pentru copii etc., a fost condamnat de şase ori şi a petrecut în total şaptesprezece ani în diferite închisori. Dintre cei şaptesprezece ani, doisprezece ani a stat închis fără să fi existat vreo sentinţă judecătorească! (Statul comunist se ferea să facă publicitate persecuţiei ‑n.a.) Privit ca lider al Oastei Domnului, Traian Dorz a fost silit să trăiască sub domiciliu forţat majoritatea anilor. Ultima lui arestare a avut loc pe 3 august 1981. La vârsta de 67 de ani, el a fost condamnat atunci la «doar» doi ani de detenţie.
După şase luni, a fost însă eliberat din nou. Opt ani mai târziu, la 29 mai 1989, Traian Dorz a murit la spital, fără să mai apuce să vadă «schimbarea» politică din acel an.
(Arestările şi supravegherea neîncetată la care a fost supus Traian Dorz au fost elementele unei campanii de teroare prin care Statul comunist a făcut un serviciu Bisericii în schimbul complicităţii ei politice. ‑n.a.)
Specificul Oastei Domnului?
Mişcarea Oastea Domnului a ţinut până în ziua de azi de cele patru puncte principale. La adunările lor este vorba în esenţă de:
1. Cuvântarea liberă (predica) cu chemarea la pocăinţă
2. Declamarea de poezii spirituale5
3. Intonarea cântărilor religioase cu acompaniament instrumental
4. Rugăciunea liberă, spontană
Toate acestea sunt lucruri care nu sunt permise în Biserica Ortodoxă. Adunările Oastei durează normal până la două ore, în funcţie de numărul celor care participă în mod activ la slujba divină. Cei prezenţi emană o bucurie profundă şi, în acelaşi timp, o teamă neprefăcută de Dumnezeu. La întruniri participă un număr izbitor de mare de tineri.
În adunările publice şi în viaţa privată, pentru membrii Oastei Domnului Biblia joacă un rol central. Iosif Trifa a fost de părere că: «Sfânta Scriptură nu este o carte ca oricare alta. Ea este cartea lui Dumnezeu. O carte prin care Dumnezeu stă de vorbă cu noi despre planurile Sale. Biblia este o carte în care Dumnezeu Îşi descoperă planul de mântuire.»
Anii grei ai libertăţii
După «revoluţia» din 1989, a sosit ceasul libertăţii şi pentru Oastea Domnului. Biserica Ortodoxă a fost suficient de inteligentă să‑i integreze în rândurile ei pe «tăcuţii din ţară», altfel i‑ar fi pierdut în favoarea altor biserici.
Revoluţia din 1989 a adus libertatea religioasă şi în România.
Biserica Ortodoxă Română a anulat decizia de caterisire a părintelui Trifa şi a recunoscut oficial mişcarea Oastea Domnului. Se exercită un control de natură dogmatică şi există un delegat din partea Sfântului Sinod (PS Calinic).
Ici şi colo, adunările membrilor Oastei se desfăşoară în clădirile bisericilor ortodoxe, însă în afara spaţiului liturghiei oficiale. Integrarea a reuşit numai în unele cazuri, deoarece mulţi preoţi ortodocşi nu au nici un pic de înţelegere faţă de Oastea Domnului.
S‑a discutat şi se discută mereu în ce măsură mai pot adopta membrii Oastei obiceiurile Bisericii Ortodoxe, în special cele fără suport biblic, ca rugăciunile la sfinţi şi pomenile pentru morţi. O parte din membrii Oastei au declarat că nu pot rămâne în sânul 5
unei Biserici care i‑a trădat şi i‑a aruncat în închisoare. Alţii au rămas. O a treia parte a Oastei s‑a alăturat mişcărilor evanghelice, integrându‑se în biserici baptiste, penticostale sau creştine după Evanghelie. Imaginea de azi a Oastei Domnului nu mai este la fel de omogenă ca în anii persecuţiei. Ici şi colo există localităţi în care ostaşii s‑au alăturat Bisericii Greco‑Catolice.
Conducerea Oastei Domnului se află în Cluj‑Napoca. Aici, membrii ei au la dispoziţie câteva birouri. Mai nou, ei au şi o clinică medicală cu un medic internist, un cabinet stomatologic şi un medic pediatru. Recent s‑a dat în folosinţă noua tipografie. Principala publicaţie a Oastei este ziarul «Isus Biruitorul», scos cu binecuvântarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române.
Una dintre tradiţiile Oastei a rămas însă în picioare: la Rusalii, ostaşi din toată ţara vin la Sibiu şi se adună în jurul mormântului fondatorului mişcării, preotul Iosif Trifa.
(Am putea spune că acest gest este simbolic pentru ancorarea mişcării în trecut. Pentru supravieţuirea prezentă şi pentru dezvoltarea viitoare, Oastea Domnului resimte nevoia apariţiei unor noi lideri, cu suficient har şi personalitate pentru a da contur acestei mişcări de renaştere spirituală naţională ‑n.a.)
Despre starea de astăzi a Oastei, preşedintele ei actual (în anul 1998), Suciu Vasile afirmă: «Astăzi, Oastea Domnului este un fenomen de masă. Din păcate, prin aceasta calitatea ei a scăzut. De asemenea, ne lipsesc şi conducători binecuvântaţi de Dumnezeu, asemenea celor pe care i‑am avut în trecut. Asimilarea de către Biserica Ortodoxă ne‑a impus un formalism rigid.»”
Direcţii contemporane
Aşa cum am menţionat mai sus în interiorul Oastei există păreri diferite cu privire la relaţia cu Biserica Ortodoxă. Aceasta este o problemă delicată. Se pare că există câteva aripi în cadrul Oastei. Unii afirmă că locul Oastei Domnului este în Biserică, că adunările trebuie ţinute în lăcaşele de cult şi că preoţii şi episcopii locali trebuie informaţi şi, pe cât posibil, implicaţi în activitatea Mişcării. Alţii văd rolul Oastei Domnului ca fiind unul misionar faţă de Biserică, fără a fi însă sub controlul acesteia. În unele cazuri, Ostaşii se acuză reciproc de sectarism şi protestantism.5
Aripa mai „independentă” din cadrul Oastei întreţine legături cu diferite culte neoprotestante, de unde şi aprecierile laudative ale acestora faţă de Oastea Domnului. Aripa „ortodoxă” se opune legăturilor cu cei din afară, de teama influenţelor sectare.
O evaluare evanghelică
Reluând paralelismul amintit anterior, am putea spune împreună cu Novak Adolf că:
„Ceea ce a fost Wesley pentru Biserica Anglicană a fost şi Iosif Trifa pentru Biserica Ortodoxă din România. Viitorul acestei mişcări, indiferent de numărul de azi al membrilor ei, depinde de credincioşia şi de angajamentul lor faţă de lucrarea lui Dumnezeu. El este Cel care i‑a ocrotit în trecut prin marile lupte. Acum, Oastea Domnului trebuie să fie confirmată de libertate.”
Iosif Trifa
Iată una din predicile inspirate scrise de acest om deosebit în revista „Lumina Satelor” (nr. 28/1925, pag.3):
Sutaşul din Capernaum
Un mai-mare al armatei, la a cărui poruncă tremurau sute de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului!
În faţa Mântuitorului stă un sutaş păgân; stă cu credinţă tare şi cu rugăciune caldă pentru tămăduirea slugii sale. Dar acest sutaş nu stă numai în faţa Mântuitorului, ci stă şi în faţa noastră cu multe învăţături sufleteşti.
Sutaşul stă înaintea noastră, întâi ca o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Christos, în puterea Lui şi ajutorul Lui. Această credinţă a plecat să‑L caute pe Christos şi această credinţă a ajutat la tămăduirea slugii sale. „Mergi şi cum ai crezut să‑ţi fie ţie!”, i‑a zis Christos... ca o învăţătură că şi noi, prin credinţă vie şi tare, putem dobândi toate cele. „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”, a zis Christos. Sutaşul din Capernaum este pus apoi înaintea noastră ca o pildă de iubire. Bolnavul pentru care sutaşul umbla pe drumuri şi îi cerea cu lacrimi în ochi tămăduire nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici 5
rudenia sa, ci era... sluga, servitorul său. Şi când ne gândim că în acele vremuri slugile se vindeau şi se cumpărau cu bani, adică erau preţuite în rând cu vitele ‑iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul!
Sutaşul din Capernaum stă apoi înaintea noastră ca o pildă de smerenie. „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu” a zis sutaşul, cu toate că era un domn, un slujitor dintre cei mai mari. Vorbele lui sunt o dovadă de smerenie şi de cunoaştere a stării sale nevrednice şi păcătoase în faţa lui Isus‑Dumnezeu.
Iată deci: sutaşul din Capernaum este pus înaintea noastră ca o pildă de credinţă, de dragoste, de nădejde, de smerenie. Sutaşul din Capernaum avea o credinţă adevărată din care, ca dintr‑un izvor, au izvorât: iubirea, rugăciunea, smerenia. Un păgân mântuit stă în faţa noastră ca să luăm şi noi pildă de credinţă de la el, să avem şi noi o credinţă care să ne aplece mereu la picioarele Mântuitorului, o credinţă care să ne aplece în rugăciuni şi să trezească în noi dragostea şi smerenia.
Dragă cititorule! Uită‑te cu câtă credinţă stă sutaşul în faţa Mântuitorului; şi, luând pildă de la el, îngenunchează şi tu în faţa Mântuitorului cu toate bolile tale sufleteşti şi trupeşti, cu toate necazurile tale, cu toate bucuriile şi durerile tale, cu toate lipsurile şi păsurile tale. Oricât de păgân şi de păgânit ai fi în păcate şi fărădelegi, nu te teme. Mântuitorul te primeşte şi, după ce vei îngenunchea în faţa Lui, te vei minuna însuţi de ce binecuvântare şi de ce bucurie şi mulţumire sufletească vei simţi în viaţa ta.
O, ce lucru minunat văd eu în chipul de mai sus! Un mai‑mare al armatei, la a cărui poruncă tremurau sute de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului! Ochii mi se umplu de lacrimi când mă uit la chipul de mai sus şi mă gândesc la cei mai mulţi slujbaşi „creştini” de prin cazarme şi birouri care ‑cuprinşi de păcatul trufiei ‑Îl înjură pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi sfânt. Sunt pline satele şi oraşele de slujbaşi care vor să‑şi arate puterea lor prin înjurături aspre. Pe vremea ungurilor, ajungea „căprar” şi „fierar” cel ce ştia înjura mai crâncen. Eu am cunoscut un om cuminte, care îndată ce a ajuns birău (primar) în sat, a început să înjure răstit. Sărmanul! în trufia lui, el îşi închipuia că‑i mai tare 55
şi mai respectat dacă înjura! El credea că şi înjurătura se ţine de slujbă, ca şi pecetea şi protocoalele.
Sutaşul „păgân” din Evanghelia de mai sus stă ca o mustrare pentru mulţi slujbaşi „creştini” din zilele noastre.
Sutaşul din Capernaum este apoi o învăţătură despre cum să se poarte stăpânii faţă de slugi. Sutaşul îşi iubea sluga ca pe copilul său, şi acest lucru îl spune şi Evanghelia. Sluga, slujnica şi ucenicul trebuie să fie în casa stăpânului ca şi copiii lui (citiţi la Efeseni cap. 6).
Dragă cititorule! Ca şi sutaşul din Capernaum, ai şi tu un bolnav iubit. Acel bolnav este sufletul tău din casa cea trecătoare a trupului, iar boala este păcatul şi patimile cele rele în care ai căzut.
Aleargă şi tu pentru acest bolnav al tău la Mântuitorul, căci numai El singur ţi‑l poate scăpa şi vindeca. Îngenunchează şi tu în faţa Mântuitorului cu credinţă, cu dragostea şi smerenia sutaşului, şi atunci îndată vei simţi cum bolnavul tău se tămăduieşte, iar casa sufletului tău se umple de o binecuvântare, de o fericire şi mulţumire pe care n‑ai avut‑o şi n‑ai cunoscut‑o. Încearcă şi vezi!
Pr. Iosif Trifa ‑Lumina Satelor, nr. 28/1925, pag.3
Iată o altă predică a lui Iosif Trifa:
IUBIŢI-I PE VRĂJMAŞII VOŞTRI!
Ce pace, ce rai ar fi pe pământ când tot omul ar ţine această poruncă scurtă: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi la fel” sau, cu alte vorbe: „Ce ţie nu‑ţi place, altuia nu-i face”. Dar oamenii nu ţin această poruncă, pentru că cei mai mulţi oameni doresc să li se facă tot binele ce li se poate face, dar în schimb ei fac altora tot răul ce‑l pot face.
Ăsta‑i un semn că inima oamenilor este bolnavă. Este o meteahnă în inima oamenilor, care pofteşte mereu tot binele de la alţi oameni, dar în schimb doreşte tot răul altora. Porunca Evangheliei nu se poate împlini până când omul nu‑şi tămăduieşte 56
inima bolnavă, şi acea tămăduire n‑o poate face un alt doctor decât Isus Christos şi primirea Lui. Cine L‑a primit cu adevărat pe Isus ca Stăpân şi poruncitor în casa sufletului său, inima aceluia iubeşte pe toţi oamenii şi face bine tuturor prietenilor şi duşmanilor deopotrivă, pentru că Isus este „iubire”, şi iubirea de oameni este semnul că cineva face parte din turma lui Christos.
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, zice mai departe Evanghelia. Iată o poruncă de care se împiedică cei mai mulţi creştini de azi. Inima omului de azi se opreşte la această poruncă. Mai departe nu poate înainta.
Mi‑aduc aminte, când eram preot în satul meu, în scaunul spovedaniei foarte mulţi creştini spuneau că n‑au aprins, n‑au furat, n‑au omorât,... dar când îi trimiteam în Numele lui Isus să se împace cu cela şi cela, îmi răspundeau: „Asta una n‑o pot face, părinte!” Adică viaţa lor de creştin se oprea aici ca şi sămânţa din Evanghelie, sămânţă care a dat în bolovani. Cei care se opresc şi se împiedică la această poruncă n‑au primit şi n‑au înţeles cu adevărat pe Isus care şi de pe cruce a strigat celor ce‑L răstigneau: „Tată, iartă‑le lor!”
Cel ce are duşmani nu face parte din turma lui Christos, căci aşa zice Scriptura: „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este.” (Ioan 4:20) „Cine urăşte pe fratele său umblă în întuneric... Şi rămâne în moarte.” (Ioan 2:11; 3:14)
Cine este vrăjmaşul nostru? Noi, creştinii cei adevăraţi, nu trebuie să avem un alt vrăşmaş decât pe Diavolul şi păcatul! Pe acest vrăjmaş ne porunceşte Scriptura şi Evanghelia să‑l urâm cu toată puterea sufletului nostru. Dar greşeala tocmai aceasta este că noi nu urâm pe acest vrăjmaş, ci ne place de el.
Mare vrăjmaş este Diavolul! Câte rele ne face, de câte ori şi în câte chipuri ne batjocoreşte, de câte ori sare asupra noastră şi ne răneşte sufletul şi noi tot nu‑l urâm, dar sărim în capul fratelui nostru pentru cea mai mică greşeală.
Urăşti tu, cititorule, pe Diavolul şi păcatul cu toată puterea sufletului tău, sau urăşti pe aproapele tău, pe fratele tău, şi odată cu această ură urăşti pe Dumnezeu şi sufletul tău?
Pr. Iosif Trifa 57
Un ofiţer istorisea:
Eram la un regiment cu recruţi ce veniseră numai de câteva zile. Într‑o dimineaţă, mă pun să aleg pe cei ce ştiau vreo meserie. Îmi aşez soldaţii şi încep cu cei ce se pricep la rotărit:
– Rotarii să păşească înainte! ‑strig eu.
Câţiva feciori păşesc înainte. Îl întreb pe cel dintâi:
– Dar, tu băiete, unde ai învăţat rotăritul?
– Să trăiţi domnule căpitan, eu nu‑s rotar... mă cheamă numai Ion Rotariu, dar de când sunt n‑am lucrat la roţi.
Ofiţerul făcea haz de această întâmplare. Eu însă văd în ea un tâlc creştinesc. Şi pe cei mai mulţi oameni de azi îi cheamă numai „creştini”, dar pentru Christos şi sufletul lor lucrează tot atât de mult cât spunea „Rotariul” din militărie că a lucrat la roţi.
Poartă creştinii nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor sunt urâte, fapte de păgâni. Creştini cu numele, păgâni cu faptele.
Sfinţenie de paradă
Poziţia nu defineşte persoana, în schimb persoana poate profana poziţia. Politica poziţiei poate perverti până şi cea mai puternică personalitate. Sfinţii adevăraţi apar pretutindeni, naturali, covârşitori în strălucirea caracterului lor ceresc. Sfinţii neadevăraţi se ascund uneori perfid sub mantii de titluri pompoase: „preasfântul”..., preafericitul”... etc. Iată o dovadă lăsată nouă de Octavian Goga într‑unul dintre jurnalele lui fascinante:
(În episodul din acest număr al jurnalului, cititorul va avea surpriza lecturii unui adevărat pamflet politic. Şocul lecturii vine din aceea că personajul căruia fostul prim-ministru Octavian Goga îi rezervă cuvinte vitriolante nu este altul decât întâiul Patriarh al României, P.F. Miron Cristea, cel care avea să‑l caterisească şi martirizeze pe liderul Mişcării de Trezire a Ortodoxiei, Părintele Iosif TRIFA din Sibiu.)
31 martie 1931. De mai multă vreme mi‑a trimis Patriarhul Cristea vorbă să‑l văd. M‑am hotărât să‑l vizitez: iată o figură care va rezista foarte puţin în faţa posterităţii... Primul Patriarh al 58
României ‑titlu grandilocvent ‑fără consecinţă, se va pipernici în măsura în care cineva se va apropia în viitor să proiecteze o lumină de cercetare crudă asupra rosturilor Prea Fericirii sale.
N‑am fost dintre aceia care au crezut în rolul reformator al bisericii ce se atribuise de către unii, odinioară, lui Miron Cristea. Am văzut în Biserică o instituţie de mare înrâurire în modelarea sufletului unui popor. În Ardeal, pe vremea ungurilor, ne retrăgeam în tranşee după zidurile lor şi vedeam supremul criteriu de naţionalitate în opera lui Şaguna. Din nenorocire, clerul superior ortodox din Ardeal n‑a fost la înălţimea situaţiei, în ultimul sfert de veac. Prea laicizaţi, dezbrăcaţi de cele duhovniceşti, aceşti episcopi n‑au avut nimic din acel fluid miraculos care la catolici, de pildă, întreţine necontenit fiorul mistic al creaţiei.
Printre ei, Miron Cristea apărea mai investit cu oarecare atribuţii reprezentative, dar atâta tot. Îi lipsea mai întâi un crez religios bine determinat. Viaţa lui, prin toate manifestările ei, trăda la tot pasul nu numai absenţa completă a unei însetoşări după Dumnezeu, dar şi o necontestată notă de frivolitate profund dezagreabilă. Îi lipsea apoi o orientare culturală mai serioasă, care să‑i dea posibilitatea ca, prin atitudini intelectuale, să poată umple golurile morale. Singurele calităţi de duzină erau un fizic de oarecare distincţie şi netăgăduite aptitudini de retor provincial.
L‑am susţinut odinioară, când a candidat la Episcopia de Caransebeş. L‑am îndoctrinat când cu vizita de la Belvedere, la Viena, unde a fost invitat de către răposatul arhiduce Franz Ferdinand, care urzise planurile de federalizare a monarhiei. (Alţii nu împărtăşeau acest program în vremile de atunci, îl socoteau ca o etapă pentru dislocarea conglomeratului.)
În (primul) război, Cristea a fost un bun diapazon cu toţi semenii lui, episcopii din Ardeal. Nici un accent de demnitate sau de sacrificiu, dimpotrivă, submisiune revoltătoare şi degradantă în faţa duşmanului.
Când, în primele zile de după încheierea păcii, a fost luat în braţe de Brătieni, cu gând profan de combinaţii utilitariste, şi parlamentul României l‑a ridicat la rangul de mitropolit primat, s‑au legat mari nădejdi de acest călugăr chipos, cu profil bizantin, 59
de după care străluceau, neastâmpăraţi şi pofticioşi, ochii ca două mărgele de sticlă colorată în albastru.
Din prima zi, n‑am văzut în el pe inovatorul, mărturisesc însă că a coborât mult mai prejos decât modestul muşuroi pe care i‑l acordau prevederile mele. Biserica vechiului regat, care avea la conducerea ei instalată dacă nu tradiţia unei culturalităţi de largi proporţii, măcar acea patriarhală frică a lui Dumnezeu, a vechilor eclesiarhi‑pravoslavnici, biserica aceasta, dornică de o personalitate covârşitoare, a pierdut continuitatea cu spiritul religios de odinioară, fără a câştiga în schimb beneficiul unei efuziuni de civilizaţie reformatoare.
Sub încăperile modeste din dealul Mitropoliei, noul mitropolit primat n‑a adus nimic din setea chinuitoare a unui zbucium sufletesc. N‑a venit nici ca un sfânt legiuitor care, într‑o vreme foarte primitoare pentru o mişcare de nouă organizare, ar fi creat un cadru nou pentru un aşezământ sclerozat în interior şi încremenit în forme rituale, dezbrăcate de orice taine. În Legea cultelor, cuvântul lui n‑a adus nici o formulă salvatoare.
Preocuparea manifestată de la început, cu o jignitoare stăruinţă, a fost un cras materialism. Acel accent penibil pe care foamea milenară a Ardealului l‑a răsădit aproape în toţi fiii lui, împinşi pe arenă în prima perioadă de după Marea Unire. Dacă mai adăugăm la acestea şi un fanatism puţin alegător de care s‑a călăuzit în alegerea oamenilor din jurul lui, atunci ne găsim în faţa unui funcţionar de duzină, grăbit pe calea norocului, ca atâţia alţii.
Prăvălirea catastrofală în ochii lumii a început în ziua când destinul neîndurat al ţării l‑a ridicat la rangul de Regent. A fost poate una dintre zilele cele mai zbuciumate din viaţa mea, când acest trist eveniment s‑a consumat. Mi‑aduc aminte de zvârcolirea sufletească în care am fost aruncat atunci. Nu ştiam ce e mai zdrobitor pentru mine: tragedia sau ridicolul situaţiei? Ce trebuie să fac oare: să râd sau să plâng, în clipa în care acest biet om se va muta în Palatul Regal, să fie acolo unul dintre supremii diriguitori ai ţării şi să împartă cu ceilalţi doi aureola regalităţii? Am simţit din primul moment că, lăsat de capul lui, prăbuşirea va fi inevitabilă, trăgând după sine în neant şi soarta ţării şi prestigiul Bisericii. M‑am hotărât deci să iau asupra mea rolul ingrat de a‑l sfătui, 60
dorind ca‑n marile probleme de stat să‑şi poată fixa o conduită conformă intereselor superioare şi să‑l ferească astfel de a fi văzut în lumina lui reală, spulberând o iluzie spre norocul tuturor. Am năzuit de la bun început să mă dezbrac de cel mai elementar egoism şi am dat acelaşi sfat şi lui I. Lupaş, vechi prieten al lui, care de două decenii îi confecţiona cuvântările şi articolele pe care le debita în faţă publicităţii.
Ciudat lucru însă, acest alintat al norocului improvizat, Miron Cristea, nu numai că a fost lipsit de înţelepciunea unei reale autopreţuiri, dar, sub presiunea saltului vertiginos, „sărmanul popă” a pierdut cu totul busola oricărui echilibru de gândire.
Noua slujbă i‑a dat aere de grandoare şi o suficienţă ţărănească. O senzaţie de beatitudine brutală a început să strige din toate atitudinile lui. O conversaţie cu dânsul în astfel de împrejurări echivala pentru mine cu o zguduire de nervi insuportabilă. Toate bunele mele intenţii, întreg bagajul de sfaturi şi sugestii pe care i‑l serveam cădeau neputincioase în faţa acestei meschine conformaţii de ţârcovnic boierit care mă bătea pe umăr. „Noi doi suntem oameni superiori! Ei nu înţeleg că eu nu pot să fiu un călugăr bleg, cu ochii la icoane, ca atâţia alţii, că slujba de regent îmi impune să fiu mondial!” (Săracul, vroia să zică monden.)
Fiecare întâlnire mă convingea tot mai mult că nu e nimic de făcut cu acest Mazarin rural şi că nici măcar aparenţele nu vor putea să fie salvate. Două vorbe dacă schimba cu orice străin, chipul veritabil ieşea la iveală de după sutana de mătase. Nenorocirea era că, la tot pasul, dorinţa lui de bonomie se confunda cu trivialitatea, nelipsind, ici-colo, nici ireproductibilele excese de limbaj. În acelaşi timp, cronica scandaloasă îi punea la socoteală o întreagă serie de aventuri galante care, pe urma atâtor asceţi ce s‑au perindat la Mitropolia României Ungro‑Vlahe, cădeau tulburătoare în conştiinţa publicului.
Un simţ de orientare în marile probleme de stat îi lipsea cu desăvârşire. În momentul intrării în regenţă, a încetat să‑şi mai exercite funcţiunile de patriarh, fără să ia asupră‑şi în acelaşi timp îndrumarea treburilor statului. Biserica a pierdut astfel pe 6
conducătorul ei, iar în schimb statul n‑a câştigat nimic. O clară vedere a situaţiei politice n‑a avut niciodată. Nu se călăuzea decât de un oportunism ieftin, care l‑a condamnat, din primul moment, la rolul degradant de a fi necontenit exploatat de către Iuliu Maniu: acesta, pe lângă întărirea lui, l‑a împins şi la acte nesăbuite împotriva Bisericii ortodoxe, cum a fost chestiunea calendarului şi desfiinţarea Ministerului de Culte...
De câte ori mă duceam să‑l văd, cu multă amărăciune în suflet, ca să‑i arăt procesul de decompoziţie a vieţii de stat sub cârmuirea lui Maniu, care sărăcea şi anarhiza ţara, la toate loviturile pe care i le arătam, el ridica braţele în sus şi‑mi răspundea cu acelaşi refren cinic şi perfid: „Dar să‑ţi spun eu!” Îmi povestea repede o lovitură şi mai gravă dată intereselor de stat, pentru ca să termine cu aceeaşi clamoare fără consecinţe: „Hoţii şi tâlharii!”
Îl priveam în albul ochilor şi‑l fulgeram adesea cu scârba mea liniştită: „Bine, dar atunci tu ce rost ai în calitatea ta de regent?” El îmi răspundea senin, aproape râzând: „Dar eu nu reprezint decât 33 de procente!” După această formulă de nepăsare puţin deghizată, Sanctitatea Sa a înghiţit tot. Ce e mai rău, a iscălit tot. Ce e mai rău, de atâtea ori a făgăduit o rezistenţă şi nu s‑a ţinut niciodată de cuvânt.... Consecvent cu această abdicare de la prerogativele înaltei funcţiuni, regentul Cristea primea drept valoare însemnate beneficii de patriarh.
Întrebându‑l deunăzi cât a costat palatul pe care l‑a zidit din banii încasaţi de pe vremea regenţei, mi‑a răspuns neted: 25 milioane de galbeni. Ce vor mai fi fost în acest timp, bănet de procopseală a Sfântului Duh, cum s‑ar zice, nu‑mi prea pot da seama. Ştiu însă o exclamaţie piramidală a Înalt Preasfinţiei Sale, care e prea caracteristică în simplitatea ei de epopee pentru a nu o reţine aici drept mărturie pe seama viitorimii.
Nimerisem într‑o zi la dânsul, tocmai după ce îl părăsise vechi prieteni din Ardeal, episcopul Ivan al Clujului şi fostul ministru Lupaş. M‑a primit cu o răbufneală de demnitate ultragiată: „Dragă, ăştia tot proşti au rămas. Închipuieşte‑ţi ce mi‑au cerut. Unul, că să dau bani pentru catedrala de la Cluj, celălalt să fac o danie Astrei de la Sibiu. Eu le‑am răspuns: «Voi sunteţi doi provinciali care habar n‑aveţi pe ce lume trăiţi. Eu nu pot arunca 6
bani pe fereastră, trebuie să trimit depunere la o bancă din Elveţia, să am puşi la o parte. Ce ştiu eu ce se întâmplă mâine?»”
L‑am privit din creştet până jos, la poalele anteriului şi, vă asigur, Prea Nenorocirea Sa n‑avea nimic din turmentările mistice ale lui Francisc de Assisi. Când se va scrie odată istoria analitică a acestei perioade şi se vor da la o parte toate minciunile curioase, pentru a se putea descifra cauzele dărăpănării actuale, atunci se va zugrăvi cu severitatea cuvenită în galeria oamenilor de răspundere şi profilul Patriarhului Miron Cristea.
OCTAVIAN GOGA (Fragment din volumul „Octavian Goga ‑Jurnale politice”, îngrijit de Gheorghe I. Bodea, Editura Limes)
O lecyie de istorie
Vă rog să‑mi îngăduiţi să vă supun atenţiei o constatare personală.
În general, mişcările de trezire spirituală urmează toate o mişcare ciclică, un anumit tipar pe care‑l pot vedea lesne toţi aceia care studiază istoria.
Mai întâi, Dumnezeu mişcă duhul unui om, care devine un catalizator al mulţimii. Pentru o vreme, el este privit cu mirare şi catalogat în rândul visătorilor naivi. Puterea care‑l mişcă însă este suficient de mare pentru ca viziunea lui să atragă şi să convingă mulţimea. Visătorul devine astfel un iniţiator al unei mişcări de masă. Alţi visători i se alătură şi societatea se aliniază docilă la viziunea lor venită de sus. Din cauza dimensiunilor, trezirea, care s‑a transformat acum într‑o mişcare de mase, trebuie administrată. Oameni cu abilităţi contabile şi organizatorice intră în acţiune şi sunt promovaţi alături de cei care inspiră entuziasmul mişcării. Activitatea lor este privită ca necesară şi prezenţa lor devine indispensabilă, chiar dacă spiritualitatea lor este de regulă cel puţin discutabilă.
Cu timpul, visătorii dispar unul după altul, elanul iniţial al mişcării se potoleşte şi singurii care mai coordonează activitatea grupului sunt „administratorii”. Siguri de ei şi prea conştienţi de propria lor importanţă, aceşti „contabili” ai spiritualităţii colective 6
patronează apoi un sistem foarte bine pus la punct, pe care‑l întreţin pentru că le asigură perpetuarea. Spiritualitatea se stinge şi mişcarea capătă un caracter predominant administrativ şi formal. Administratorii se autoproclamă singurii „specialişti” în stare să vegheze asupra bunăstării de grup.
Dacă Dumnezeu, întristat de nivelul scăzut de spiritualitate şi de apatia celor care s‑au aliat mişcării iniţiale, suflă iar asupra unui alt om şi‑l mişcă pentru o „trezire”, administratorii îl privesc invariabil cu spaimă ca pe un duşman şi‑l identifică drept un „tulburător al ordinii”, un pericol pentru liniştea mecanismului colectiv al „instituţiei”. Situaţia va duce neapărat la un conflict care poate avea două feluri de rezolvare; sau „tulburătorul” este redus la tăcere sau „rătăcitul” este forţat să iasă afară din sânul mişcării şi să întemeieze o mişcare nouă, supusă din păcate aceluiaşi ciclu evolutiv şi aceluiaşi tipar de dezvoltare ulterioară.
Este responsabilitatea fiecăruia dintre noi să ne întrebăm din ce categorie facem parte, cea a liderilor spirituali mişcaţi şi călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sau cea a liderilor calificaţi birocratic şi puşi pe propria lor căpătuire.
Eugen Ionawcu
Există sfinţi în toate ramurile bisericii creştine. Iată un astfel de om însetat după sfinţire din România de peste Prut. Este un absolvent al unei instituţii ortodoxe de educaţie: „Academia Teologică din Chişinău” (2003).
Avem nevoie de trezire spirituală!
„Deşteaptă‑te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi, şi te va lumina Christos.” (Efeseni 5.14)
Trăim în vremuri grele şi haine, vedem cu ochii noştri împlinirea spuselor Domnului Isus despre aceste vremi. Astăzi suntem afectaţi de necredinţă, dar şi de atracţie către cele materiale, aproape ca în zilele lui Noe. Este afectat şi sufletul nostru de adormire spirituală şi răcire a dragostei. În prezent este nevoie de trezire atât pentru cei din afara Bisericii, cât şi pentru cei care ne considerăm creştini.6
Cei care trebuie să dea ritmul deşteptării, preoţii, „dorm” şi ei.
Formalismul i-a molipsit pe unii dintre ei. Astăzi toţi pot vorbi cu citate din Evanghelie, dar mai puţini trăiesc după Evanghelie. Cineva şi‑a făcut din Evanghelie o profesie, dar nu şi o vocaţie.
Într‑o lume plină de păcate, Domnul îi spune lui Isaia: „Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă, vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale.” (Isaia 58.1) În locul poveţelor şi glumelor sâcâitoare, amvoanele ar trebui să răsune de chemări la trezire, recunoaşterea păcatului şi pocăinţă.
Când vestitorul Evangheliei nu mai strigă, nu mai spune pe nume păcatului, înseamnă că s‑a obişnuit cu păcatul, l‑a acceptat în viaţa lui.
Într‑o duminică, un preot care predica s‑a oprit din predică fiindcă cineva a adormit şi sforăia prea tare. El zice unuia:
– Simioane, te rog trezeşte‑l pe omul de lângă tine.
La care acela îi răspunde:
– Ba trezeşte‑l dumneata, căci dumneata l‑ai adormit.
Este adevărat faptul că unii credincioşi sunt obosiţi de munca grea şi, moleşiţi de căldură, adorm. Nu vorbele dulci, cuvintele mirositoare, ilustraţiile hazlii îl trezesc pe păcătos, ci când îi vorbeşti despre starea lui şi cum să se elibereze din mocirla păcatului. Prorocul Iona a strigat în Ninive osânda divină şi s‑a produs trezirea prin pocăinţă, de la împărat până la ultima slugă.
Astăzi vestitorii Evangheliei o fac deseori după cum îi duce capul, neavând nici ştiinţă şi nici credinţă. Ca să vesteşti Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fii chemat, ca Domnul să‑ţi spună mesajul pe care îl vei transmite altora. Sfânta Scriptură spune: „Şi pe tine, fiul omului, te‑am pus Eu străjer casei lui Israel şi tu vei auzi cuvânt din gura Mea şi îl vei vesti din partea Mea.” (Ezechiel 33.7)Nu noi suntem cei ce cunoaştem nevoile celor în faţa cărora vorbim, ci Dumnezeu. De aceea, El trebuie să ne pună cuvântul Său pe buzele noastre. Este adevărat că pentru a înţelege mesajul Lui este nevoie de rugăciune, smerenie, răbdare, aşteptare şi atenţie la ce Dumnezeu ne descoperă. A te ridica în faţa poporului fără să ai 65
un mesaj special din partea lui Dumnezeu înseamnă a fi sol fără solie. Vestitorii Evangheliei trebuie să fie robii Domnului, dar nu ai propriilor patimi. A nu‑I cere mesajul şi porunca Lui înseamnă a-L desconsidera, a‑L sfida pe Dumnezeu. Isus Christos, deşi era Fiul lui Dumnezeu, nu a vorbit de la Sine. El a zis: „Pentru că Eu n‑am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M‑a trimis. Acesta Mi‑a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc” (Ioan 12.49) şi noi trebuie să vestim mesajul lui Dumnezeu, după voia Lui, prin puterea Lui şi spre slava Lui.
Numai oamenii aprinşi, cei ce ard în dragoste, cei ce râvnesc spre primirea ungerii de Sus îi pot aprinde pe alţii. Chiar predicarea Evangheliei, într‑o manieră indiferentă, poate ucide.
Nu este de ajuns să predici, este important ce predici şi cum predici. Unii nu au ungerea de Sus pentru această slujire şi se bizuie pe talentul lor sau pe nişte metodici oratorice care pot fi învăţate. Dar aceasta va fi o încercare artificială şi poate produce mult rău, „pentru că litera ucide, iar Duhul face viu.” (2 Cor. 3.6)
Spre regret, astăzi mulţi se consideră vestitori ai Evangheliei, dar nu sunt robi ai lui Dumnezeu, ci „specialişti”, profesionişti care lucrează la parohii. Sunt nevoit să recunosc un lucru trist, când Duhul Sfânt iniţiază o trezire spirituală, păstorii sunt ispitiţi să devină duşmani ai trezirii, chiar caută să o împiedice. E incredibil. Cei care spun că sunt oamenii lui Dumnezeu se ridică împotriva lui Dumnezeu!
Oare nu s‑a întâmplat astfel şi cu preoţimea lui Israel?
Când oamenii se adunau cu miile să‑L asculte pe Domnul nostru Isus Christos, nu clocoteau oare ei de mânie? În loc să se trezească, aceştia unelteau să‑L omoare.
Am inserat aceste rânduri, fiindcă nu doresc ca oamenii lui Dumnezeu să se împotrivească lucrării Lui. O mare bucurie am avea şi noi, cei simpli, dar mulţi, dacă şi păstorii noştri şi‑ar da seama că este nevoie de o trezire spirituală, pentru că numai atunci îi vor putea trezi şi pe alţii.
Nu poate fi vorba despre o bucurie a mântuirii, fără o întristare pentru păcat, căci la mijloc este taina iertării! 66
Când te lupţi cu propria‑ţi conştiinţă şi eşti învins, ai câştigat!
Aurel Popescu
De la fratele Aurel Popescu am primit acum câţiva ani mesajul următor:
„Dragă Daniel, Caragiale spunea: «Eu sunt omul care l‑a ascultat pe Caruso.» Tu, Daniel, eşti unul dintre cei care l‑au cunoscut şi l‑au pătruns poate cel mai bine pe Richard Wurmbrand. De aceea eşti îndreptăţit să scrii despre el şi familia lui. Ai şi inimă şi condei. Mă rog pentru tine să scrii cea mai bună carte despre Richard Wurmbrand. Pe când îţi iei un concediu prin însoritul Oregon, pentru că de ploile din California nu m‑am vindecat nici până azi? Cu dragoste, Aurel Popescu.”
Adevărul este că mulţi alţii l‑au cunoscut pe Richard Wurmbrand mult mai bine decât mine. Ei n‑au vorbit însă deocamdată. Există încă şi mai mulţi care i‑au cunoscut pe alţi „sfinţi”, în care au văzut ceva din chipul Celui ce „lucrează în noi”. Chiar dacă nu suntem încă de talia lor, este datoria noastră să‑i prezentăm lumii din jur spre mărturie şi spre îndemn de mai bine. „În războiul sfânt, spunea un foarte inteligent creştin american, nu toţi ştim şi putem să tragem cu puşca. Oricare dintre noi însă poate purta gloanţele dintr‑o parte în alta, spre cei care ştiu şi vor să le folosească.”
Eu strâng în acest ciclu de „Amintiri...” toate mărturiile pe care mi le‑aţi trimis şi pe care unii dintre voi, binevoitori, mi le vor mai trimite.
Daniel Brânzei ‑danbranz@sbcglobal.net67 68 69 70

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: *DJ_DANY* ( Admin,blog,radio )