Acest site s-a nascut din dorinta si dor; dorinta de a fi de folos si dorul dupa oamenii cu care impartasim comuniunea de limba si credinta. Va invit sa treceti dincolo de aceasta prima pagina introductiva si sa descoperiti pe site o seama de materiale pe care vi le punem la dispozitie.

Samstag, 7. Juli 2012

Amintiri cu sfinti , - volumul 3 - Amintiri cu sfinti PARTEA 1 / 2


Amintiri cu sfinti
,
- volumul 3 -
Amintiri cu sfinti PARTEA 1 / 2
,

- volumul 3 -
culese de
Daniel Brânzei
Carmel Print - Arad
2006
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BRÂNZEI, DANIEL
Amintiri cu sfinţi / Daniel Brânzei. - Arad : Multimedia, 2002-
vol.
ISBN 973-9278-71-X
Vol. 3. - Arad : Carmel Print, 2006. - Index. - ISBN 973-7738-34-9
821.135.1-94
© 2006, Daniel Brânzei
Toate drepturile rezervate.
Corectură: Ovidiu Blaj
Tehnoredactare: Lucian Stana
Coperta: Matei Blaj
Editura Carmel Print
Arad - România
str. Weitzer nr. 12
tel. 0257 250670; fax: 0257 259272
e-mail: oblaj@arad.ro
Cuprins
Doi mesageri................................................................................9
Simion Cure................................................................................10
Lucruri mici................................................................................11
Liviu Olah...................................................................................12
„Intraţi în emisie!” ....................................................................14
Geabou Pascu.............................................................................18
O caricatură...............................................................................19
Richard Wurmbrand...................................................................20
Petru Popovici............................................................................21
Prietenul păcătoşilor..................................................................27
Sfinţi cu probleme.......................................................................29
Sfinţi în devenire.........................................................................31
Sfinţii din San Francisco............................................................35
Misionarii menoniţi....................................................................43
Sabina şi Richard Wurmbrand....................................................45
Mihai Vicaş.................................................................................47
O urare cu tâlc............................................................................48
Valerica Popescu (artă neangajată)...........................................50
Aurel Popescu.............................................................................52
Gheorghe Pop.............................................................................54
Vasile Brânzei.............................................................................55
Lumea credinţei..........................................................................55
Auzite prin biserici... .................................................................62
Ioan Dâmbeanu..........................................................................63
Mama Vila...................................................................................66
Tudor Popescu............................................................................67
Olariu.........................................................................................70
Chicago O’Hare.........................................................................71
Gina Moca..................................................................................74
Vasile Alecsandri........................................................................81
Sfinţi vremelnici..........................................................................82
David Ban...................................................................................83
Traian Ban..................................................................................84
Traian Ban..................................................................................90
Maria Ban...................................................................................92
Viorel Clintoc..............................................................................93
Ioan Bunaciu..............................................................................94
Richard Wurmbrand.................................................................101
Ioan Fălcuşanu.........................................................................102
Richard Wurmbrand.................................................................109
Petru Popovici...........................................................................111
Marcu Nichifor.........................................................................112
Marcu Nichifor.........................................................................112
Vasile Brânzei...........................................................................112
Richard Wurmbrand.................................................................113
Sabina Wurmbrand...................................................................122
Richard Wurmbrand.................................................................125
Doi tineri adventişti..................................................................126
Supraconfesional, interconfesional, neconfesional..................128
Pavel Chiu................................................................................129
Visky Ferenc..............................................................................132
E foarte bine!............................................................................137
Vasile Branzai...........................................................................138
Nelu Demeter............................................................................139
Carolina Brânzei......................................................................149
Comunicarea cu sfinţii..............................................................153
Nicolae Rădoi...........................................................................163
Nicolae Rădoi...........................................................................165
Pavel Nicolescu........................................................................168
Cunoaştere................................................................................179
Dialoguri la distanţă................................................................184
Adriana Branza........................................................................195
Christina Monafu......................................................................197
Oastea Domnului .....................................................................203
Iosif Trifa..................................................................................203
Iosif Trifa..................................................................................244
Iosif Trifa..................................................................................253
O lecţie de istorie......................................................................262
Eugen Ionaşcu..........................................................................263
Aurel Popescu...........................................................................266
Introducere
„Trecutul nu există decât ca materie primă a prezentului.”
(Daniel Barbu)
Vorbe, vorbe, vorbe...
V‑aţi gândit vreodată câte vorbe circulă în spaţiul care ne înconjoară, câte sunete cu mesaj ne bombardează timpanul şi câte semne cu semnificaţie ni se expun darnice în faţa ferestrelor ochilor?
Mai venim şi noi cu această culegere de vorbe...
Sarah, fata mea pseudo‑româncă, obişnuia să se roage: „Doamne, Îţi mulţumim pentru Vorba Ta...” Îi era greu să facă distincţia între „vorbă” şi „Cuvânt”.
Nu sunt primul care se trudeşte ca truditor de carte. Rafturile bibliotecii mele sunt pline până la refuz. Mă uit la o colecţie monumentală care cuprinde speranţele, lacrimile, strigătele şi bucuriile câtorva generaţii de dinainte de noi. Ce s‑a ales din toate aceste cărţi?
Unele vorbe plutesc asemenea frunzelor uscate şi moarte pe care vântul rece le‑a desprins de pe crengile zgribulite ale copacilor intraţi în toamnă. Le priveşti melancolic, nădăjduieşti că vor face peste timp patul germinator din care va răsări iarăşi viaţa. Cred că la fel este şi cu revistele trecutului. Conţinutul lor curge astăzi durabil, discret şi dumnezeiesc prin vinele noastre.
După publicarea volumului doi din seria acestor „Amintiri cu sfinţi”, am primit de la prietenul meu Sorin Covaci, păstor la biserica baptistă din Detroit, următoarea constatare:
„Am citit cartea «Amintiri cu sfinţi» cum de mult nu am mai citit o carte! Domnul să te binecuvânteze! Cred că nu doar prietenia ce ne leagă motivează aceste aprecieri. Citind‑o, am înţeles şi mai bine sensul versetului: «Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric.» (Luca 11:34)
Tu ai scos «la lumină» toată această comoară pentru că în tine este lumina. Am mai înţeles că incapacitatea bisericii de a sfinţi vine din incapacitatea noastră de a înţelege că minunea (ca să‑l citez pe Pavel Niculescu) este aceea că existăm ca oameni în primul rând. Până nu vom înţelege acest lucru nu vom putea înţelege că o şi mai mare minune decât sfinţenia din viaţa unora este capacitatea noastră de a o observa şi de a o aprecia ca atare! Cartea ta propune o minunată cură pentru însănătoşirea ochilor! Domnul să te binecuvânteze!”
Ralph Waldo Emerson a spus: „Ca să fie cu adevărat bună, o carte are nevoie de un cititor bun.” Într‑adevăr, cititorul este în fapt un fel de autor care rescrie pentru propria lui înţelegere mesajul scriitorului iniţial. Noi nu vedem lumea aşa cum este, ci aşa cum suntem noi. Sorin a văzut ceea ce deja era în el însuşi.
De altfel, a vedea în mod deosebit ceea ce este bine şi frumos în cineva înseamnă a‑l privi cu ochii lui Dumnezeu. El este singurul în stare să ne vadă nu cum suntem astăzi, ci cum ne va desăvârşi în slavă, când va descoperi în noi chipul Domnului Isus. În viaţa creştinilor, răul şi urâtul sunt boli trecătoare. Eternitatea ne va vindeca de ele. Să nu uităm că facem împreună parte din „Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri,... neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi.” (Evrei 12:23)
Los Angeles, ianuarie 2006
Al treilea sertar cu amintiri
Doi mesageri
Pe când adunarea Bisericii Baptiste „Iuliu Valaori” era încă găzduită în clădirea de pe şoseaua Mihai Bravu din Bucureşti, am trăit într‑o seară una dintre cele mai mari revelaţii despre „sfinţi”.
Veniseră în vizită doi păstori americani din biserici baptiste independente (pe atunci nici nu ştiam ce înseamnă aceasta). Erau oameni simpli, cu vorbire duioasă şi familiară, fără oratorie şi fără dorinţa de a impresiona pe cineva. Am simţit repede că veniseră să‑şi vadă „fraţii în suferinţă”, pentru ei, bisericile creştine aflate sub regimuri comuniste fiind biserici persecutate şi private de libertăţile de care se bucurau ei „în vest”.
Când i‑a venit vremea să vorbească, cel de-al doilea s‑a ridicat în picioare la amvon, a privit un timp lung peste adunare, s‑a umplut de emoţie şi a zis:
„Vreau să vă înregistrez pe toţi în memorie. Vreau să vă ţin minte feţele ostenite, ochii frumoşi ai credinţei. Vreau să vă reţin expresiile feţelor dornice să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că va veni o zi în care voi ajunge de partea cealaltă a curcubeului şi voi sta faţă în faţă cu Domnul Isus. Atunci voi privi faţa Lui, voi vedea ochii Lui luminoşi şi mă va lumina expresia feţei Lui binecuvântate. În clipa aceea voi spune cu uimire: «Stai aşa! Eu am mai văzut undeva faţa aceasta, ochii aceştia! Expresia aceasta îmi este binecunoscută!» Se va împlini atunci ceea ce scrie apostolul Pavel: «Când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut.»”(2 Tesaloniceni 1:10)
A fost pentru prima dată când am înţeles ce mult Se identifică Domnul Isus, Capul Trupului, cu mădularele Trupului Său, 0
credincioşii. Probabil că a fost una dintre cele mai scurte predici pe care le-am ascultat vreodată. Înălţimea şi adâncimea ei a compensat însă lipsa ei de lungime, lăsând pentru totdeauna în mine pasiunea unei îndeletniciri care avea să nu mă mai părăsească niciodată: Să văd în cei credincioşi chipul sfânt al Mântuitorului lor.
Simion Cure
Nu ştiu pe nimeni care să fi predicat mai bine la nunţi! Vorbirea lui, uneori aparent aspră, alteori ironică şi nu de puţine ori muşcătoare, a fost mereu îmbibată de o nemăsurată iubire pentru Dumnezeu şi pentru cei cărora le vorbea. Nu este de mirare că un astfel de om a lăsat mereu urme adânci în inimile ascultătorilor. Pornit parcă premeditat spre pozne, fratele Simion era însă întotdeauna înţelept în alegerea cuvintelor sale cu tâlc şi niciodată gratuit în umorul său molipsitor.
„Am auzit odată o întâmplare nemaiauzită şi... mă gândesc să v‑o spun şi vouă, că poate vă este de folos la careva de pe‑aci... S‑a întâmplat într‑o familie ca soţul să facă vreo boroboaţă, aşa cum mai fac din când în când soţii, şi nevasta lui s‑a supărat tare pe el. De bătut, nu putea să‑l bată, că era om în toată firea şi... cât muntele de mare... aşa că ea se obişnuise să‑l pedepsească într‑alt fel, aşa cum au obicei nevestele să‑şi pedepsească soţii. Draga de ea s‑a hotărât să nu mai vorbească cu el... Şi pedeapsa asta a durat mai mult de câteva zile!... Omul nost’ a încercat să‑şi ceară scuze... ea nimic! A încercat s‑o îmbuneze cu ceva... ea nimic! Nu scotea nici o vorbă!
Într‑o dimineaţă, pasămite era duminică şi trebuiau să meargă la biserică, bărbatul s‑a sculat cu o idee nouă în cap, s‑o facă într‑un fel înadins să vorbească. Era o femeie harnică şi foarte ordonată, care‑şi ţinea casa curată şi la locul ei, ca la farmacie... ce mai! Bărbatul, ca bărbaţii, era mai dezordonat...
În dimineaţa aceea, el s‑a sculat cu o idee nouă... Şi a început să scotocească printre hainele din dulap. Cotrobăia prin rafturi, scotea lucrurile afară, le răscolea şi... ca un făcut! nu le mai punea înapoi la fel de frumos aşezate...
Nevasta a stat ea cât a stat, s‑a uitat ea cât s‑a uitat, a răbdat ea cât a răbdat, dar tot n‑a mai putut odată şi a răbufnit cu necaz: «Ce tot scotoceşti printre rufe şi faci dezordine în ordinea mea? Ce cauţi?»
Bărbatul i‑a răspuns vesel: «Caut limba ta! Şi... uite că am găsit‑o!...»
Pricepeţi voi ce v‑am spus eu? Sunt în viaţă lucruri mai importante ca altele... Ordinea din rafturi nu este mai importantă ca bună înţelegere în viaţă... Omul nostru a ştiut cum s‑o facă să‑şi dea seama de aceasta... măcar că nu ştiu dacă până la urmă nu i‑a părut rău c‑a făcut‑o să vorbească...”
Lucruri mici
Ne enervăm pentru fleacuri şi nu băgăm de seamă că lucrurile potrivnice ne sunt adesea cele mai folositoare.
După 11 septembrie, una dintre companiile care au fost găzduite în turnurile gemene din New York i‑a adunat pe toţi supravieţuitorii din celelalte companii ai căror angajaţi fuseseră ucişi în atacul terorist să vină pentru o scurtă stare de vorbă.
Unul dintre lucrurile pe care le‑au făcut împreună a fost să‑şi reamintească ce făcuse fiecare în dimineaţa de tristă amintire. Nimic deosebit, doar nişte „fleacuri”, care au reuşit însă să le scape viaţa:
Şeful companiei a întârziat pentru că a trebuit să fie în dimineaţa aceea prezent la prima zi de grădiniţă a fiului său.
Un altul a întârziat şi el pentru că‑i venise rândul să cumpere gogoşi pentru ceilalţi colegi.
O femeie s‑a sculat târziu pentru că nu i‑a sunat ceasul în dimineaţa aceea.
Un angajat fusese prins în trafic din cauza unui accident întâmplat pe autostradă.
Un altul pierduse pur şi simplu autobuzul.
O femeie a mărturisit că s‑a pătat cu mâncare pe rochie şi a întârziat pentru că a trebuit să se schimbe.
Altuia nu i‑a pornit motorul de la maşină.
Unul s‑a întors din uşă ca să răspundă la telefon şi cineva sâcâitor l‑a ţinut câteva minute de vorbă.
O femeie a povestit că băiatul ei este cam leneş şi a trebuit să stea după el ca să fie sigură că pleacă la şcoală.
Unul a spus că n‑a putut cu nici un chip să găsească un taxi.
Cel care m‑a pus cel mai mult pe gânduri a fost unul care a povestit că tocmai îşi cumpărase nişte pantofi noi şi l‑au ros de i‑au făcut băşici la călcâie. A trebuit să se oprească la o farmacie şi să cumpere un plasture. Asta i‑a salvat până la urmă viaţa.
De când i‑am auzit pe oamenii aceia vorbind, ori de câte ori mi se mai întâmplă să fiu şi eu blocat în trafic, să scap un autobuz, să trebuiască să mă întorc din drum ca să răspund la telefon, toate „fleacuri” pentru care mă enervam atât de repede înainte, mă opresc puţin şi‑mi spun că mă găsesc exact în locul în care mă vrea Dumnezeu în momentul acela.
Data viitoare, când îţi vor merge şi ţie lucrurile „pe dos”, gândeşte‑te că nimic nu este la întâmplare. Nu te mai enerva pentru că nu‑ţi găseşti cheile de la maşină, pentru că ţi se pare că prinzi toate stopurile pe roşu sau pentru că ţi‑a plecat autobuzul chiar din faţă; Dumnezeu este la lucru prin toate acestea. De fapt, nici nu există „fleacuri”, ci numai lucruri importante, cărora n‑ai reuşit să le identifici încă importanţa. Dumnezeu le ştie însă şi le‑a rânduit pe toate pentru binele şi fericirea ta.
Liviu Olah
Am fost să‑l vizitez acasă miercuri, 13 octombrie 2004. L‑am găsit tare obosit, deşi era încă după‑amiază devreme. A fost totuşi binevoitor cu noi. Ne-a primit cu bucurie şi s‑a rugat împreună cu noi. L‑am privit şi am observat pe ferestrele ochilor că acel „cineva” pe care‑l cunoşteam din timpuri mai bune era încă acasă. I‑am reamintit de Oradea şi am vorbit puţin despre câteva evenimente şi cunoştinţe comune. În adâncuri, mocnea acum vulcanul care erupsese puternic altădată. Asta mă uimea şi mă atrăgea irezistibil spre dânsul în anii tinereţii mele.
N‑am fost rânduit de Dumnezeu să fiu evanghelist, ci mai degrabă un fel de învăţător de Biblie şi păstor. I‑am privit însă întotdeauna pe evanghelişti cu o admiraţie aparte şi uneori chiar
cu... invidie. Fie că s‑au numit Marcu Nichifor, Liviu Olah sau Mihai Sârbu, oamenii aceştia vorbeau mereu cu un patos şi o putere care veneau întotdeauna de dincolo de ei. Cuvinte ca ei puteam să spun şi eu, dar în spatele cuvintelor lor era o forţă duhovnicească, o convingere categorică trimisă din altă lume ca să facă dintr‑o dată toate lucrurile clare, limpezi şi uşor de acceptat. I‑am întrebat mereu dacă le este uşor să vorbească mereu aşa. Mi‑au răspuns: „Ba este foarte greu! Nu poţi vorbi aşa de trei-patru ori pe zi.” De obicei au acest har al puterii o singură dată pe zi, după care urmează o descărcare spirituală, menită parcă să le aducă aminte că nu pot face lucrarea cum şi când vor ei, ci doar în puterea divină a inspiraţiei date de Duhul lui Dumnezeu.
Mi‑am dat seama că, într‑un alt fel şi într‑o altă măsură, aceeaşi situaţie se repetă şi cu toţi ceilalţi „purtători de cuvânt” ai lui Christos. Pe fiecare dintre noi trebuie să „ne ia vântul” (pneuma Theou) şi să ne învrednicească să căpătăm „crezare” în faţa ascultătorilor noştri. Apostolul Pavel cerea bisericii rugăciune „pentru ca să i se dea Cuvânt ori de câte ori deschide gura să vorbească”. Ca şi el, şi noi ştim când suntem folosiţi de Dumnezeu şi când vorbim doar din amintiri sau din ceea ce am cules din cărţi sau din predicile altora. Spurgeon spunea că nici un David adevărat nu poate lupta îmbrăcat în armura şi hainele lui Saul. Fiecărui David îi trebuie ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru el ca slujire şi unelte, chiar dacă uneori acestea sunt sau par că sunt numai nişte... pietricele adunate din albia pârâului...
Iată mai jos o poezie gemută într‑o stare de agonie după „inspiraţia” necesară pregătirii unei astfel de predici:
Tânguire
Mă‑nfior ades în vremuri
Ce timpu‑n loc vor să‑l oprească,
Răscruci de gând, popas stingher
Lumina‑n mine fă să crească.
În ceas tăcut, sol nevăzut
De dincolo de infinituri,
Trimite grai celui ce‑i „mut”
Şi‑mbracă‑mă ca‑n alte timpuri.
Dă‑mi din înalt puteri cereşti,
Dă‑mi haina sfânt‑a prorociei,
Fă să cunosc ce‑i neştiut,
Mesaj să‑i fiu vremelniciei.
Mi‑e inima un foc nestins
Când graiu‑n mine nu‑i „aprins”.
1980, Bucureşti

Am făcut cale lungă de la Los Angeles la Bucureşti, am urcat cele zece etaje până la studioul „Vocii Evangheliei”, am deschis prima uşa şi când să intru pe a doua... un afiş luminos mi‑a stat în cale: „Nu intraţi! Suntem în emisie!”
Mare lucru „emisia” asta, domnule!
Sunt sigur că fiecare aţi văzut pe un vârf de munte, pe o coamă de deal sau în plin deşert o căsuţă micuţa aşezată lângă nişte antene enorme. Este vorba despre o staţie de radio sau despre un releu de retransmisie. Condamnaţi parcă să trăiască în singurătate, oamenii sau omul care lucrează acolo pare rupt cu totul de lumea din jur. Dar nu este aşa...
O staţie de emisie este mai „zgomotoasă” decât un stadion de 100.000 de oameni! Cel ce lucrează la o asemenea staţie sau releu face mai multă gălăgie decât cei ce umplu un uriaş stadion de fotbal, căci gălăgia celor din stadion, oricât de asurzitoare este în perimetrul de beton, se aude cel mult la o sută până la cinci sute de metri în jur. „Gălăgia” celui ce „emite” de la o staţie de radio se aude prin conectarea la antenă sau la releu la mii şi mii de kilometri distanţă, pătrunzând în fiecare casă, în fiecare maşină care are un aparat de radio.5
Nu‑i de mirare că în ultima vreme am început să le spun celor din biserica „Bethel”: „Intraţi în emisie!”
Deasupra undelor sonore, deasupra undelor radio şi de televiziune există unde spirituale, frecvenţe speciale pe care lucrează Dumnezeu la mântuirea oamenilor.
Richard Wurmbrand povestea că, în anii petrecuţi în celula singuratică a închisorii, nu s‑a considerat niciodată izolat de lumea din jur. El a ştiut să folosească timpul într‑o lucrare intensă de rugăciune. S‑a rugat pentru prieteni, pentru duşmani, pentru cei înălţaţi în dregătorii, pentru cei bolnavi, pentru cei nemântuiţi, ba chiar şi pentru cei... pentru care nu se roagă nimeni.
Este greu să opreşti un predicator să predice, chiar şi în acea cumplită celulă singuratică! Fratele Richard a căutat să‑şi păstreze mintea sănătoasă şi să lucreze cu folos chiar şi de acolo. Ca să fie auzit de alţii, L‑a rugat pur şi simplu pe Dumnezeu să preia cuvintele rostite de el acolo, în întunerecul izolării trupeşti, şi să le ducă la cei care au nevoie de astfel de mesaje. Peste mulţi ani, când povestea toate acestea în Canada, un om l‑a luat deoparte şi i‑a mărturisit că s‑a întors la Domnul în condiţii ciudate, auzind nişte mesaje în mintea sa, când nu putea să doarmă noaptea. Canadianul a ţinut să i le spună şi Richard a tresărit auzind fragmente din conversaţiile şi chemările rostite de el altădată, în temniţa „cea mai de jos” a închisorii.
Astăzi, eu am ajuns un POP! Poate că unii dintre voi nu ştiţi despre ce vorbesc. Pe noua reţea de comunicare mondială numită Internet, fiecare abonat care intră „pe reţea” este un POP, adică un „Point of Presence”, un „punct de prezenţă”. Deschid computerul şi... pot să ajung oriunde în lume. Pot vizita orice alt POP şi pot comunica cu toţi cei conectaţi în această uriaşă reţea, asemănătoare unei pânze de păianjen. Cu mult înainte de inventarea Internetului, Dumnezeu avea însă aşa ceva. Oriunde sunt „doi sau trei” adunaţi laolaltă, ei se conectează „în Christos”, la realitatea spirituală a prezenţei şi lucrării Sale. Cuvintele lor, cântările lor, rugăciunile lor sunt preluate de această reţea a Trupului lui Christos răspândit în credincioşii din toată lumea, sunt înălţate apoi la tronul de har al domniei cereşti, amplificate şi retransmise ca să‑şi împlinească 6
lucrarea pe pământ. Ca să comunici prin Internet trebuie să existe doi sau trei POP. Ca să comunicăm în lumea spirituală trebuie să existe un minim de „doi sau trei” adunaţi „în Christos”. Asta înseamnă că nu ne putem aduna oricum ca să ne conectăm la lumea spirituală. Nu este totuna dacă stai spectator ca unul din mulţimea aceea uriaşă, dar ineficientă de pe stadion, sau dacă realizezi că eşti „în Christos” şi te cuplezi într‑o atmosferă de rugăciune şi intensă participare duhovnicească!
Iată de ce am ajuns să repet în adunarea sfinţilor de la Bethel: „Intraţi pe emisie! Nu staţi doar ca simpli spectatori în biserică!”
Pe vremurile copilăriei mele petrecute în biserica Basarab din şoseaua Nicolae Titulescu nr. 53A, organista bisericii era sora Buşilă. Dânsa se refugiase în România din Basarabia, după ce autorităţile comuniste de acolo l‑au arestat pe soţul ei, pastorul Buşilă, şi l‑au dus în Siberia. Rămasă văduvă după „dispariţia” celui cu care împărţise lucrarea, sora Buşilă îşi găsise noua ei contribuţie necesară la viaţa bisericii în acompanierea cântărilor comune la harmoniu. Când picioarele n‑au mai ajutat‑o şi când n‑a mai putut să se deplaseze uşor, sora Buşilă s‑a retras într‑un mic apartament lipit de clădirea adunării. O ştiam acolo, izolată de toţi, neputincioasă şi condamnată parcă să‑şi aştepte, uitată de toţi, moartea. Puţin ştiam eu pe atunci că mai toţi tinerii adunării şi mulţi dintre cei adulţi făceau pelerinaj la camera surorii Buşilă ca să găsească un sfat înţelept, o ureche care să‑i asculte cu simpatie şi un partener de rugăciune.
Într‑o zi, tatăl meu ne‑a surprins pe toţi spunându‑ne că sora Buşilă i‑a cerut să‑i cumpere... un glob pământesc din acelea folosite la orele de geografie. Când tatăl meu i l‑a dus, ea i‑a explicat: „Am o sumedenie de liste de rugăciune, dar când ajung să mă rog pentru ţările lumii mă încurc. Am dorit un astfel de glob ca să pot pune degetul meu pe fiecare ţară din lume pentru care mă rog şi să nu mă mai încurc.” Nici o îndeletnicire nu este plicticoasă dacă vedem un scop al lui Dumnezeu în ea.
Cu siguranţă, sora Buşilă a fost un creştin care n‑a vegetat degeaba nepăsătoare la lucrarea lui Dumnezeu şi la problemele 7
altora. Ea a ştiut, chiar şi fără radio şi fără Internet, să... „intre în emisie”!
Ceva asemănător făceau şi ermiţii de altădată. Alegând să fugă de lume şi să stea în locuri pustii, ei nu se izolau de lume, cum credem unii dintre noi şi palidele imitaţii care par că le urmează exemplul, ci departe de a se izola, ei se „cuplau” la lumea comunicărilor spirituale asemenea lucrătorilor de la staţiile de releu şi se dedicau unei vieţi de intensă mijlocire pentru alţii.
Regina Scoţiei a intrat în istorie când a zis: „Nu mă tem de toate armatele Angliei, cât mă tem de rugăciunile lui John Cox!”
Martin Luther a spus: „Sunt foarte ocupat astăzi. Am foarte multe probleme şi fără vreo patru ore de rugăciune nu cred că pot să mă descurc.”
Şi totuşi... în adunările de astăzi foarte mulţi stau ca simpli spectatori şi consumatori de spectacole! Ba uneori se mai transformă şi în critici, ca cei care‑şi câştigă faima făcând asta prin ziare şi reviste. Puţini ştiu sau îşi dau seama că închinarea plăcută Domnului nu este aceea din „spectacolul exterior al liturghiei sau al procesiunilor şi corurilor din catedrale”, ci a rămas şi astăzi tot aceea făcută „în duh şi în adevăr, căci Dumnezeu este Duh, şi cine I se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”. Dacă ne adunăm doar ca să ne cântăm unii altora şi ca să ne impresionăm unii pe ceilalţi, ca să ne căpătăm răsplata de la oameni, n‑am făcut încă nimica duhovniceşte! N‑am învăţat să ne cuplăm la reţea şi să „intrăm în emisie” duhovniceşte!
Într‑una dintre dimineţile trecute l‑am vizitat pe tatăl meu, Vasile Brânzei, şi l‑am găsit puţin abătut. L‑am întrebat: „Care‑i baiul?” şi mi‑a răspuns: „Sunt supărat că nu mai am vlaga de altădată! Obosesc foarte repede. Nu mai sunt în stare de mare lucru!”
Mă gândeam cum aş putea vorbi, ce i‑aş putea spune ca să‑l mângâi, să‑l încurajez şi să‑l scot din starea aceea. N‑am apucat însă. A continuat tot dânsul, zicând: „Nu‑i nimic! Mi‑e trupul neputincios, dar asta nu înseamnă că stau degeaba. Am în mine pe Duhul Sfânt! Biblia spune că Antichristul nu poate face ce vrea până nu‑i va fi luat din cale cel care‑l opreşte, Duhul Sfânt 8
care locuieşte în cei credincioşi. Deşi par neputincios, sunt mai puternic decât Antichrist, prin Duhul care locuieşte în mine, şi stau împotriva lucrărilor lui! Sunt important pentru lucrarea lui Dumnezeu în Biserică şi în lume!”
Tatăl meu cunoaşte Evanghelia pe care a predicat‑o timp de o viaţă întreagă! Uneori vine acasă de la adunare mai obosit decât pe vremurile când vorbea el de la amvon. Toate cele din adunare trec prin el însuşi, sunt prelucrate la nivelul duhului şi amplificate la nivelul înalt al rugăciunilor. Şi el ştie să „intre în emisie”!
Sunt convins că ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă într‑o anumită adunare, într‑un anumit sat sau oraş, într‑o anumită ţară depinde de numărul şi calitatea celor care „intră în emisie” pe lungimile de undă ale lucrării spirituale.
Geabou Pascu
„Iubitor de oameni” este cu totul altceva şi cu mult mai mult decât o afirmare de principiu, este o constatare pasională. În despărţirea dintre Pavel şi fraţii din Efes (Fapte 20:17‑38), vedem ce a însemnat acest sentiment pentru marele apostol: „Au izbucnit cu toţii în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel şi l‑au sărutat. Căci erau întristaţi mai ales de vorba pe care le‑o spusese el, că nu‑i vor mai vedea faţa.”
Mi‑am adus aminte de aceasta la una dintre Conferinţele ţinute pentru păstori de Rick Warren, păstorul din Saddleback.
„Uitaţi‑vă, vă rog, la mine puţin. Opriţi‑vă din scris şi priviţi‑mă în ochi, căci vreau să vă spun ceva foarte important: Cel mai mare lucru de care au nevoie cei din bisericile voastre este să‑i convingeţi că‑i iubiţi. Creştinii au nevoie să simtă dragostea lui Dumnezeu prin cei trimişi să‑i slujească. Vreau să vă şochez pe unii dintre voi şi să vă spun că ceea ce faceţi voi înainte de începerea serviciilor divine nu este un lucru bun. Vreau să le vorbesc acelora care obişnuiţi să vă închideţi într‑un birou singuri sau cu un grup de «supersfinţi» din comitetul bisericii ca să vă rugaţi pentru ceea ce urmează să se întâmple în adunare. Vreau să vă spun că locul vostru atunci nu este în birou! Atunci trebuie să fiţi în sală, printre oameni. Aveţi toată săptămâna să vă rugaţi 9
acasă şi prin birouri. Când oile vin în staul, păstorii trebuie să fie la uşă şi printre ele. Staţi de vorbă cu oamenii. Întrebaţi‑i despre problemele lor. Zâmbiţi‑le şi asiguraţi‑i că au un Dumnezeu puternic, care le va purta povara. Daţi mână cu oamenii. Puneţi mâna pe umerii lor. Mai sărutaţi‑i pe unii dintre ei. Păstorul trebuie să‑i convingă pe oameni că este un om căruia îi pasă, care vine să stea de vorbă cu ei, care este accesibil, nu închis într‑un turn de fildeş sau într‑un birou inaccesibil... Unii se poartă de parcă ar avea nevoie de oameni doar ca audienţă, doar ca mulţime în faţa căreia să‑şi confirme propria părere bună despre ei înşişi. Oamenii simt asta. Oamenii se duc după cei care‑i caută şi care sunt gata nu numai să le vorbească, ci şi să le asculte glasul.
Secretul acesta l‑a ştiut până şi Absalom! El ştia ceea ce nu ştiu unii dintre păstorii de astăzi: inima poporului se câştigă la poarta cetăţii. Motivaţia lui a fost greşită. Tactica lui a fost bună. Noi avem o motivaţie bună, dar mulţi neglijăm tocmai această tactică bună.”
De acelaşi adevăr mi‑am dat seama şi când l‑am auzit pe fratele Pascu Geabou spunând la Phoenix: „Mi‑e dor de fraţii din ţară pe care i‑am păstorit atâţia ani... Mi‑e dor de cel neputincios pe care-l ridicam în braţe de fiecare dată când mă duceam să‑l iau cu maşina la biserică duminică dimineaţa şi când îl aduceam la amiază acasă. Mi‑e dor de oamenii aceia simpli şi bătrâni. Mi‑e dor de fraţi.”
Era glasul unui păstor veritabil, vocea şi cuvintele unuia împătimit de „iubirea de oameni”.
O caricaturq
Când ne‑am mutat pentru prima oară în clădirea bisericii „Bethel” din Anaheim, California, pe un perete aflat în holul intrării coriştilor era afişată o caricatură tăiată dintr‑un ziar local. Ea îl înfăţişa pe un copil îngenuncheat lângă pătuţul său pentru rugăciunea de dinainte de culcare. Sub caricatură era scris textul acelei rugăciuni copilăreşti: 0
„Doamne, ai grijă de mama, de tata, de frăţiorul meu, de mine, dar, mai ales, ai grijă de Tine... că dacă Ţi se întâmplă Ţie ceva, e vai de noi toţi!”
Caricatura nu avea prea multă teologie, dar era plină de... adevăr.
Richard {urmbrand
Cu câţiva ani înainte de moartea lui nenea Richard, l‑am însoţit pe Aurel Popescu într‑o vizită la Palos Verdes. Când doamnele s‑au retras la bucătărie să pregătească ceva de mâncare, fratele Aurel s‑a plecat discret spre fotoliul în care stătea nenea Richard şi i‑a spus mai mult pe şoptite:
– Richard, nu demult a început să mă preocupe serios problema morţii. Şi Valerica şi eu suntem aproape de moarte şi mă ia un fior rece pe şira spinării când mă gândesc la aceasta. Tu eşti obişnuit cu moartea. De vreo 35 de ani... tot „mori”! Ce simţi tu când te gândeşti la moarte?
Lăsându‑se puţin pe spate ca să stea mai comod în fotoliu, nenea Richard s‑a gândit puţin... El şi‑a dat seama repede că Aurel nu avea nevoie de texte biblice sau de predici. Omul de lângă el, prietenul de atâţia ani de zile, avea nevoie de un exemplu, aşa că nenea Richard s‑a gândit la ceva, a lăsat să i se lumineze faţa de un zâmbet larg şi a spus:
– Singurul sentiment care mă copleşeşte când mă gândesc la moarte este... curiozitatea. Vezi, am fost cu Domnul Isus atâţia ani împreună. Am umblat împreună. Am fost în celula morţii din închisoare, dar am fost şi în casele regelui la Versoix. Am fost cu El în foarte multe ţări ale lumii. Am fost cu El sănătos şi am fost cu El bolnav. Am fost cu El la săraci şi am fost cu El la bogaţi. Peste tot L‑am văzut ce face şi cum face. Când mă gândesc la clipa marii treceri dincolo, mă întreb: „Sunt curios să văd cum o să o facă pe asta! Cred că voi învăţa ceva de la El şi cu ocazia asta!”
Mărturisesc că şi fratelui Aurel şi mie ne‑a rămas gura căscată. La aşa ceva nu ne gândisem încă. Moartea ca o mare... curiozitate. Pentru cel ce umblă zi de zi cu Domnul Isus moartea va fi într‑adevăr intrarea într‑o nouă şi minunată... realitate.
Petru Popovici
Pe data de 9 noiembrie 2003, cu ocazia întâlnirii foştilor studenţi creştini de la Timişoara, fratele Petru Popovici a rostit în biserica noastră din Los Angeles un mesaj cu puternice accente autobiografice:
„Eu pot spune împreună cu psalmistul că «Dumnezeu m‑a ocrotit în coliba Lui.» Treizeci de ani, din 1937 până în 1967, am vestit Cuvântul Domnului în România. N‑au fost ani de mare libertate. Am suferit înainte de a fi comuniştii atei la putere. Uneori se pare că înainte de comunişti au fost chiar împotrivirile mai mari şi suferinţele mai mari.
Au venit comuniştii. Un frate venit din România după ce am ajuns eu aici mi‑a spus: «Frate Pitt, nu uita că mâna comuniştilor este destul de lungă să te ajungă şi aici.» Eu însă nu m‑am temut de ei nici în România şi n‑aveam să mă tem de ei din America.
Am fost păstor la Timişoara sub doi împuterniciţi şi la Arad sub un altul. (n.a.: Un «împuternicit» era un om cu autoritate din partea Satului Român ca să supravegheze activitatea Cultelor religioase şi a angajaţilor lor.) Când mi‑au făcut mutarea de la Arad la Timişoara, împuternicitul de acolo nu «m‑a vrut». El a pus un referat negativ la dosarul meu, astfel ca Departamentul Cultelor să nu aprobe mutarea mea. La Arad era însă un împuternicit mult mai bun. Într‑o clipă de intimitate şi confesare mi‑a spus:
– Domnule Popovici, dacă ar fi să pot să aleg astăzi, eu aş alege să fiu baptist.
– Dar de ce nu poţi şi astăzi? i‑am zis eu. Am înţeles că se temea că‑şi va pierde pâinea.
Cel de la Timişoara n‑a reuşit nimic cu referatul lui, pentru că împuternicitul de la Arad îmi făcuse un referat bun, iar cei de la Bucureşti au luat în considerare referatul lui, pentru că el mă cunoştea. Popescu Sever de la Timişoara nu mă cunoştea încă. Numai că s‑a informat şi nu dorea să aibă bătaie de cap cu mine.
După ce m‑am mutat în Timişoara, acest Sever Popescu a venit la mine şi mi‑a zis:
– Domnule Popovici, gata cu orchestra şi cu fanfara!
Noi aveam la biserică şi orchestră şi fanfară şi cor mixt şi bărbătesc, iar asta nu le prea plăcea lor.
I‑am răspuns:
– Nu pot asta!
– Cum aşa, «nu poţi»?!
– În Biblia mea scrie: «Cântaţi Domnului din instrumente!»
El s‑a făcut foc.
– Cum, domnule! Şi asta scrie în Biblie?
– Da, şi asta, iar eu trebuie să ascult mai mult de Cuvântul Sfânt decât de dumneavoastră.
«Fă să strălucească faţa Ta peste noi şi este de ajuns...»
Nu m‑au vrut. Eram însă ca un ţepuş care li s‑a oprit în gât şi nu puteau nici să mă înghită, nici să mă lepede. E mare lucru! Să fii ocrotit în vremuri de primejdie, în vremuri critice, «în coliba Domnului». E harul Lui asta! Nu este din partea omului!
La Arad, când am fost patru ani păstor la biserica «Pârneava», aveam în biserică o soră al cărei soţ era miliţian. În plus, vecin cu uşa socrilor locuia un «fost chestor de poliţie». Îi cunoştea foarte bine pe baptişti, pentru că era de pe valea Crişului Alb. Avea chiar şi rudenii pocăite...
Era pe atunci perioada când se făceau «ridicările». Cei tineri nu ştiu astăzi ce însemna asta... Veneau noaptea, pe la miezul nopţii, fără să te anunţe, fără nimica... Şi îţi spuneau: «Poftim cu noi!» Îţi răscoleau toată casa, luau ce credeau ei, te băgau în dubă şi te duceau. Nimeni nu ştia unde şi cât timp vei sta acolo.
Prin mâinile soţului surorii din biserica noastră treceau tabelele cu numele celor ce urmau să fie ridicaţi. El îmi trimitea vorbă prin soţie:
– Dacă se poate, la noapte să nu stai acasă.
Trebuia să cunoşti obiceiul lor. Că dacă nu erai acasă în noaptea aceea, erai scăpat şi scăpat ai fost pentru o vreme.
Vă mărturisesc că luam bicicleta şi fugeam până la fratele meu Alexa, îi spuneam şi lui, el îşi pregătea bagajul şi pleca de acasă. Eu, mulţumesc Domnului, n‑am plecat de acasă nici o noapte ca să dorm în patul altuia. Aveam pregătite şi bocancii şi tot ce trebuia, că dacă era vorba să vie să fiu gata. N‑au venit însă...
E mare lucru «să fii ocrotit în coliba Domnului». E mai bine în colibă decât în palat. Când Îl ai pe Dumnezeu se întâmplă ca în Psalmul 16:
«Păzeşte‑mă, Dumnezeule, căci în Tine mă încred. Eu zic Domnului: ‘Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire!’» (Psalmul 16:1‑2)
Câtă vreme ţi‑e fericirea în confort tremuri. Dacă ai casa frumoasă, mobila frumoasă, vine odată focul şi tot belşugul tău se duce în fum. Am văzut odată la ştiri pe unul care a deschis portbagajul maşinii şi i-a spus reporterului: «Aici este tot ceea ce mi‑a mai rămas. Restul din toată averea mea adunată de atâţia amar de ani s‑a făcut scrum şi cenuşă.»
«Eu zic Domnului: ‘Tu eşti singura mea fericire!’»
Domnul te ascunde în coliba Lui. E bine! E bine!
Îmi aduc aminte că era o zi ploioasă de început de toamnă, în decada lui ‘60. Eu eram destituit. În faţa casei noastre apare o maşină şi, din maşină, o maşină străină, coboară doi bărbaţi şi două doamne. Nu‑i cunoşteam, n‑am ştiut cine sunt, n‑am fost anunţat de nimeni, nimic. Am ieşit afară şi i‑am întâmpinat. Unul era Theodore Adams, care fusese cu doi ani înainte preşedintele Alianţei Mondiale Baptiste. Cel de-al doilea era doctor Hargroves, preşedintele în funcţiune al Alianţei Mondiale Baptiste. I‑am primit, i‑am găzduit... «Dumnezeu ne‑a ascuns în coliba Lui.» Nimeni de la autorităţi nu mi‑a zis o vorbă. Nu m‑au întrebat cine au fost, ce au vrut… Când Domnul pune mâna ca să te ascundă, îţi este de‑ajuns.
Să revin însă la «împuterniciţi»... E curios. Ei ţipau în gura mare la preşedintele Comunităţii Baptiste de Banat împotriva mea. Preşedintele le‑a spus:
– Chemaţi‑l aicea.
– Nu, au zis ei, puneţi‑l voi la punct!
Când Dumnezeu te ocroteşte, îţi este de ajuns.
Astăzi, vă mărturisesc cu toată bucuria că acei comunişti n‑au făcut altceva decât să împlinească cu mine un plan divin. Mulţumesc Domnului pentru «destituirea» pe care El a îngăduit‑o şi eu... am meritat‑o şi ştiu clar lucrul acesta. Aşa a vrut Dumnezeu
ca să‑Şi facă planul! Şi noi nu vrem, uneori noi ne împotrivim Lui.
Când m‑am dus la Bucureşti şi am împărtăşit cu Alexa gândul că mă duc la Ambasadă ca să depun formele pentru plecarea definitivă în America, băi fraţilor, nici cu mine până la Ambasadă n‑a vrut să vină! Îi era teamă! Era pericol! Pericol mare.
El mi‑a dat informaţiile cum să ajung acolo şi m‑am dus singur. Şi atunci Dumnezeu a avut mâna peste mine. Nimeni nu m‑a întrebat nimic. Pe atunci, toţi cei care treceau pe la Ambasada Americană erau anchetaţi de securitate. Am făcut şi eu o şmecherie, un joc şi... Dumnezeu m‑a ocrotit în coliba Lui.
În vara următoare, Alexa, care nu voise să vină, s‑a dus în vizită la Oţelul Roşu, la sora noastră, şi de acolo plănuia să vină la mine la Timişoara. Era cu familia, cu soţia, cu copiii... În tren au ocupat numai ei un compartiment. În compartimentul vecin erau doi. Când copiii au ieşit la geam să vorbească între ei ceva, au ieşit şi cei doi şi încercau să‑i tragă de limbă. Copiii fuseseră instruiţi să se ferească de orice străin şi au venit de le-au spus părinţilor.
Au ajuns cu acceleratul la Caransebeş. Alexa cu familia se dau jos şi... se dau şi cei doi. Aveau peste o jumătate de ceas cu trenul spre Oţelul Roşu. Au urcat ei în tren, au urcat şi cei doi. Au ajuns la Oţelul Roşu şi au coborât ei. Şi au coborât şi cei doi. Acuma, vorba aceea românească, «orb să fii, tot îţi dai seama...» Alexa şi‑a dat seama că‑i urmărit. Soţia însă i‑a spus: «S‑ar putea să fie o simplă întâmplare şi noi să presupunem doar ceva...» Au stat seara aceea la Rahela şi s‑au culcat la Oţelul Roşu. Nu li s‑a întâmplat nimic...
A doua zi, vin la tren să plece de la Oţelu şi să meargă la Caransebeş şi apoi la Timişoara. Se urcă ei în tren, se urcă şi cei doi. Ajung la Caransebeş. Se dau ei jos se dau şi cei doi jos. Urcă ei în trenul de Timişoara, urcă şi cei doi. Acuma, lui Alexa toate acestea i‑au fost prea mult... Îi bătea inima de numa’-numa’. Au ajuns la Timişoara. În faţa gării întorcea troleibuzul care mergea la noi în cartier, dincolo de staţia de radio. Se urcă în troleibuz şi, după ei, se urcă şi cei doi. Era prea mult ca să fie o simplă întâmplare. Ajung cu troleibuzul la strada noastră. Se dau ei jos şi 5
se dau şi cei doi jos. Alexa se pierduse puţin. Soţia, mai tare puţin, a zis către el:
– Alexa, stai că mi s‑a desfăcut şiretul.
Cei doi erau în spatele lor şi au avut atâta obraz ca să nu stea proţăpiţi în spatele lor, ci au trecut pe alăturea. Copiii alergaseră şi deja ajunseseră acasă la noi. Când a sosit, Alexa era alb ca varul.
– Pitt, nu stăm nimic, nu stăm nimic.
– Ce s‑a întâmplat?
– Nu stăm nimic. Uite ce ni s‑a întâmplat, aşa... aşa... aşa că nu stăm.
– Măi, mâncarea‑i făcută şi voi n‑aţi mâncat acuma de amiază. Trebuie să staţi.
– Nu stăm. Nu stăm. Nu stăm.
– Aici eu sunt gazdă! Gata! Nu vreau s‑aud nimic! Înăuntru cu voi şi la masă, că v‑aşteaptă! am spus eu.
Şi cumva aşa forţaţi au intrat înăuntru şi s‑au aşezat la masă să mănânce că erau flămânzi.
În timp ce mâncam, Alexa se opreşte din mâncare şi spune:
– Pitt, să ştii... mergem la Bucureşti şi am să depun şi eu cerere de plecare în America.
Dumnezeu avea nevoie pentru radio, pentru literatură, de noi aici şi prin comunişti, prin mâna lor care era puternică, prin mâna lor a făcut ca să venim încoace.
Am atâtea experienţe în privinţa aceasta. De aceea vă spun, nu vă temeţi de oameni! Nu tremuraţi înaintea lor! Indiferent cine ar fi! Fiţi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui! Aveţi‑L pe Domnul ca fericire. «Singura mea fericire», zice psalmistul. În Psalmul 73, ultimul verset spune:
«Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.» (Psalmul 73:28)
Ţin să vă asigur că Domnul ştie să dea fericirea. Nu sunt bogat şi Îi mulţumesc Domnului pentru că toată viaţa am fost sărac. Îi mulţumesc. Poate că dacă eram bogat... 6
Într‑o predică de la Chicago, nepotul Valentin spunea că se bucură că tata Popovici, când a venit din America în România, n‑a băgat banii în avere, ci a investit în copii. Slavă Domnului!
Unii căutaţi averi şi bani. Eu vă zic, căutaţi‑L pe Domnul! Astăzi, materialismul a pus cumva stăpânire pe fraţii noştri. Nu mai au timp! N‑au timp să citească Biblia, n‑au timp să se roage, n‑au timp să stea de vorbă cu copiii lor. Eu cunosc probabil peste o mie de cântări şi mă uit la unii dintre copiii de azi şi la tineri şi chiar la unii păstori că nu ştiu cântările, măi frate. Ştiu câteva. Tata şi mama n‑au fost bogaţi, au fost săraci. Tata n‑a vrut să cumpere pământ în România pentru că a vrut să vie înapoi în America, dar Dumnezeu a vrut ca să ne crească în sărăcie, în greutăţi, în necazuri, pentru că ienupărul, care creşte pe vârf de munte, e soiul de lemn care e tare ca osul. Dumnezeu a vrut să ne crească în greutăţi şi necazuri ca să ne poată folosi. Fiţi la îndemâna lui Dumnezeu! Staţi de vorbă cu copiii voştri.
Apostolul Ioan spune despre părtăşia pe care o avem cu tatăl:
«Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut‑o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne‑a fost arătată; ‑deci, ce am văzut şi am auzit aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi.» (1 Ioan 1:1‑4)
Astăzi, soţul nu are părtăşie cu soţia sa. E prea «ocupat»... Vine târziu şi când vine se aşează la televizor şi nu mai pot să stea de vorbă. Nu mai pot să‑şi crească copiii. Pe copiii lor îi cresc alţii. Nu‑i bine, fraţii mei şi surorile mele. Nu‑i bine!
Copiii sunt un dar din darul Domnului. Creşteţi‑i! Mai bine săraci, dar creşteţi‑i pentru Dumnezeu. Povestiţi‑le lucrările minunate ale Domnului. Spuneţi‑le ce a făcut Domnul în viaţa voastră. Că aşa spune Scriptura. Pe mine aşa mă‑nvaţă Domnul.
Când veneam de la seceră, părinţii noştri veneau frânţi de oboseală. Nu‑i lucru simplu să tragi toată ziua cu coasa şi să aduni snopii. Totuşi, când ajungeam acasă, părinţii se aşezau cu noi pe 7
prispa casei. În Banat îi spune «târnaţ». Se aşezau pe târnaţ şi începeau să cânte. Ceilalţi vecini se mirau:
– Cum? Ai lui Sima pocăitul or ajuns acasă şi cântă! Cântă!
Eu atunci am învăţat cântările şi le am înregistrate în «computerul» ăsta pe care l‑a făcut Dumnezeu. Nu numai cuvintele! Uneori ştiu şi gamele în care se cântă cântările şi numărul sub care apar în carte. Dacă foloseşti mereu un lucru, Dumnezeu face că ţi se întipăreşte în minte. Staţi de vorbă cu copiii voştri! Cântaţi împreună cu ei cântările Domnului!
În Biblia mea spune că vin zile şi mai grele. De aceea «întăriţi‑vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui». Aici sunt două cuvinte: «putere» şi «tărie». Puterea este de acţiune, iar tăria este de rezistenţă. Un pod trebuie să aibă rezistenţă. O grindă trebuie să aibă rezistenţă, tărie! Pentru vremurile care vin, căutaţi să aveţi tărie! Domnul să ne învrednicească printr‑o părtăşie strânsă cu El şi strânsă în familie, să fim nebiruiţi.”
Prietenul pqcqtowilor
Îl chema Mihai. Avea părul rebel, dat cu mult gel, purta un tricou găurit, nişte blugi decoloraţi şi umbla desculţ. Aşa s‑a îmbrăcat în toţi cei patru ani de facultate. Avea o minte strălucită, o gândire mai degrabă ezoterică, dar foarte luminoasă. Cândva, în acei patru ani petrecuţi în amfiteatre, Mihai s‑a întâlnit cu adevăratul Isus şi s‑a convertit.
Peste drum de campus se afla o biserică renumită, foarte conservatoare. Tare îşi doreau membrii ei să iniţieze o lucrare printre studenţii din campus, dar nu prea ştiau de unde şi cum să înceapă.
Într‑o zi, Mihai a hotărât că vrea să viziteze biserica. Zis şi făcut! A intrat pe uşa bisericii desculţ, cu tricoul lui găurit şi blugii soioşi şi cu părul gelat în toate direcţiile. Serviciul divin începuse deja, locurile erau aproape toate ocupate, aşa că Mihai a luat‑o pe culoarul central al bisericii, căutându‑şi cu privirea un loc. Nici o şansă! Nici un loc liber!8
În timp ce Mihai înainta preocupat spre amvonul bisericii, oamenii au început să se foiască pe scaunele lor, dar nimeni n‑a comentat nimic. Mihai se afla deja la câţiva paşi de amvon, când şi‑a dat seama că nici măcar în primele rânduri nu era nici un loc liber. S‑a uitat în jur şi, în cele din urmă, s‑a aşezat pe covorul cu arabescuri, chiar în faţa amvonului.
Ce‑i drept, comportamentul lui Mihai n‑ar fi ridicat nici un semn de întrebare la o întrunire studenţească, însă nu se întâmplase niciodată, dar chiar niciodată, aşa ceva în respectabila biserică de peste drum de campus!
Oamenii îşi dădeau deja coate, iar atmosfera era la fel de încărcată ca înaintea unei furtuni. Păstorul, care urmărea totul de după amvon, observase că din spatele bisericii, din chiar ultimul rând, se ridicase unul dintre diaconi şi o pornise încet înspre Mihai.
Diaconul era pe la 80 de ani, cu părul de un alb ca spuma laptelui, îmbrăcat la costum „la patru ace” (inclusiv vestă!) ‑după toate aparenţele un om evlavios, foarte elegant, respectabil şi politicos. Da, se folosea de un baston la mers şi se îndrepta încet, dar hotărât spre acest tânăr cu comportament atât de ciudat. Şi toată lumea era de acord că diaconul nu putea fi chiar deloc de condamnat pentru ceea ce urma să facă. Cine ar fi putut să‑i pretindă unui om de vârsta lui, cu o educaţie cât se poate de aleasă şi o viaţă vădit impecabilă, să înţeleagă un amărât de student ce şi‑a găsit să ocupe loc nici mai mult, nici mai puţin decât pe covorul din faţa amvonului?
I‑a trebuit foarte mult diaconului până să ajungă la Mihai. În biserică se aşternuse o tăcere de mormânt. Se auzea doar bocănitul uşor aritmic al bastonului pe culoarul bisericii. Toţi ochii erau pironiţi asupra bătrânelului cu bastonul. Dacă ar fi căzut un ac, până şi îngerii din ceruri i‑ar fi auzit ecoul!
Păstorul era la fel de tăcut ca toţi ceilalţi. Toţi, dar absolut toţi aşteptau cu sufletul la gură deznodământul.
În cele din urmă, bătrânul diacon a ajuns în dreptul tânărului. S‑a oprit. S‑a uitat spre el şi... a lăsat să‑i cadă bastonul la picioarele lui, după care s‑a aplecat încetişor, cu vizibil efort, 9
înspre studentul nostru... De fapt, s‑a aşezat cu mare greutate lângă el, pe covor, astfel încât băiatul să nu mai fie singur.
Tăcere deplină. Nimeni, nici un cuvânt. Dar nu de indignare, ci de emoţie. Când a reuşit să‑şi învingă emoţia, păstorul a rostit cu voce gravă:
– Probabil că peste câteva zile nu vă veţi mai aminti ce vă voi predica în cele ce urmează. Dar nu veţi uita niciodată ceea ce tocmai aţi văzut desfăşurându‑se înaintea ochilor dumneavoastră.
Pentru cine crede că aşa ceva este doar... poveste, îl sfătuim să citească viaţa pastorului Chuck Smith, întemeietorul mişcării Calvary Chapel din Costa Mesa, California. Când a adus prima dată nişte „hippy” care se aşezau pe jos în adunare, jumătate din Comitetul bisericii i‑au spus: „Alege! Sau ei sau noi!” „Nu mă forţaţi să aleg”, le‑a răspuns el. Astăzi, cei care au părăsit atunci biserica sunt probabil „oameni cumsecade” într‑o adunare cu membri puţini şi sală prea mare. Chuck Smith păstoreşte zeci de mii şi „ucenicii” lui păstoresc mii de biserici cu sute de mii de membri.
Sfinyi cu probleme
M‑a întrebat de curând un frate dintr‑un alt oraş dacă să stea în biserica lui cu probleme sau să se mute într‑o alta, ca să trăiască şi el mai liniştit.
Mărturisesc sincer că am fost şi eu preocupat din când în când de această întrebare. Se pare că fratele îmi era „frate” şi din acest punct de vedere...
L‑am rugat să‑mi dea puţin timp de gândire şi de rugăciune. Am rămas apoi cu povara acestei întrebări pe suflet. Să o numesc o întrebare „grea”? Îmi aduc aminte că Richard Wurmbrand spunea:
„Lasă‑mă, domnule, şi nu‑mi spune mie că ai o întrebare grea! Nu există aşa ceva! Ce te costă pe dumneata să o pui? Nimic. N‑ai nici o greutate.... Nu există întrebări grele sau dificile. Există în schimb răspunsuri grele, răspunsuri dificile, care mă costă pe mine nopţi nedormite.”0
Fratele meu se descărcase spunându‑mi mie problema lui. Acum eu îmi frământam mintea şi sufletul ca să găsesc, sau mai bine zis, ca să primesc un răspuns clar şi limpede.
Rezultatul rugăciunilor mele s‑a concretizat în următoarea concluzie:
Nu există biserici fără probleme. Din cauza aceasta, nu avem nici o şansă să ajungem în locul iluzoriu pe care ni‑l dorim în clipele noastre de suferinţă, stres şi nelinişte. Nu suntem noi primii care au simţit acest lucru. Iată cum oftează psalmistul:
„O, dacă aş avea aripile porumbelului, aş zbura şi aş găsi undeva odihnă! Da, aş fugi departe de tot şi m‑aş duce să locuiesc în pustie.” (Psalmul 55:6‑7)
Observaţi unde dorea să ajungă el? Într‑o pustie, într‑un loc din care să lipsească tocmai... oamenii, căci majoritatea problemelor noastre nu sunt „naturale”, cauzate de natură, ci „umane” sau interumane. Ne obosim de oameni şi am pleca uneori oriunde vedem cu ochii numai să scăpăm de ei...
De fapt, nu există oameni fără probleme. Din acest punct de vedere, există trei categorii de oameni: oameni care fac probleme, oameni care suferă din cauza problemelor şi oameni care ştiu, pot şi sunt chemaţi să rezolve probleme.
Dacă eşti din prima categorie şi ai creat probleme într‑o biserică, pleacă sau, şi mai bine, pleacă‑te, adică pocăieşte‑te.
Dacă eşti din cea de a treia categorie, nu te grăbi să pleci. Uneori, Dumnezeu îngăduie probleme în jurul nostru ca pe nişte exerciţii prin care să ne desăvârşească puterea şi capacităţile.
Ce faci însă dacă eşti din categoria „de la mijloc”, dintre cei în capul cărora se sparg toate problemele din jurul lor?
Pentru aceştia n‑am găsit nici un sfat mai bun decât acela pe care i l‑a dat Ioan mai tânărului şi bolnăviciosului Gaiu, în cea de a treia sa epistolă. M‑am întrebat odată de ce a vrut Duhul Sfânt ca o astfel de scrisoare să fie considerată „inspirată” şi „păstrată” ca document între cărţile Noului Testament. Să fi ştiut El ceva... despre problemele noastre?
Plasat într‑o biserică căzută vremelnic pe mâna unui „dictator firesc” ca Diotref, Gaiu este în pericolul de a se lăsa modelat de
influenţa acestui om nefast. N‑ar fi fost oare mai bine pentru el să plece în altă parte, eventual împreună cu Dimitrie, şi să formeze o altă adunare?
Bătrânul apostol nu‑l sfătuieşte aşa. El îi spune doar să aibă răbdare până ce va sosi ceasul lămuririlor:
„De aceea, când voi veni, îi voi aduce aminte de faptele pe care le face...” (3 Ioan 10)
Aceste lămuriri şi „puneri la punct” erau atunci şi sunt şi astăzi în sarcina celor care veghează asupra bisericilor. În trupul lui Christos nu există „individualism şi independenţă”, ci unitate şi interdependenţă.
Al doilea lucru pe care i‑l spune Ioan lui Gaiu este: nu te lăsa biruit de rău, nu deveni ca cel ce te face să suferi. Asta ar fi cea mai mare înfrângere a ta şi cel mai mare triumf al răului:
„Preaiubitule, nu urma răul, ci binele. Cine face binele este din Dumnezeu: cine face răul n‑a văzut pe Dumnezeu. Toţi, chiar şi Adevărul, mărturisesc bine despre Dimitrie; şi noi mărturisim despre el şi ştii că mărturisirea noastră este adevărată.” (3 Ioan 11‑12)
Stai pe baricadă! Şi caută să ai părtăşie cu cei buni! Sunt întotdeauna destui şi dintre aceştia...
Sfinyi ‘n devenire
Am găsit într‑o revistă acest scurt articol care arată că toţi copiii lui Dumnezeu sunt sfinţi în devenire, cu greşelile şi căderile lor temporare. Vi‑l supun analizei:
În căutările noastre după un păstor calificat şi competent, am alcătuit următorul raport cu concluziile şi recomandările noastre. Dintre toţi candidaţii, doar unul a întrunit calităţile şi calificările necesare.
Lista de mai jos conţine numele persoanelor şi scurtele noastre observaţii pe care vi le oferim în caz că vă gândiţi să‑i consideraţi în viitor candidaţi pentru poziţia de pastor.
Noe: Are 120 de ani de experienţă ca predicator, dar nici un convertit.
Moise: Este bâlbâit. Adunarea unde a activat spune că‑i sare ţandăra pentru fleacuri.
Avraam: La greu, a fugit în Egipt. Am auzit că ar fi intrat în necazuri cu autorităţile şi a minţit ca să‑şi scape pielea.
David: Are un caracter moral inacceptabil. Dacă n‑ar fi avut scadenţe morale, l‑am fi putut recomanda măcar pentru postul de păstor cu muzica.
Solomon: Se bucură de reputaţia unui om înţelept, dar nu trăieşte ceea ce le spune altora.
Ilie: S‑a dovedit oscilant şi inconsistent, iar sub presiune a făcut o cădere nervoasă.
Osea: Viaţă de familie falimentară. Divorţat şi recăsătorit cu o prostituată.
Ieremia: Este prea emotiv şi alarmist; unii spun că este sâcâitor, o adevărată pacoste.
Amos: Provine dintr‑o familie de ţărani. Este probabil mai bun la strângerea fructelor.
Ioan: Pretinde că este baptist, dar n‑are tact şi se îmbracă asemenea unui hippy. N‑are prieteni şi nu‑l vedem o prezenţă plăcută la una dintre mesele de dragoste ale bisericii.
Petru: Îşi iese repede din fire. Se spune că s‑ar fi lepădat în trecut de Christos.
Pavel: L‑am găsit lipsit de politeţe, prea „dintr‑o bucată”. Aparenţă fizică neatrăgătoare. Predică mult prea lung.
Timotei: Prezintă un oarecare potenţial, dar este mult prea tânăr, prea bolnăvicios şi prea timid pentru a fi păstor.
Ioan Marcu: Deşi a crescut într‑o familie foarte dedicată bisericii, este instabil, fricos şi se descalifică pentru a fi un purtător al Evangheliei.
Iuda: Pare a fi o fire tare descurcăreaţă şi plină de simţ practic. Priceput la finanţe. Este preocupat de săraci şi se îmbracă foarte bine.
Comisia a ajuns la concluzia unanimă că acesta ar fi un candidat foarte bun pentru poziţia de păstor în biserica dumneavoastră.
Nădăjduim că aceste scurte constatări vă vor fi de folos în dorinţa de a selecţiona un om potrivit pentru lucrarea Domnului din biserica dumneavoastră.
Adaug acum un alt articol citit în altă parte:
Nu suntem încă desăvârşiţi, dar nu te pierde cu firea. Majoritatea copiilor lui Dumnezeu au trecut prin această stare.
Moise a fost un bâlbâit.
Lui David nu i s‑a potrivit armura.
Pavel l‑a lepădat pe Ioan Marcu.
Osea s‑a însurat cu o prostituată.
Amos n‑a fost decât un culegător de smochine.
Iacov a fost mincinos.
David s‑a încurcat cu o femeie.
Solomon a luat‑o razna de tot.
Avraam era prea bătrân.
David era prea tânăr.
Timotei a avut ulcer.
Petru a fost fricos de moarte.
Lazăr a fost chiar mort.
Ioan a fost mândru şi închipuit.
Isus a fost prea sărac.
Naomi a fost văduvă.
Pavel a fost un ucigaş, ca Moise de altfel.
Iona a fugit de Dumnezeu.
Miriam a fost o gâlcevitoare.
Ghedeon şi Toma au fost stăpâniţi de îndoială.
Ieremia a fost depresiv şi cu gânduri de sinucidere.
Ilie a fost stresat până la totală descurajare.
Ioan botezătorul a fost un singuratic.
Marta era obsedată cu treaba.
Maria a fost leneşă.
Samson avea părul lung ca femeile.
Noe s‑a îmbătat.
Am pomenit că Moise a fost nervos şi pripit, ca de altfel şi Petru, Pavel şi ca mulţi alţii din Biblie.
Dumnezeu nu ne cere însă fişa noastră personală; El cheamă la Sine altfel de cum angajează patronii din lumea de acum, pentru că El este mai mult un Tată, decât un Stăpân. El nu Se gândeşte cât de mult câştigă sau pierde din cauza noastră.
Oricât ne‑am strădui să le dobândim, darurile lui Dumnezeu sunt gratuite. Putem face lucruri minunate pentru oameni minunaţi, chiar dacă noi nu suntem încă minunaţi. Satan spune: „Nu eşti vrednic!” Isus îl contrazice: „Eu sunt!” Satan se uită în trecut la păcatele noastre. Dumnezeu Se uită în urmă şi vede o cruce. El nu ţine în seamă ce ai făcut tu în ‘78, ‘88 sau ‘98. El le‑a aruncat în marea uitării.
Sigur, sunt multe motive pentru care ar trebui ca Dumnezeu să nu ne vrea pentru Sine. Dacă suntem însă îndrăgostiţi la culme de El, dacă‑L dorim mai mult decât ne dorim următoarea respiraţie, El ne primeşte la Sine şi este gata să ne pună la treabă aşa cum suntem astăzi, fără să Se mai uite la cine am fost, la ce am făcut, unde am fost sau cum ne văd alţii.
Păşeşte dincolo de limitările tale de azi în nelimitatul har al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar folosi numai oameni desăvârşiţi, n‑ar putea face nimic pentru că aceştia încă... nu există. El a ales să ne califice la locul de muncă şi să ne schimbe punându‑ne la treabă. Lucrând „prin noi”, El lucrează în aceeaşi măsură „în noi”.
Aruncă‑te cu dăruire înainte, uitând ceea ce ţi‑este deja în urmă. La urma urmei, aşa cum îl arată şi numele, trecutul a... trecut. „De astăzi dimineaţă, toate lucrurile au fost făcute noi.”
Aceasta este binecuvântarea mea pentru tine astăzi.
O ilustraţie a celor spuse mai sus este într‑un mesaj venit de la doi români care lucrează ca misionari în Nepal. Împărţim cu ei uimirea în faţa puterii lui Dumnezeu, care alege mereu „lucrurile slabe, ca să le facă de ruşine pe cele tari”.
„Chiar şi acum când scriu parcă mi se pare imposibil ceea ce vă voi relata. Aşa cum ştiţi, în decursul acestui an, patru tineri din satele de lângă oraşul Jhanjharpur au venit pentru o pregătire 5
despre cine este Christos şi toţi au dorit să Îl urmeze pe Domnul. Nu sunt crescuţi spiritual, nu ştiu multe, dar vor să afle despre Dumnezeu tot mai mult.
Însă nu este totul, mişcarea avea să ia uşor‑uşor amploare. Goraknat, după cum am spus mai sus, a mers acolo şi stă în casa lui Mefus, care a făcut cursul acesta. Şi cei doi, folosiţi de Duhul Sfânt, au considerat că ceea ce ei ştiu nu trebuie să rămână doar la ei şi astfel au început să le spună şi sătenilor despre Domnul Isus.
Au început cu şcolile, în fiecare dintre ele au câte o zi în care le vorbesc copiilor despre Dumnezeu şi îi învaţă cântări pe care şi ei le‑au învăţat când erau la acest curs. Şi asta nu este totul, în sate avem mai multe grupe de adulţi prin care îi ajutăm să strângă împreună bani şi apoi să îi poată folosi pentru ceea ce au nevoie. Cei doi au avut diferite întâlniri cu aceste grupe şi în mijlocul lor au început să vestească Cuvântul lui Dumnezeu. Au făcut deci un program şi în fiecare zi merg la două grupe, de obicei dimineaţa şi seara.
Dar de unde au ei mesaje? Ce anume le spun? Aveam şi noi să aflăm că cei doi ascultă un post de radio creştin, emis dintr‑un alt stat, îşi notează pe hârtie şi apoi merg şi le transmit acestor oameni. Ce minunat, suntem aşa de bucuroşi şi abia aşteptăm să împărtăşim şi să sărbătorim împreună aceste începuturi slabe. Sper că niciunul nu va mai putea spune că rugăciunea lui nu are rost, căci are şi trebuie să o facem cu şi mai multă pasiune. Amin.”
Sfinyii din San Francisco
Iată că am străbătut două continente, câteva ţări şi am vizitat o sumedenie de biserici creştine. Lucrarea cu oamenii este uneori lipsită de rezultate vizibile spectaculoase. Răsplătirile ei sunt de cele mai multe ori nevăzute şi ele, uneori rămânând ascunse foarte adânc... în viitor. Asta nu înseamnă însă că ele nu există!
În primul rând, cine lucrează cu oamenii colaborează îndeaproape cu Dumnezeu şi‑I simte foarte concret... respiraţia. Acest „Ruah Elohim” sau „Duh al Celui Atotputernic” adie delicat încă pe deasupra acestei lumi, aducând mereu în fiinţă şi 6
crescând apoi duios... copii „născuţi de sus”, destinaţi să vadă şi să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu.
În al doilea rând, cel ce lucrează cu oamenii pătrunde vrând‑nevrând în lumea nevăzută a spiritualităţii, a caracterului. Aceasta este o lume a inefabilului, dincolo de „ceea ce se vede” cu ochii fireşti, o realitate care poate fi palpată numai cu sufletul şi poate fi modelată numai prin Cuvânt, prin post şi prin rugăciune.
Una dintre caracteristicile acestei existenţe spirituale este ceea ce numesc eu „elasticitatea”, capacitatea ei de a‑şi schimba forma şi conţinutul nu atât prin fapte, cât prin atitudini determinante. Cercetătorii psihanalizei numesc acest nivel existenţial „subconştient”. Biblia o numeşte pur şi simplu „trăire prin credinţă”. Din acest punct de vedere, ceea ce suntem noi în noi înşine este cu mult mai important decât ceea ce ne apucăm să facem, căci ceea ce înfăptuim va fi întotdeauna doar o curgere în afară a preaplinului care ne clocoteşte înăuntru. „Căci din prisosul inimii vorbeşte gura.” Trăirile noastre interioare devin filtrul prin care privim în jurul nostru, influenţându‑i pe cei din jur şi lăsându‑ne la rândul nostru influenţaţi de ei.
Pentru fiecare dintre noi, lumea nu este aşa cum este ea, ci aşa cum suntem noi pe dinăuntru. Un muzician o va vedea mereu plină de melodii, un hoţ o va vedea plină de prilejuri de hoţie, un egoist o va vedea rea, în timp ce un filantrop o va vedea mereu plină de frumuseţea facerilor de bine.
Fiecare trăim, măcar în parte, în lumea propriilor noastre creaţii. Iar eu vreau să vă arăt că cine a spus „ce‑şi face omul cu mâna lui...” a fost un om cu o mare experienţă de viaţă şi ne‑a lăsat o lecţie la care am face bine să luăm mai bine seama.
Aş vrea să vă atrag atenţia asupra acestui verset care cuprinde ceea ce lumea creştină a ajuns să numească „Regula de aur”: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi‑le şi voi la fel.” (Matei 7:12) Domnul Isus spune că acesta este rezumatul întregului Vechi Testament: „Căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Prorocii.”
Din aceeaşi familie de proverbe înţelepte mai sunt două: „Nu‑ţi tulbura izvorul din care bei apă” şi „După faptă şi răsplată”.7
În primăvara anului 2002, mă aflam în mijlocul unui grup de păstori baptişti români de pe coasta de vest a Americii întruniţi pentru şedinţa lor trimestrială. Seara, cei din loc au închiriat o sală încăpătoare pentru ca toţi membrii adunărilor locale să poată încăpea la nişte servicii de închinare şi de evanghelizare. Diferite formaţii corale urcau pe scena sălii şi cântau imnuri creştine între predicile rostite de păstorii diferitelor biserici. Ştiam că relaţiile dintre bisericile din acel oraş nu erau chiar atât de bune cum ar fi trebuit şi fiecare vorbitor se străduia să dea o învăţătură care să aplaneze conflictele şi să creeze premizele unei mai bune colaborări viitoare. Strădaniile vizitatorilor au fost întâmpinate însă cu mult scepticism de cei localnici.
Seara a atins un punct de impas când conducătorul unuia dintre corurile de tineret din zonă a cerut să spună câteva cuvinte înainte de a dirija o cântare. Cuvintele lui, care nu spuneau nimănui nimic nou, au stârnit totuşi rumoare şi nemulţumire printre cei prezenţi: „Vreau să spun că singura şansă a tineretului din aceste biserici de a face ceva frumos pentru Christos în viitor este să nu se ia după pilda celor ce conduc bisericile astăzi. Şi acum vom cânta cântarea...”
După o aşa „introducere”, trebuia să vorbesc eu! Vă închipuiţi impasul teribil în care mă aflam...
A trebuit să‑mi schimb subiectul. M‑am rugat cu toată inima Domnului să‑mi dea un subiect care să‑i spună acestui tânăr şi tuturor celor ce gândeau ca el ceva care să‑i scoată din amărăciunea paralizantă şi din duhul neiertător de judecată. Am vorbit fără „notiţe” şi am prins „un vânt prielnic” din partea Duhului Sfânt.
Ţin minte că am început să predic printr‑o rugăminte:
– Aş dori să vă rog să repetaţi cu voce tare prima parte a versetului 12 din Matei 7: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi‑le şi voi la fel.” Apoi am adăugat: Sper să învăţăm acest text pe dinafară şi, dacă Dumnezeu ne dă har, şi pe dinăuntru. Aş dori să‑i spun celui ce a vorbit înaintea mea că uneori avem tot dreptul să fim drepţi, dar niciodată nu avem dreptul să fim răi! Metoda recomandată de Domnul Isus este cu totul alta: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi‑le şi voi la fel.”8
Recomandarea aceasta are de-a face cu câteva lucruri foarte importante.
În primul rând, ea este o mustrare, o expresie a nemulţumirii pe care o avea Domnul Isus faţă de atitudinea ucenicilor Săi în relaţiile cu cei din jur. Dacă o citiţi din acest punct de vedere, Predica de pe Munte este un manifest al unei noi ordini, o pledoarie pentru un tip nou de personalitate.
Domnul Isus a venit printre noi nu numai ca să ne arate cât de răi suntem acum, ci şi ca să putem vedea în fiinţa Sa cât de buni putem deveni dacă‑I dăm voie lui Dumnezeu să „ne nască din nou” şi să ne crească după chipul şi asemănarea Fratelui nostru mai mare, Isus.
Necazul pe care‑l avea Domnul Isus cu ucenicii este că ei se lăsau pradă influenţelor din jur şi, în loc să colaboreze cu Domnul Isus la instaurarea unei ordini noi, se lăsau modelaţi de lumea din jur. Ei nu „acţionau”, ci „reacţionau” la ceea ce le făceau alţii. O personalitate adevărată nu se lasă dominată de acţiunile celorlalţi. Ea nu este înrobită de dimensiunile răutăţii din jur, ci impune în jur propriile ei dimensiuni.
Iată doar câteva pasaje în care Domnul Isus Îşi exprima această nemulţumire faţă de comportamentul ucenicilor de atunci:
„Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce-şi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n‑aprind lumina ca s‑o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.” (Matei 5:13‑16)
„Aţi auzit că s‑a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.» Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce‑i şi pe celălalt.
Oricui vrea să se judece cu tine şi să‑ţi ia haina, lasă‑i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce‑ţi cere, dă‑i; şi nu întoarce spatele celui ce 9
vrea să se împrumute de la tine. Aţi auzit că s‑a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.» Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi‑vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5:38‑48)
O personalitate afirmă şi influenţează, un om lipsit de personalitate răspunde „cu aceeşi măsură”. Această realitate se vedea atunci şi din practica invitării la masă.
„A zis şi celui ce‑L poftise: «Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la rândul lor pe tine şi să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n‑au cu ce să‑ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi.»” (Luca 14:12‑14)
Îl văd pe Domnul Isus uitându‑Se la ucenici cu reproş, parcă spunându‑le: „Ce Mă fac Eu cu voi? Eu am venit să construiesc o lume nouă; voi vă conformaţi lumii vechi. Eu rezidesc realitatea; voi vă răzbunaţi răutatea.”
Se cere tărie de caracter ca să nu le dai voia altora să dicteze termenii în care‑ţi trăieşti tu viaţa. Iniţiativa trebuie să‑ţi aparţină întotdeauna ţie.
Charles Swindoll, un predicator american, a spus: „Cu cât trăiesc mai mult, cu atât îmi dau mai mult seama de importanţa atitudinilor. Pentru mine, ele sunt mai importante decât faptele, mai importante decât trecutul, decât educaţia, decât banii, decât circumstanţele, decât eşecurile, decât biruinţele, decât orice ar zice sau ar face ceilalţi oameni. Atitudinile sunt mai importante decât aspectul exterior, decât talentul şi decât priceperea. Ele hotărăsc 0
dacă un om, o familie, o companie sau o biserică propăşeşte. Lucrul cel mai remarcabil este că atitudinile sunt în puterea noastră. Nu poţi schimba ziua de ieri şi nu poţi determina cum se vor purta cu tine oamenii; nu poţi evita inevitabilul. Poţi în schimb să cânţi pe singura „coardă” care‑ţi stă la îndemână: atitudinea ta în faţa realităţii.
În al doilea rând, această afirmaţie îndeamnă să ne „construim cu propriile noastre mâini” realitatea în care să trăim.
Există un fel de rezonanţă între noi şi cei din jurul nostru. Noi nu vedem lumea aşa cum este, ci aşa cum suntem noi! Cine iubeşte va trăi întotdeauna într‑o lume de prieteni. Cine urăşte va trăi într‑o lume de duşmani. Noi construim cu mâinile noastre lumea în care trăim.
Pentru cel avar, lumea din jur este o lume a banilor, fiecare privire aruncată asupra celor din jur este în esenţă un fel de „evaluare valorică”. Privirea unui astfel de om descoperă mereu „cât face fiecare”, cât folos financiar poate fi tras din prietenia cu cutare sau cutare.
Uitaţi‑vă la ce se întâmplă când un „imoral” (ca să vorbesc eufemistic) intră într‑o colectivitate de oameni. În numai câteva minute, el descoperă dintr‑un dialog al privirilor cine este „disponibil” acolo pentru planurile lui mocirloase. Înţelepciunea populară a observat: „Cine se aseamănă se adună.” Niciunul dintre noi n‑are voie să‑şi justifice răutatea lui cu răutatea celor din jur. Dumnezeu ne‑a chemat să lucrăm împreună cu El, nu la acceptarea realităţii, ci la transformarea ei. Suntem pe poziţia unuia chemat să‑i înveţe şi să‑i formeze pe cei din jurul nostru. Nu omul este produsul circumstanţelor; circumstanţele sunt produsul omului.
Ca nişte veritabili profesori, nu trebuie să ne coborâm la nivelul elevilor, ci să‑i ridicăm pe ei la nivelul nostru. Un profesor cu un suflet bun care predă istorie, matematică sau biologie este de mai mult folos pentru formarea caracterului în elevi decât un profesor uşuratic care predă un curs biblic.
Orice reacţie care ne coboară la nivelul răutăţii din jur nu este o biruinţă, ci o înfrângere. Cea mai bună metodă de a fi „cineva” este să fii tu însuţi.
Amintiţi‑vă de întâlnirea dintre Domnul Isus şi Iuda în gradină Ghetsimani. Se întâlneau doi exponenţi ai unor lumi diferite. Cu o sărutare, semn împrumutat din lumea frumosului, Iuda Îl dă la moarte pe Christos. Ca să scoată mai mult în evidenţă contrastul ipocrit, Isus întreabă:
„Iudo, cu o sărutare Îl vinzi tu pe Fiul Omului?”
Ceea ce mă şochează însă pe mine este altceva! Isus îl numeşte pe Iuda „Prietene”! Oricare dintre noi i‑am fi spus cu dispreţ: „Trădătorule! Ucigaşule! Vânzătorule! Prefăcutule!”
Domnul Isus n‑a făcut însă aşa ceva... El Şi‑a trăit predicile şi a ilustrat cu viaţa Sa principiul din Predica de pe Munte. Dincolo de vorbe, dialogul este mult mai complet şi mai complex. Prin atitudine şi cuvinte, Domnul Isus îi spune lui Iuda:
„Ai fost cu Mine trei ani şi jumătate şi n‑ai învăţat şi n‑ai priceput încă nimic. Ai fost cu noi, dar n‑ai devenit încă dintre «ai noştri». Facem parte din lumi diferite. Eu vin la tine din lumea iubirii, a adevărului, a frumosului, a iertării. Tu vii la Mine din lumea decăzută a urii, a interesului egoist, a urâtului. Ai împrumutat de la lumea Mea doar aparenţele. Mi‑ai dat o sărutare. Este însă o sărutare care ascunde viclean păcatul vânzării. Vai, Iuda, ce ieftin M‑ai vândut!... Doar pentru treizeci de arginţi, Iuda? Vii la Mine din lumea ta, cu toată teroarea şi răutatea ei chinuitoare. Eu am să rămân însă în lumea Mea. Nu Mă cobor în lumea ta. Nu vei reuşi să Mă faci să te urăsc. Eu îţi spun în continuare: «Prietene!» Şi chiar şi atunci când Mă vei da morţii, ţine minte că nu voi muri «din cauza ta», ci voi muri «pentru tine»! Lumea Mea va rămâne pentru veşnicie. Lumea ta este condamnată şi va pieri foarte curând.”
Chiar înainte de răstignirea Învăţătorului său, Iuda s‑a prins în laţul propriei lui răutăţi şi s‑a spânzurat. Christos a rămas însă veşnic! Iar puterea Lui plină de dragoste a strămutat în Împărăţia Lui milioane de oameni.
În al treilea rând, principiul acesta ne mai spune şi că limitele influenţei noastre asupra celorlalţi este limita imaginaţiei noastre pozitive. „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi‑le şi voi la fel.”
Acest „tot” nu este limitat decât de dimensiunile personalităţii noastre. Gândeşte‑te la o lume în care oamenii să se poarte cu tine „perfect”, la o lume în care să fii tratat aşa cum meriţi şi chiar mult mai bine decât ai putea merita tu vreodată. Gândeşte‑te la lumea aceea. Imaginează‑ţi‑o bine şi apoi treci la treabă şi iniţiază transformarea visului în realitate. Uită‑te în jur şi vezi cine nu te tratează aşa cum vrei tu. Apoi, apucă‑te să‑l tratezi nu aşa cum te tratează el, ci aşa cum ai vrea ca el să te trateze. Fă‑i exact lucrurile pe care ai vrea ca el să ţi le facă. Spune‑i exact vorbele pe care ai dori să le auzi spuse de el pentru tine. Aceasta este metoda recomandată de Isus Christos: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi‑le şi voi la fel.”
Fii o sursă de binecuvântare într‑o lume de blestem. Fii dragoste într‑o lume a urii. Fii sfânt într‑o lume a păcătoşilor. Fii vesel într‑o lume a celor trişti. Fii iertător într‑o lume a celor cruzi şi răzbunători.
De ce să te încolonezi şi să cânţi „marşul funebru” al prohodului celor ce răspândesc în jur moartea? Ia tu iniţiativa vieţii! Dă tonul la o nouă melodie în jur! Începe o simfonie a primăverii veşnice, o odă a bucuriei eterne, un imn al dragostei între oameni. Nu‑i important de unde vii, ci unde te îndrepţi, nu ce stăpâneşti, ci cete stăpâneşte, nu ce ai pe tine, ci ce ai în tine, nu ce mănânci, ci ce te mănâncă. Nu există circumstanţe, oricât ar fi ele de rele, din care un om înţelept să nu scoată ceva bun; nici circumstanţe, oricât de bune ar fi ele, pe care cel rău să nu le folosească spre paguba lui.
Oftatul lui Christos este acelaşi şi astăzi. Majoritatea ucenicilor Săi nu‑i înţeleg mesajul şi El nu are cu cine să lucreze la „transformarea” realităţii. Majoritatea se maimuţăresc reacţionând ca o oglindă lipsită de personalitate la faptele celor din jur. Există până şi un cântec popular cu acest „crez”:
„Cin’ se ia cu mine bine
Îi dau haina de pe mine!
Cin’ se ia cu mine rău
Să‑l ferească Dumnezeu
Că sunt şarpe de dudău!”
Christos ne‑a chemat să lucrăm împreună cu El la schimbarea oamenilor. Suntem „sarea pământului şi lumina lumii”. Biserica creştină este o ambasadă a Împărăţiei într‑o lume a păcatului destinată pierzării şi prăpădului. Cel mai mare bine pe care‑l putem face lumii este să nu fim ca ea! Nu circumstanţele din viaţa noastră ne determină caracterul, ci relaţia noastră cu Dumnezeu, indiferent de circumstanţele vieţii. S‑ar putea ca circumstanţele să te împiedice să aduni o avere mare, dar ele nu vor reuşi să te împiedice să‑ţi formezi un caracter mare. Jean Paul Sartre a spus: „Important nu este să spui: Iată ce au făcut din mine, ci: Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut ei din mine.”
Un creştin este un „nonconformist” pozitiv, care refuză să accepte lucrurile „aşa cum sunt”, pentru că este angajat cu toate energiile lui să clădească în jur o realitate „aşa cum ar trebui să fie”: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi‑le şi voi la fel.”
Fii optimist în ceea ce crezi şi dă întotdeauna o şansă viitorului.
Misionarii menoniyi
În vara anului 2002, am fost chemat de urgenţă să merg împreună cu cei ce conduc organizaţia Christian Aid Ministries în România. Se pornise o „vântoasă” în personalul sucursalei organizaţiei, la Suceava. Era vorba despre un conflict de personalitate între mai toţi cei ce lucrau acolo. Ajunşi la Suceava, am petrecut câteva zile pline de „interviuri” cu cei ce se învinuiau reciproc de responsabilitate pentru răul ce se instaurase în jur. Într‑una dintre zile, l‑am ascultat pe un tânăr american, foarte acru şi înveninat împotriva tuturor românilor şi a tuturor realităţilor româneşti. Ascultându‑l, mi s‑a părut că stau în faţa unuia care poartă umbrela de ploaie într‑o zi caniculară de vară. Parcă revizitam întâmplarea de pe coasta de vest a Americii. I‑am cerut voie lui David Troyer să‑i spun câteva cuvinte, apoi l‑am privit câteva clipe fără să spun nimic, după care l‑am surprins cu o întrebare:
– Ascultă, te văd tânăr şi frumos. Eşti harnic şi priceput.Îl ai pe Domnul de partea ta... Vreau să‑ţi dau o veste! Undeva în
lumea asta există o fată fericită care te aşteaptă să te căsătoreşti cu ea. Eşti gata?
M‑a privit lung, uimit şi perplex. Nu înţelegea ce rost au toate cuvintele acestea...
– Am întâlnit un tânăr ca tine acum câteva luni într‑o biserică română din America. Te privesc pe tine şi parcă‑l văd pe el... Eşti acru şi întunecat, ţi s‑au înecat toate corăbiile şi lumea este gata să se sfârşească... Şi când mă gândesc că noi te‑am trimis din America în România ca să faci lucrarea împreună cu Domnul şi să răspândeşti în jur frumuseţea şi harul Lui mântuitor... Ce s‑a întâmplat cu tine? Cui i‑ai dat voie să te aducă în halul acesta? În loc să te ajutăm, noi te‑am distrus când te‑am trimis aici! În loc să fii biruitor, eşti un om înfrânt. Crezi că te‑ar lua vreo fată dacă te‑ar vedea în halul acesta?
I‑am spus apoi toată întâmplarea cu tânărul nihilist pe care‑l întâlnisem în primăvară şi l‑am confruntat cu principiul Domnului Isus: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi‑le şi voi la fel.”
I‑am spus:
– Ne clădim realitatea în care trăim cu propriile noastre mâini. Noi aruncăm în jur punţi sau ridicăm ziduri. Suntem chemaţi să fim agenţii schimbării iniţiate de Dumnezeu în lumea noastră. S‑ar putea ca românii din jur să fie chiar atât de răi sau chiar mai răi decât ne spui tu. Asta nu scuză însă starea ta înaintea lor. Le‑ai îngăduit să te facă asemenea lor! Asta nu este bine. Asta este partea ta de vină! În loc să‑i influenţezi tu pe ei, te laşi tu influenţat de ei. În loc să fii tare, eşti slab şi‑i laşi să‑ţi construiască realitatea în care trăieşti. Sfatul pe care trebuie să‑l urmezi este: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.”
Ca un copil de menonit bine crescut, m‑a ascultat în linişte până la capăt. Nu ştiu însă dacă m‑a şi priceput atunci. A revenit însă a doua zi şi mi‑a spus: „Cred că Dumnezeu te‑a trimis aici special pentru mine. Mulţumesc pentru tot ceea ce mi‑ai spus.”
După ce a ieşit din biroul în care eram adunaţi, a intrat înăuntru un alt lucrător american, cam la fel de trist şi acru cum fusese şi cel dintâi. Fără să mai aştepte nici un minut, David mi‑a spus:
– Daniel, mai predică odată ce i‑ai spus şi celuilalt.5
Am răspuns:
– Nu mă învăţa rău. Mi se întâmplă foarte rar să mi se ceară să repet predicile.
A zâmbit şi mi‑a spus:
– Mai spune odată. Nu de alta, dar vreau s‑o învăţ şi eu bine, ca s‑o trăiesc şi s‑o spun şi la alţii.
Sabina wi Richard {urmbrand
Una dintre cele mai triste întâmplări din viaţa mea de păstor al bisericii a fost o „rupere”, prin care un grup de credincioşi au decis să plece şi să formeze o altă adunare. Ca să‑şi poată justifica decizia, în fierbinţeala disputelor, cei decişi să plece au spus lucruri grele despre biserică şi lucruri neadevărate despre mine. Cuvintele lor m‑au străpuns atunci ca nişte pumnale date pe la spate şi m‑am închis în mine şi am stat mai mult pe acasă, să‑mi „ling rănile”, ca ursul.
Tocmai atunci, fratele Richard Wurmbrand m‑a chemat să‑i fac o vizită. Bineînţeles că m‑am dus. Eram însă hotărât să nu‑i spun nimic din necazurile mele. Ajuns în faţa uşii unde locuia, am tras adânc aer în piept şi mi‑am afişat pe faţă cel mai neafectat zâmbet de care eram în stare. Dânsul m‑a primit cu multă simpatie şi, din câteva cuvinte, mi‑am dat seama că aflase totul. M‑a rugat să iau loc lângă dânsul şi mi‑a spus o întâmplare:
– Ai auzit de Buda?
– Da, ceva cu religia Indiei, un om foarte înţelept...
– Ascultă una dintre păţaniile lui. Era considerat un mare înţelept, o întrupare a dumnezeului lor, şi oameni de pretutindeni veneau să‑l vadă, să‑i aducă daruri şi să‑i asculte înţelepciunea nemaipomenită.
Într‑o bună zi, doi oameni s‑au dus la el şi au cerut să‑i vorbească. Buda i‑a primit, dar spre surprinderea sa, cei doi au început să‑l ocărască pentru toate lucrurile de sub soare. Cuvintele lor erau adevărate insulte: ticălosule, ucigaşule, nebunule etc. Buda îi asculta cu o faţă senină şi privea la ei, dar şi cumva prin ei, parcă spre o lume frumoasă şi liniştită din zare. Nici un muşchi de pe faţa lui n‑a tresărit, nici un nor nu i‑a întunecat faţa. 6
După un timp, cei doi au terminat tot ce au avut de spus, au obosit să vorbească şi în cameră s‑a aşternut tăcerea. Priveau la Buda şi el tăcea senin şi vesel înaintea lor. După câteva minute, înţeleptul a luat cuvântul şi le‑a zis:
– Ştiam că aţi venit să‑mi daţi ceva. Toată lumea care vine la mine îmi aduce câte ceva: flori, mâncare, mirodenii, cuvinte frumoase, probleme... Acum aţi venit şi voi cu darul vostru. L‑am ascultat, dar, nu vă supăraţi, nu îmi place. Vă rog să‑l luaţi înapoi. Este al vostru. Eu n‑am ce să fac cu astfel de cuvinte. Luaţi‑le înapoi şi plecaţi.
După ce a terminat povestea, nenea Richard m‑a privit cu drag şi mi‑a spus:
– Înţelegi tu ce ţi‑am spus?
– Cred că înţeleg, am răspuns eu, cu capul în pământ.
– Mi‑am dat seama că trebuie să fii foarte supărat pe cei care ţi‑au făcut această nedreptate şi te‑am chemat să‑ţi spun: „Nu primi atât de uşor influenţa altora în viaţa ta. Nu‑i lăsa pe ei să hotărască atmosfera în care să trăieşti tu. Ridica fruntea sus şi priveşte senin înainte. Lasă cuvintele lor urâte să se întoarcă la ei. Nu sunt ale tale, ci ale lor. Nu le da voie să‑ţi strice relaţia ta cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni.”
Tanti Binţea a intervenit şi dânsa:
– Asta este de la Diavolul... El caută să tulbure lucrarea Domnului ca să‑şi poată îndeplini planurile lui mârşave. Am să‑ţi spun şi eu o întâmplare, dacă ai timp să mă asculţi. Am citit ceva interesant într‑o revistă din Germania. Nişte hoţi şi‑au pus în gând să jefuiască o bancă. Au vizitat‑o mai întâi şi şi‑au dat seama că nu va fi lucru uşor. Banca avea paznici şi la intrare şi înăuntru, iar toţi funcţionarii stăteau fiecare la locul lui, atenţi la tot ce se întâmplă.
Şeful bandei de hoţi a spus:
– Ştiu ce vom face, aduceţi‑mi un băiat care vinde ziare pe stradă!
În ziua hotărâtă, băieţelul tocmit de şeful hoţilor a intrat în clădirea băncii şi a început să strige ca pe stradă, făcând reclamă ziarului pe care‑l vindea. Au sărit repede oamenii de ordine şi i‑au 7
spus că aşa ceva nu se poate, în bancă nu este voie să vinzi ziare. Băiatul a început să strige şi mai tare şi să fugă printre oameni. Ca să pună capăt mai curând tărăboiului, au sărit în ajutor şi oamenii de pază de la uşi. Apoi au sărit şi funcţionarii de la locul lor şi au dat o mână de ajutor să‑l prindă pe năzdrăvanul vânzător de ziare. În timpul acesta, hoţii au operat şi au jefuit banca.
– Înţelegi de ce ţi‑am spus asta? m‑a întrebat sora Binţea.
– Înţeleg foarte bine şi vă mulţumesc frumos, i‑am răspuns eu.
– Asta este tactica Diavolului, a continuat dânsa, el trimite pe cineva să facă scandal şi‑i face pe lucrători să‑şi părăsească posturile. Atunci, marele hoţ îşi duce planul cel rău la îndeplinire. Nu te lăsa păcălit, stai la lucrarea ta şi vei vedea că totul va trece. Ai văzut ce ploaie grozavă a fost ieri. Astăzi însă cerul este senin de toată frumuseţea.
Nu uita că toate bătăliile noastre nu le dăm cu cei din jurul nostru, ci în noi înşine. Caută să ieşi biruitor, şi Domnul te va binecuvânta dacă iei examenul. Nu toate necazurile noastre sunt rele. Este scris că Domnul Isus a fost dus „de Duhul” în pustie ca să fie ispitit. Încercarea Lui a făcut parte din planul divin. După ce Domnul a trecut‑o cu bine au urmat minunile şi lucrările minunate pe care I le‑a dat Dumnezeu să le facă. Caută şi tu să treci cu bine examenul. Cine ştie ce lucrări a pregătit şi pentru tine Domnul?!
I‑am spus atunci că urma să avem şedinţă duminică. Mi‑a răspuns:
– Spune-le fraţilor să nu pună prea mult la inimă şedinţele. Şi ele trec. Dumnezeu nu lucrează prea mult cu şedinţe. Nu le lua nici tu prea în serios.
Mihai Vicaw
(povestite de Ioan Bradea)
Pe la începutul secolului XX, tatăl fostului frate Alexandru Balc a încetat din viaţă. El era exclus din biserica baptistă din Oradea şi s‑a pus problema: Cine să‑l îngroape?
Fratele Mihai Vicaş, pe atunci păstor, a zis:8
– Merg eu, deşi a fost exclus, căci este nevoie şi de ceva fraţi pentru cântări!
A început predica cu cuvintele: „Iată omul care nu L‑a luat ca ocrotitor pe Dumnezeu. S‑a încrezut în bogăţiile lui, dar unde sunt ele astăzi?”
Toţi cei excluşi erau la înmormântare! Şi prin această predică s‑a început prima trezire la Oradea, o adevărată epidemie spirituală.
A doua trezire spirituală la Oradea a fost pe timpul fratelui Liviu Olah, când în biserică, tot timpul predicării, şaptezeci de fraţi bătrâni se rugau în subsol ca Domnul să cerceteze poporul Său şi l‑a cercetat. În câţiva ani, de la 400 de membri s‑au ridicat la 1.500. A fost un răspuns prompt al lui Dumnezeu la rugăciunile poporului Său.
O urare cu tklc
Pendulăm mereu într‑o lume de extreme. Unii au prea mult, iar alţii prea puţin. Există însă o „aurea mediocritas”, o cale de mijloc pe care o recomandă înţelepciunea oamenilor lui Dumnezeu. Ea este izvorâtă dintr‑un text din cartea Proverbelor:
„Nu‑mi da nici sărăcie, nici bogăţie, dă‑mi pâinea care‑mi trebuie. Ca nu cumva, în belşug, să mă lepăd de Tine şi să zic: «Cine este Domnul?» Sau ca nu cumva, în sărăcie, să fur şi să iau în deşert Numele Dumnezeului Meu.” (Proverbele 30:8‑9) Iată o întâmplare cu un astfel de sfânt:
...Nu‑mi era teamă să‑l privesc în ochi. Avea o bunătate caldă în privirea umezită de lacrimile ce‑i împăienjeniseră ochii.
– Iertaţi‑mă că vă întreb, dar de ce spuneţi că v‑aţi luat rămas‑bun pentru totdeauna de la fiica dumneavoastră?
– Sunt bătrân, iar ea locuieşte tare departe. Adevărul este că data viitoare când va veni încoace va fi probabil pentru înmormântarea mea.
– Dar când v‑aţi luat rămas‑bun de la ea, v‑am auzit spunând: „Îţi doresc suficient!” Dacă nu vă supăraţi, ce înseamnă acest salut?9
Un zâmbet răsărit în colţul gurii i‑a luminat faţa.
– E o urare transmisă din generaţie în generaţie de‑a lungul timpului. Părinţii mei obişnuiau să‑i salute pe toţi cu această urare...
A tăcut preţ de câteva clipe, ridicându‑şi privirea în sus, încercând parcă să‑şi amintească ceva, iar zâmbetul a devenit mai strălucitor pe faţa lui.
– Când am zis „Îţi doresc suficient!”, dorinţa noastră era ca viaţa celuilalt să fie plină de suficiente lucruri bune care să‑i susţină pofta de viaţă, a continuat, după care s‑a uitat direct spre mine, recitând ca din amintiri:
Îţi doresc suficientă iertare care să‑ţi aline durerea;
Îţi doresc suficient soare care să‑ţi păstreze voia bună;
Îţi doresc suficientă ploaie ca să apreciezi cu atât mai mult soarele;
Îţi doresc suficientă iubire care să‑ţi stâmpere dorul;
Îţi doresc suficientă fericire care să‑ţi păstreze spiritul treaz;
Îţi doresc suficient timp ca să nu te grăbeşti când citeşti din Biblie şi te rogi;
Îţi doresc suficientă durere, astfel încât şi cele mai mici bucurii să ţi se pară mari;
Îţi doresc suficient câştig care să‑ţi satisfacă nevoile vieţii de zi cu zi;
Îţi doresc suficiente pierderi ca să preţuieşti şi cel mai neînsemnat lucru pe care‑l ai;
Îţi doresc suficiente saluturi de „Bun venit” care să te încurajeze în umblarea ta spre cel din urmă „Bun rămas”;
Îţi doresc suficiente rugăciuni ca să primeşti răspunsurile pe care le aştepţi;
Îţi doresc suficientă credinţă ca, atunci când Dumnezeu este de partea ta, să nu dai înapoi;
Îţi doresc suficientă lumină ca să discerni toate acestea şi să mergi mai departe.
Apoi a oftat, mi‑a zâmbit şi s‑a întors să plece.
– Îţi doresc suficient... 50
Valerica Popescu (artq neangajatq)
Nu cred că şi‑a dat seama cât de mult m‑a jignit. Nu sunt sigur că a înţeles ceva din dialogul nostru abrupt. Nu sunt convins că a auzit în ezitările vocii mele gemetele a mii de femei rânduite de pronia cerească să cunoască lipsurile, zbaterile, singurătăţile, bârfele şi nevrozele de „soţii de păstori şi predicatori”. Reacţionasem ca un veritabil PK (pastor kid): nervos, dureros de tulbure şi resimţind încă sentimentul abandonului şi al neglijenţei păstorului din propria mea copilărie.
Doamna (s‑o păstrăm din dragoste sub protecţia anonimatului) m‑a sunat dintr‑o altă localitate ca să‑mi spună că este gata să‑mi trimită un material spre publicare în revista Asociaţiei Bisericilor Baptiste din SUA şi Canada, „Luminătorul”. Eram în 2005 editorul revistei şi aşteptam ca pâinea caldă astfel de contribuţii. Bucuria mea s‑a topit însă instantaneu, asemenea unui fulg de zăpadă căzut pe o plită fierbinte, atunci când am auzit titlul şi tema articolului cu pricina. Doamna, inspirată de seminarul unuia care a avut neinspiraţia să vorbească sub tema: „Arta de a fi păstor”, încredinţase şi ea hârtiei o contribuţie proprie numită: „Arta de a fi soţia păstorului”. Nu, dânsa nu avusese ocazia să cunoască această poziţie din experienţa proprie. Nu mâncase pâine de păstor şi nu gemuse sub jugul durerilor împărtăşite cu „omul chemat la altar”. Se gândise însă că ar putea să le dea câteva sfaturi acestor femei, pe care le considera vrednice de dădăcit şi foarte nerăbdătoare în anticiparea sfaturilor ei.
Dialogul nostru telefonic s‑a transformat repede într‑o convorbire dintre două persoane care nu vorbeau aceeaşi limbă.
– Nu, doamnă, nu cred că voi publica acel material. Am publicat într‑un număr recent despre viaţa grea, dar exemplară, a soţiei fratelui păstor Teofil Talpeş şi cred că a fost suficient.
– Bine, dar asta nu înseamnă că nu puteţi publica şi sfaturile mele.
– Sunteţi soţie de păstor?, am încercat eu să‑i traduc motivul reţinerii mele.5
– Nu, dar asta nu înseamnă nimica. Ştiu cum trebuie să se comporte o astfel de femeie. Cred că articolul meu este foarte necesar.
– Vă rog să mă iertaţi, dar n‑are rost să mi‑l trimiteţi. Sunt multe alte teme pe care aţi putea să le abordaţi în articolele dumneavoastră.
– Eu totuşi vi‑l trimit. Poate că îl veţi pune în arhiva dumneavoastră pentru viitor. Aveţi o asemenea arhivă, nu‑i aşa?
– Desigur, dar n‑am nevoie de acest articol nici acum şi nici mai târziu. Vă rog să nu mi‑l trimiteţi.
După clic‑ul telefonului pus în furcă, am răbufnit într‑un ţipăt scurt care a eliberat toată tensiunea mea interioară şi mi‑am plecat capul smerit într‑o rugăciune. M‑am rugat pentru doamna de la capătul firului, dar... Şi pentru mine.
„Arta de a fi soţia păstorului”! Mi‑a venit în minte imediat chipul mamei mele, soţia păstorului Vasile Brânzei. În arhiva memoriei mele, ea era aşezată lângă alte soţii de păstori: Sabina Wurmbrand, Valerica Popescu, Emilia Serac, Cornelia Taloş, Mia Ştefănuţi, Tenzi Popovici... Nu puteam în ruptul capului să le văd pe aceste femei sfinte încadrate acum sub calificativul de „artiste”!
„Arta de a fi păstor”, „Arta de a fi soţia păstorului”... De undeva, din alte arhive ale sufletului, mi‑a venit în minte ecoul unei afirmaţii categorice a lui A.W. Tozer: „Singura artă creştină este arta de a purta crucea.”
În februarie 2005, am fost la Portland să depun omagiul recunoştinţei mele lângă sicriul care adăpostea temporar trupul surorii Valerica Popescu, soţia fratelui Aurel Popescu. Mamă a şase copii, sora Valerica ne „înfiase” în inima ei şi pe noi ceilalţi, îndrăgostiţii ucenici ai soţului ei. Medic pediatru de profesie, sora Valerica era obişnuită cu copiii şi, deformaţie profesională poate, ne‑a „tratat” mereu atentă la bucuriile şi necazurile noastre. Devenisem astfel de‑a lungul vremii frate şi prieten cu Andrei şi cu Alecu, cei doi băieţi ai ei.5
Serviciul de priveghi a fost îmbăiat într‑o lumină dulce şi duioasă. Prietenii veniţi de aproape sau de departe au deşirat lanţul amintirilor care pavaseră drumul trecutului înspre prezentul care ne înghesuise până la refuz în clădirea bisericii din Beaverton. Dintre cei ce au vorbit, Relu Băbuţ, prieten vechi al familiei, a ţinut să‑i spună ceva foarte personal lui Aurel Popescu:
– Ai fost şi eşti un om deosebit, un far ales de Dumnezeu să răspândească lumina în jur. Ai luminat o generaţie de credincioşi cu lumina predicilor şi a mărturiei tale. Vreau însă să îţi spun acum ce nu ţi‑am spus niciodată. Orice far trebuie să fie înălţat sus şi aşezat pe un turn ca să poată fi văzut până departe şi să poată răspândi lumina. Ei bine, turnul acesta care te‑a purtat în toţi anii aceştia a fost... sora Valerica. Fără ea n‑ai fi fost ceea ce eşti astăzi. Fără cântecele ei, dar mai ales fără jertfa ei necurmată, n‑ai fi făcut nici pe departe ceea ce te‑a ajutat Dumnezeu să faci. Oamenii te‑au văzut sus pe tine, dar foarte puţini au privit spre sora Valerica. Ea te‑a cărat însă mereu şi te‑a sprijinit ca să‑ţi poţi face tu liniştit lucrarea.
În liniştea luminoasă a sălii, mintea mi‑a zburat la o altă întâmplare. Era prin 1992... L‑am însoţit pe fratele Aurel spre Palos Verde, într‑o vizită la familia Wurmbrand. La capătul drumului ne aştepta o uşă deschisă primăvăratec şi inimi pline de iubire. Aşezat pe tradiţionalul fotoliu, nenea Richard ne‑a salutat rând pe rând cu câte un zâmbet, dar ochii lui căutau în continuare spre canatul uşii deschise...
– Aurele, unde‑i Valerica?
– Ea n‑a venit de data asta. A rămas acasă.
– Atunci poţi să pleci şi tu! Fără Valerica n‑ai nici un fel de farmec. Poţi să pleci...
Aurel Popescu
M‑au invitat la un botez în 18 decembrie 2005. M‑am dus la Portland şi din bucuria de a‑l mai vedea o dată pe fratele Aurel Popescu. După serviciul de dimineaţă, mi‑a spus: „Ne vedem 5
diseară. Dacă e răpirea până atunci, eu nu mai vin. Vă descurcaţi voi singuri...”
Am remarcat mereu la dânsul şi la alţi sfinţi îndrăgostiţi de Mirele lor această fierbinte nerăbdare născută din convingerea că cel mai important lucru este aşteptarea şi pregătirea pentru revenirea Domnului Isus. De fapt, un mare prelat occidental, o adevărată „faţă bisericească”, spunea cu dispreţ, vorbind fără să ştie ca marele preot din Ierusalimul de altădată, despre această caracteristică evanghelică: „Neoprotestanţii ăştia nu ţin seama de nici o tradiţie a bisericii milenare! Pentru ei nu contează decât Biblia! Se comportă simplist, de parcă Christos S‑ar fi înălţat la cer ieri, S‑ar întoarce înapoi mâine, iar astăzi ei au datoria să spună urgent la toţi oamenii despre aceasta!”
Una dintre doctrinele bisericii creştine este cea despre „iminenta revenire a Domnului Isus”. Toţi sfinţii adevăraţi din toate generaţiile au trăit cu presimţirea că El va reveni în timpul vieţii lor. Aceasta nu este dovada unei greşeli de interpretare a textului sacru, ci rezultatul unei foarte înţelepte decizii a lui Dumnezeu.
Orice bun părinte ştie că, la plecarea în oraş, nu este bine să le spui copiilor: „Nu daţi casa peste cap! Păstraţi ordinea şi fiţi cuminţi. Ne întoarcem pe la ora opt.” Dacă ar face aşa, copii poznaşi ar da casa peste cap până la ora şapte şi jumătate şi s‑ar apuca să pună totul în rânduială doar cu o jumătate de ora înainte de revenirea părinţilor.
Un părinte înţelept le va spune în schimb copiilor: „Nu daţi casa peste cap! Păstraţi ordinea şi fiţi cuminţi. Ne întoarcem repede.” O asemenea exprimare îi va face pe copii să stea cu adevărat cuminţi şi să pândească revenirea părinţilor, interpretând fiecare zgomot de afară drept un semn al reîntoarcerii lor.
Ca un părinte foarte înţelept, Dumnezeu le-a lăsat copiilor Lui prin Christos acest asemănător mesaj: „Iată, Eu vin curând! Şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apocalipsa 2:12; 22:7; 3:11; 22:20)
Aceasta l‑a făcut până şi pe apostolul Pavel să creadă că revenirea Domnului va avea loc în generaţia lui:5
„Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v‑am sfătuit. Şi astfel să vă purtaţi cuviincios cu cei de afară şi să n‑aveţi trebuinţă de nimeni. Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n‑au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua‑o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Christos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi‑vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte.” (1 Tesaloniceni 4:11‑18)
Gheorghe Pop
În toamna anului 1938, grupul de credincioşi baptişti păstoriţi de Gheorghe Pop au închiriat un spaţiu în locuinţa din strada Lt. Aurel Bodea nr. 16, unde au deschis o casă de rugăciune. Tot în 1938 s‑au constituit aici în Comunitatea Baptistă nr. 4.
Sala de cult avea dimensiunea de 10x5,5 m. Păstorul bisericii a fost Gheorghe Pop, diacon, Ioan Vlad, dirijorul corului mixt, Ioan Verşegan. Sala era plină până la refuz, cuprinzând 118 membri botezaţi. O caracteristică a acestei biserici a fost aceea că membrii erau, în afara celor români, şi din alte etnii: bulgari, greci, ruşi şi cca. 20 de evrei (în perioada de persecuţie din 1939‑1942). Printre aceşti evrei s‑a aflat şi familia lui Richard şi Sabina Wurmbrand. Biserica a funcţionat un timp şi după decretul din 28 decembrie 1942, care suprima activitatea cultului baptist.
În acea perioadă, la un serviciu duminical, a intrat în sală domnul Gurguţă, şeful Secţiei de Poliţie, însoţit de câţiva poliţişti, care s‑au aşezat şi au ascultat şi ei programul, cu mare atenţie. Pastorul bisericii a predicat cu multă însufleţire, ştiind că aceasta va fi ultima sa vorbire de la amvon şi că va urma închiderea bisericii şi arestarea celor din sală. După rugăciunea de încheiere 55
a programului şi cântarea în comun, în timpul strângerii colectei obişnuite, păstorul a spus că are de făcut un anunţ public: „Avem între noi pe domnul Şef de la Poliţie, care poate are să ne spună ceva în legătură cu noile ordine.” Domnul Gurguţă a zis: „Dumnezeu să vă ajute” şi a făcut semn soldaţilor să iasă. Un martor din biserică a relatat faptul că şi domnul Gurguţă contribuise alături de ceilalţi credincioşi la colectă, spunându‑le soldaţilor: „Puneţi şi voi, că merită.”
După câteva zile însă, proprietarul imobilului a cerut rezilierea contractului de închiriere şi biserica a fost închisă în 1943.
(Trimisă de Ilie Pop, din Bucureşti,
fiul fratelui Gheorghe Pop)
Vasile Brknzei
2 septembrie 2004. L‑am găsit acasă, puţin mai obosit şi mai agitat ca de obicei.
– Cum te simţi? l‑am întrebat.
– Sunt tare necăjit că nu mai pot face lucrurile ca altădată... Obosesc aşa de repede! Aproape că nu mai sunt în stare de nimic.
L‑am privit cu simpatie şi‑mi căutam câteva cuvinte prin care să‑l încurajez. N‑am apucat. A făcut‑o el însuşi:
– Nu‑i nimic. Am pe Duhul Sfânt în mine şi măcar atât pot să fac... să‑l împiedic pe Antichrist să vină. Cât timp îl purtăm noi în inimi pe Duhul Sfânt, el îl ţine pe Antichrist la locul lui şi nu‑i dă voie să‑şi facă încă lucrarea. Mă rog pentru toţi oamenii, mă gândesc la Împărăţia lui Dumnezeu şi... îl împiedic pe Antichrist să vină. Iată ce încă mai pot să fac.
Lumea credinyei
Acum 10 ani am predicat la Bethel din Evrei 11. Bineînţeles că am vorbit despre credinţă, pe care am definit‑o ca „mâna întinsă în nevăzut să aducă în realitate lucrurile nădăjduite”.
Ajuns acasă, m‑am simţit îndemnat de Dumnezeu să încep o discuţie cu prietenul şi colegul meu de liceu, Ionică Dumitru. 56
L‑am întrebat dacă are credinţă. Mi‑a spus că are. I‑am spus că trebuie să o dovedim amândoi. M‑a privit întrebător. I‑am spus:
– Crezi că putem înfiinţa o biserică în satul tău din România?
Mi‑a răspuns:
– Nu! Oamenii din satul meu sunt răi şi stricaţi. N‑avem nici o şansă...
Am continuat:
– Noi n‑avem nici o şansă, dar crezi că Dumnezeu poate s‑o facă?
Şovăind şi cântărindu‑şi cu grijă cuvintele, mi‑a răspuns:
– Păi, dacă Dumnezeu poate totul, poate şi să mântuie oamenii din Mihăileşti, Ilfov.
– Chiar crezi?
– Bineînţeles că o cred.
– Dacă o credem amândoi, trebuie să întindem mâna credinţei în nevăzut şi să aducem biserica din Mihăileşti în realitate. Eşti gata să pui banii acolo unde‑ţi sunt vorbele? Punem jumătate‑jumătate şi finanţăm un plantator de biserici să meargă în Mihăileşti.
Zis şi făcut. Dumnezeu ne‑a scos în cale un om cum nu se putea mai potrivit, Valerică Ursache, de la Biserica Creştină după Evanghelie din Bucureşti. Împreună cu fratele lui, Viorel, cei doi au început să viziteze rudele lui Ionică din Mihăileşti.
În doar câteva luni de zile, Dumnezeu a adus la mântuire câţiva oameni de acolo. Ca să fie cum nu se poate mai bine, primii au fost rudele lui Ionică.
Am privit întâmplarea aceasta ca o ocazie de ucenicie şi de punere în aplicare a unei lecţii predicate în biserică şi eram tare mulţumit că Dumnezeu răspunsese, iar eu aveam sentimentul unei datorii împlinite. Numai că Duhul lui Dumnezeu mi‑a şoptit duios o mustrare: „Ionică a reuşit în Mihăileşti, dar tu ce faci cu locul de unde ai plecat tu în America? Ce faci cu cartierul Berceni din Bucureşti? Tu ai credinţă pentru oamenii de acolo?”
Mărturisesc cu ruşine că la ei nu mă gândisem. Smerit, m‑am dus la Ionică şi i‑am spus: 57
– Te las singur cu sponsorizarea financiară în Mihăileşti. Trebuie să încep ceva în cartierul Berceni.
Dumnezeu îl trimisese deja acolo pe fratele Vali Radu. Era omul potrivit la locul potrivit. Astăzi, în Berceni există o adunare vibrantă şi cu un mare avânt misionar. Cei de acolo au plantat alte patru-cinci puncte de misiune, unele maturizate deja în biserici de sine stătătoare.
De ce vă spun toate aceste lucruri? Ca să am un punct de plecare pentru o temă foarte importantă. Biblia spune: „Facă‑ţi‑se după credinţa ta.” Realitatea este „elastică” şi se mulează pe dimensiunile credinţei noastre. Oricât de extraordinară ar părea această afirmaţie în contextul raţional din gândirea modernă, ea este perfect adevărată!
Am să încerc să ilustrez acest lucru printr‑o întâmplare relatată în cartea a doua a Împăraţilor, capitolul 5. Este vorba despre vindecarea lui Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei.
Textul ne spune că o serie de oameni au fost confruntaţi cu aceeaşi problemă, dar au reacţionat diferit. Problema a fost vindecarea leprei.
Unii dintre cei amintiţi acolo au spus că vindecarea leprei este posibilă. În categoria acestora îi putem cita pe fetiţa ajunsă în robie, pe împăratul Siriei şi pe Elisei.
Alţii au spus că vindecarea leprei este imposibilă. În categoria lor îi putem enumera pe împăratul lui Israel şi pe... imensa majoritate a oamenilor care trăiau în acele timpuri. Cine a avut dreptate?
Nu vă grăbiţi să răspundeţi pripit la această întrebare. Înainte de a vă lăsa să o faceţi, daţi‑mi voie să vă mai spun câteva lucruri.
Este foarte greu să judecăm realitatea dacă luăm în considerare numai „ceea ce se vede”. Creştinismul are privilegiul de a trece prin credinţă dincolo de ceea ce se vede şi de a înfăptui în ascultare de Dumnezeu lucruri „nemaipomenite”. La o privire mai atentă, întâmplarea cu Naaman ne arată că el, ca şi noi toţi, a pendulat activităţile lui între „lucrurile inutile” şi „lucrurile necesare”. Într‑adevăr, judecate de noi prin prisma raţiunii, unele 58
dintre faptele noastre trec examenul necesităţii, în timp ce altele nu trec.
De exemplu, a trebuit ca Naaman să plece din ţara lui şi să vină în Israel ca să fie vindecat? A trebuit. A trebuit ca Naaman să se ducă la împăratul lui Israel ca să fie vindecat? Asta n‑a trebuit, ci a fost de‑a dreptul o pierdere de vreme. A trebuit ca Naaman să meargă la prorocul Elisei? A trebuit. A trebuit ca Naaman să se scalde în Iordan? Deşi a părut iniţial o pierdere de vreme, se pare că a trebuit. A trebuit ca Naaman să se scalde de şapte ori în Iordan? Greu de spus! Dar dacă se scălda numai de şase ori? Ar fi fost o încercare inutilă? Cu siguranţă că da! N‑ajungea să se scalde în Iordan o singură dată? Nu. De ce? Este imposibil de răspuns raţional la această întrebare. La fel de greu ca şi explicaţia superiorităţii apei murdare a Iordanului în comparaţie cu Abana şi Parpar, apele limpezi, de munte, ale Siriei.
În viaţa celui pornit să împlinească voia lui Dumnezeu, acţiunile cad de multe ori aparent în această paradoxală categorie a „lucrurilor nenecesare” sau „inutile”. Convingerea mea cea mai intimă este că „toate” faptele credinciosului sunt în ultimă instanţă „inutile”. Dumnezeu ne‑a rânduit să ne „specializăm” în lucruri inutile. Vom gradua în ziua judecăţii cu diploma de „robi netrebnici”, specializaţi în „lucruri nenecesare”!
Iată de exemplu rugăciunea. Este necesar să ne rugăm? Nu Se poate descurca Dumnezeu fără rugăciunile noastre? Îmi aduc aminte că aceasta a fost una dintre cele mai complexe probleme cu care m‑am confruntat după ce eu însumi m‑am întors la Dumnezeu. Peste muţi ani de zile, când încercam să ţin un studiu despre viaţa de rugăciune pentru tinerii din biserica noastră, m‑am lovit de acelaşi paradox. Problema pe care o am cu tinerii este că mulţi dintre ei... încă gândesc! Cu vârsta, ei vor începe să accepte fără contestare o întreagă serie de lucruri. Când mai sunt tineri însă, când mintea lor mai este încă ascuţită şi în căutare personală de răspunsuri, tinerii gândesc şi... întreabă!
– Daniel, dacă Dumnezeu şi aşa ştie tot, de ce mai trebuie să mă rog eu ca să‑I spun anumite lucruri? Dacă Biblia spune să nu ne îngrijorăm de nimic, „căci Tatăl nostru ştie de ce avem trebuinţă” 59
şi ne va purta El Însuşi de grijă, de ce trebuie să‑I mai cerem noi „pâinea cea de toate zilele”? Dacă Pavel ne spune că, de fapt, noi „nici nu ştim cum să ne rugăm”, ci Duhul mijloceşte pentru noi „cu suspine negrăite”, de ce mai trebuie să ne rugăm? Nu este rugăciunea o treabă inutilă?
Este foarte greu să dai un răspuns „raţional” acestor întrebări. Pentru multă vreme, pentru mine rugăciunea a fost un fel de dialog de genul: „Doamne, eu ştiu că Tu ştii că eu ştiu că Tu ştii că eu ştiu că Tu ştii..., dar totuşi Îţi mai spun şi eu că...” Adevărul este că noi trebuie să ne rugăm pentru motive mult mai adânci decât un dialog superficial cu Dumnezeu despre realităţile zilnice. De ce trebuie însă să ne rugăm?
Să luăm apoi „vestirea Evangheliei”.
Oare nu este adevărat că cei „aleşi” au fost scrişi în cartea Mielului înainte de întemeierea lumii? Oare nu este clar din primele trei capitole ale Epistolei către Efeseni că tot planul de mântuire a fost deja „terminat” din punctul lui Dumnezeu de vedere? În toate aceste trei capitole nu se spune nimic despre ceea ce ar putea să facă omul.
Oare nu scrie în Romani că, privit din perspectiva eternităţii, din afară de timp, procesul reintegrării mântuiţilor în slava cerului este deja determinat?
„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe care i‑a cunoscut mai dinainte, i‑a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi‑născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i‑a hotărât mai dinainte, i‑a şi chemat; şi pe aceia pe care i‑a chemat, i‑a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i‑a socotit neprihăniţi, i‑a şi proslăvit.” (Romani 8:28‑30)
Diferenţele de vedere în această privinţă i‑au făcut pe doi dintre marii oameni ai Reformei să‑şi sfătuiască adunările în mod diferit. Luther îi certa pe cei din audienţă şi le spunea: „Ce căutaţi aici? Voi deja aţi primit mântuirea. Duceţi‑vă la colţurile drumurilor şi aduceţi‑i pe alţii să vină aici. Daţi‑le o şansă să asculte şi ei Evanghelia.” Calvin, pe de altă parte, le spunea cam aşa: „Nu vă 60
pierdeţi cu firea, cine este rânduit va fi mântuit. Niciunul dintre cei aleşi nu va rămâne afară. Chiar dacă este în jungla Africii, Dumnezeu va găsi un mijloc ca să‑l salveze şi de acolo.”
Trebuie să răspândim Evanghelia sau nu? Depinde mântuirea altora de lucrarea noastră sau nu depinde? Raţiunea este şi aici în impas. Răspunsul trebuie să ne vină din altă parte.
Să considerăm apoi botezul în apă. Este el necesar sau e doar o baie inutilă? Ce bun ne poate aduce o simplă scufundare în apă? Mai ales în veacul modern, de ce trebuie să ne ţinem de aceasta „rânduială” arhaică? Există răspunsul că botezul este un act simbolic de integrare în trupul colectiv al Bisericii, mulţimea celor mântuiţi prin credinţa în moartea şi învierea Domnului Isus. Dar nu se poate face aceasta şi fără efectuarea unei „băi rituale”? Ce folos aduce ea? Unora li se pare de‑a dreptul „inutilă”!
Pentru alţii, chiar şi ideea de a te afilia formal cu o adunare locală de credincioşi este ridicolă. Ei cred că este suficient să faci parte din Biserica „adevărată”, Biserica „invizibilă” a lui Christos, Biserica din toate timpurile şi din toate veacurile. Sună frumos, nu?
Este adevărat că idealismul fals al ideii iese la iveală de îndată ce cazi la pat sau intri într‑un spital în care ai nevoie de un „păstor real” care să te viziteze şi de fraţi şi surori „reale” care să te ajute. Şi apoi, cum vei rezolva problema „zeciuielii tale invizibile”, şi a invizibilei trăiri în părtăşia sfinţilor şi a vegherii „unii asupra altora”?
Este clar că există nişte lucrări aparent „inutile” în viaţa celor ce trebuie să asculte de Dumnezeu. La fel ca noi, Naaman a trebuit şi el să se califice în „nenecesar” şi să se scufunde în Iordan, nu o dată, nu de două ori, nu de şase ori, ci de exact şapte ori!
Confruntat cu aceste lucruri „necesare” şi „nenecesare”, Naaman a oscilat între credinţă şi necredinţă. Măsura în care s‑a arătat credinţa lui a fost exact măsura în care a fost ascultător în problemele „nenecesare”, aparent „inutile”. A biruit credinţa? Da, dar numai după ce a trecut tratamentul obstacolelor. Urmăriţi drumul lui lăuntric. De la disperare la vestea că undeva, în ţara lui Israel, există un vindecător. Din răspunsul primit la Ierusalim era 6
cât pe ce să se prăbuşească în necredinţă. Apoi a urmat întâlnirea cu profetul, nici aceasta aşa cum ar fi crezut el că ar fi trebuit să se întâmple. Când a auzit mesajul trimis prin slujitorul omului lui Dumnezeu, era cât pe ce să plece furios înapoi. Au fost însă unii care l‑au sfătuit să „asculte”, chiar dacă i se pare fără sens. Fără perseverarea lui până la capăt, fără ascultarea lui totală, credinţa lui ar fi doar insuficientă, căci o ascultare parţială este la urma urmei tot o neascultare!
Ce vreau să spun? Vreau să spun că Dumnezeu poate măsura credinţa noastră din ascultarea pe care I‑o acordăm atunci când ne cere să facem lucruri aparent „inutile”, lucruri „nenecesare raţional” ca „rugăciunea”, „botezul” şi „integrarea într‑o adunare locală”. Arată‑mi faptele ascultării tale şi eu îţi voi putea arăta realitatea credinţei tale!
În lumea creştină, eşti şi ai în funcţie de ceea ce crezi. Ne‑am deprins din păcate să vedem lumea din jur, „realitatea” cotidiană cum o numim noi, prin ochi materialişti dialectici. Judecăm cu mintea noastră ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate. Ne comportăm ca şi cum s‑ar putea să fim „credincioşi” numai cu duhul, dar să rămânem mereu cu mintea doar la nivelul raţiunii. Se cere astăzi o convertire a minţii la viaţa trăită prin credinţă. Dacă ai ajuns la credinţa în Dumnezeu, mintea ta trebuie să înţeleagă că „tot ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd” şi că universul este cu mult mai mult decât aceea ce se vede. Cine crede într‑un Dumnezeu nevăzut, spirit infinit şi perfect, trebuie să iasă dincolo de găoacea materială a acestei lumi şi să‑şi întindă aripile în dimensiunile nevăzute ale lumii lui Dumnezeu. Marii oameni ai credinţei din Biblie au fost oameni care au trăit dincolo de limitele realităţii lumii materiale. Unul dintre ei s‑a rugat pentru slujitorul lui şi pentru mulţi dintre noi: „Doamne, deschide‑i ochii ca să vadă!”
Realitatea din jur este „elastică” şi se modelează după dimensiunile credinţei noastre. Care dintre cele două grupe de oameni a avut dreptate în ceea ce priveşte posibilitatea vindecării leprei? Singurul răspuns exact este: „Şi unii şi ceilalţi!” Pentru cei ce n‑au crezut, lepra a rămas nevindecabilă. Pentru cei ce au crezut, 6
lepra a fost vindecată! „Facă‑ţi‑se după credinţa ta!” i-a spus odată Domnul Isus unuia. Altuia, care I‑a spus: „Doamne, dacă poţi, vindecă‑mi băiatul!”, El i‑a replicat: „Tu zici: «Dacă poţi...» Totul este cu putinţă celui ce crede.” Cu alte cuvinte, limitele posibilului nu sunt la ce pot Eu, ci la ce dimensiuni are credinţa ta!
Poporul de atunci şi împăratul de la Ierusalim n‑au crezut şi n‑au avut! Fetiţa din robie, Elisei, sfătuitorii şi Naaman au crezut şi au avut! „Nu ţi‑am spus că dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu?” (Ioan 11:40)
Doi oameni se îmbolnăvesc de aceeaşi boală, unul crede şi se face bine. Celălalt este bolnav în credinţă şi rămâne şi cu boala din trup. Doi credincioşi stau pe aceeaşi bancă din biserică şi ascultă aceeaşi predică, dar fiecare trăieşte în realitatea dimensiunilor credinţei sale. Umblarea cu Dumnezeu este altfel la fiecare dintre noi.
Dumnezeu face totul, dar noi trebuie să ne specializăm să ascultăm şi ascultându‑L, să trecem peste limitele „posibilului” cotidian şi dincolo de „improbabil” să ajungem să căpătăm ceea ce nu se poate primi decât „prin credinţă”. Care este calea într‑acolo? Este calea ascultării. Ascultă ce‑ţi spune Dumnezeu şi fă ce ţi se cere. Nu contează dacă ţi se pare „inutil” sau fără importanţă. Tu fă ce zice Dumnezeu şi lasă‑L pe El să răspundă celor ce te întreabă. Ascultarea ta este măsura credinţei tale în Dumnezeu. De cât de mult asculţi depinde în ce fel de lume trăieşti; în lumea dimensiunilor tale omeneşti sau în lumea infinit mai frumoasă şi mai mare a Celui ce poate totul.
Auzite prin biserici...
Poporule, dacă te pocăieşti, am să lucrez în mijlocul tău ca‑n filme...
Un păstor spuse la o înmormântare: „Acest cadavru a fost membru în biserica noastră peste 30 de ani.”
Pseudo ‑profeţie: „Suflete cu ochelari, cu cizme de cauciuc din rândul doi...” 6
Un păstor care vizita o închisoare şi‑a nenorocit mesajul predicii sale cu introducerea: „Mă bucur foarte mult să văd aşa de multă lume aici.”
O soră mai în vârstă s‑a apropiat de misionarul care predicase în acea dimineaţă despre lucrurile veşnice şi i‑a spus: „Frate, n‑am ştiut cum e iadul cu adevărat până n‑aţi venit dumneavoastră aici.”
Anunţ: „Predica de duminică seara va fi despre chinurile iadului. Veniţi mai repede ca să participaţi la repetiţia de cor.”
Cei ce mă cunoaşteţi ştiţi că nu obişnuiesc să mă duc la sfârşit să dau mâna cu oamenii la uşă. Asta pentru că în copilărie am auzit de prea multe ori spunându‑se de la amvon: „Şi acum îl rugăm pe fratele să treacă în spate ca să‑i strângă fraţii mâna la uşă.” Nici atunci şi nici acum nu‑mi place să‑mi strângă cineva mâna „la uşă”...
Mulţumiţi-I lui Dumnezeu pentru toate lucrurile... Păstorul unei anumite biserici obişnuia să includă întotdeauna în rugăciunea de început a serviciului divin un subiect pentru care să-I mulţumească lui Dumnezeu. Făcea aceasta pentru a instaura de la început un climat de optimism şi de încredere în Dumnezeu. Una dintre duminici a fost însă din cale afară de ploioasă şi rece, iar cei veniţi la adunarea bisericii erau foarte puţini la număr. Un mucalit a rostit printre dinţi: „Sunt curios pentru ce va mulţumi păstorul nostru astăzi...” Cu faţa senină şi cu întreaga fiinţă plină de recunoştinţă, păstorul s‑a rugat: „Doamne, Îţi mulţumim că nu toate duminicile sunt ca aceasta!”
Ioan Dkmbeanu
„Nu era el lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre lumină.” Oamenii au două posibilităţi să răspândească lumina: să fie ei înşişi lumină sau să reflecte lumina răspândită de alţii. Ioan Botezătorul a netezit căile pentru ca Isus Christos să poată veni la oameni. Ioan Dâmbeanu a ieşit din anonimatul mulţimii ca să răspândească lumina cunoştinţei de Dumnezeu prin intermediul benzilor de casetofon şi al casetelor audio.6
Se spune că cine îi dă altuia un pahar cu apă în Numele Domnului Isus nu‑şi va pierde răsplata. (Matei 10:42) Nu are importanţă dacă acest om a scos el însuşi apa din fântână sau doar a dăruit apa scoasă de un altul. Important este că apa a ajuns la cel însetat prin intermediul lui.
Pasiunea după adevăr şi dreptate l‑a mânat să facă parte, alături de Pavel Nicolescu, Nelu Târziu, Nelu Moldovan, Petru Cocârţău, Nicolae Rădoi şi Iuhaz Emeric, dintre întemeietorii „Asociaţiei pentru Libertate Religioasă şi de Conştiinţă” din România, care gemea sub dictatura lui Ceauşescu.
Ioan Dâmbeanu n‑a fost şi nici nu este predicator. Din dragoste pentru răspândirea Cuvântului a fost însă printre primii care au plătit aproape o avere pentru pe atunci nou apărutele magnetofoane „Tesla”. A colindat bisericile ca să adune predici şi cântări bune şi le‑a purtat apoi harnic înspre cei însetaţi după neprihănire. Aceeaşi pasiune a răspândirii Cuvântului l‑a făcut să părăsească biserica Bellflower din Los Angeles, unde a funcţionat ani de zile ca uşier al adunării, pentru ca să se mute ca membru în biserica noastră, Bethel din Anaheim, unde a înfiinţat şi a condus departamentul de misiune prin casete audio.
Prin anul 2004, fratele Dâmbeanu a trimis nişte casete înregistrate la Bethel tocmai la Zalău. Acolo, pastorul penticostal le‑a dat unor doamne aflate în spital. În timpul vizitei de duminică dimineaţa, doctorul le‑a întrebat:
– Ce ascultaţi acolo?
– Ascultăm cuvintele lui Dumnezeu, că doar este sfânta duminică, a venit răspunsul.
Spre prânz, doctorul s‑a întors şi a cerut şi el să asculte casetele. Doamnele i le‑au dat cu plăcere. Peste puţină vreme, tot spitalul a aflat că trei medici s‑au „pocăit” şi L‑au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor.
Femeile creştine intraseră în spital ca paciente să fie tratate de doctori. În schimb, „leacurile” oferite de ele i‑au vindecat pe doctori de o boală mult mai grea şi incurabilă, boala păcatului. Doctorii le‑au tratat trupurile pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii. Ele le‑au tratat sufletele pentru dobândirea vieţii eterne. De la 65
depărtare, când a aflat despre toate acestea, fratele Dâmbeanu I-a mulţumit lui Dumnezeu cu sentimentul unei datorii împlinite.
Iată o mărturie a unuia dintre „colaboratorii” fratelui Nelu:
„Am venit în anul l997 din ţară, cu o mare dorinţă: să îi văd pe fratele Richard şi pe sora Sabina Wurmbrand!
După 1989, am ascultat câteva casete în România cu mesajele dumnealui, am citit cărţile care au apărut la editura Stephanus, dar să le auzi vocea, să îi vezi faţă în faţă, chiar să le pui câteva întrebări, era ceva ce îmi doream foarte tare!
America însă are întinderea unui mare continent şi din statul în care eram, până în California, unde locuiau dumnealor, era o distanţă greu de parcurs, mai ales când este vorba despre veniturile unor proaspeţi emigranţi. Am început să mă resemnez, când cineva (vă mai amintiţi? aţi fost chiar dvs., frate Daniel) mi l‑a recomandat pe fratele Dâmbeanu. Şi aşa am comandat cele 40 de casete prelucrate. Când spun «casete prelucrate», înţeleg o predică încadrată perfect între cântări şi poezii cu acelaşi subiect.
Le‑am ascultat de mai multe ori, le‑am multiplicat de mai multe ori şi am trimis câteva seturi în ţară, apoi am dat şi la românii din Michigan. Ştiţi, cred, cum sunt mesajele fratelui Richard: nu te invită la o anumită confesiune creştină, ci te conduc spre o experimentare personală a dragostei Domnului Isus. Când am ajuns la această vână de izvor, credeţi că m‑am mai putut opri? Am sunat la fratele Dâmbeanu şi l‑am întrebat: «Ce casete mai ai, frate Ioan?» N‑a trecut mult şi am primit un catalog cu titluri de casete. Aşa se face ca din sutele de titluri de casete, culese în zeci de ani şi prelucrate de dânsul (ştiu că pentru fiecare munceşte peste 3 ore) «fonoteca mea de aur» s‑a îmbogăţit foarte mult. (Săptămâna aceasta m‑a sunat un frate şofer care era în cursă prin Georgia. Tocmai terminase de ascultat ultimele cinci casete cu mărturii, pe care le‑a primit tot de la misiunea fratelui Ioan. Mi‑a spus că le‑a ascultat cu lacrimi în ochi.)
În anul 2000, am multiplicat din casete şi le‑am trimis şi unor unchi de‑a mei în Canada. Nu a trecut mult şi m‑a sunat mătuşa şi mi‑a povestit plângând ce schimbare s‑a produs în familia lor, ce aplanare de situaţii. 66
În vara anului 2002, a venit fiul meu din România şi era cumva tare speriat de o ispită care i se părea prea mare ca să o poată birui singur. Dar a ascultat la rând «fonoteca de aur» cu casetele mele de la fratele Dâmbeanu şi s‑a rededicat Domnului. L‑am văzut apoi cum a crescut spiritual.
V‑am scris doar de aceste două întâmplări în care Dumnezeu a lucrat la inima oamenilor prin aceste casete. Ele sunt însă cu mult mai multe. Slăvit să fie Domnul! Ce frumos este sa lucrezi pentru Domnul acolo unde eşti, cu ceea ce ai la îndemână.” (Lidia Stâncel)
Mama Vila
Sora Vila şi fratele Nelu Dâmbeanu au venit în America cu mulţi ani în urmă, dar America n‑a reuşit să le schimbe nici graiul şi nici traiul....
Duminică 7 martie 2004, sora Vila ne‑a spus o poezie care, venită de pe buzele unei persoane care a împlinit vârsta de... ani, a căpătat dintr‑o dată aureola unui mesaj testamentar:
Îndemn
Dac‑ai văzut un om murind vreodată,
Gândeşte‑te că ai aceeaşi soartă
Te‑aşteaptă‑aceeaşi groapă desfundată
Şi‑acelaş val spre veşnicii te poartă.
De blândul Christ să nu uiţi niciodată
Şi nu uita că El e‑a vieţii poartă
Cât viaţa‑n lume să trăieşti ţi‑e dată.
Iubeşte, crede, suferă şi iartă.
Nu te‑ngriji de ziua care vine,
Ziua de mâine las‑o‑n grija sorţii.
Trăieşte azi aşa cum se cuvine,
Având în minte pururi ceasul morţii.67
Crezând deplin în viaţa viitoare,
Omoară tot ce‑i muritor în tine,
Strânge‑ţi comori în veci nepieritoare,
Ca‑n veci de veci să‑ţi fie ţie bine.
Tudor Popescu
În 13 decembrie 2003, am primit de la fratele Şerban Constantinescu o predică ţinută de Tudor Popescu în mai 1950. Este intitulată „Totuşi”. Mi s‑a părut utilă şi actuală, de aceea o transcriu mai jos;
„Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine.” (Psalmul 73:23)
Un om venind la un vestitor al Evangheliei mai devreme, a fost invitat să‑l aştepte în biroul său de lucru. Aşteptând acolo, a văzut scris pe perete un cuvânt: „Totuşi”. Şi se întrebă ce să însemne acest cuvânt. Când a venit vestitorul Evangheliei, i‑a spus:
– M‑am străduit să înţeleg ce înseamnă cuvântul acesta, dar n‑am reuşit. Un singur cuvânt nu‑mi spune nimic.
– Şi eu mă străduiesc să pătrund înţelesul acestui cuvânt. Cât am înţeles mi‑a fost o mare binecuvântare. Cuvântul este din Psalmul 73:23: „Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m‑ai apucat de mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.” Învăţ să‑l pun în faţa ochilor mei mai ales când sunt ispitit, amărât, în întristare, în durere.
Suntem pe pământ străin. Ispite ne pândesc la tot pasul. Greutăţi, nevoi, necazuri vin fără încetare în viaţa aceasta pe pământ. Lumea ştie cum să atragă sufletele, dar ştie şi cum să le sperie ca să nu vină la Domnul Isus, iar dacă au venit, să le atragă înapoi, fie ademenindu‑le, fie prin ameninţări. Dar dacă putem spune: „Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine”, lumea nu‑şi mai poate atinge scopul. În Domnul Isus avem mai mult decât ne‑ar putea da lumea.
O doamnă moştenise o avere frumoasă şi ducea o viaţă plăcută, în lux şi bogăţie. Dar i‑a murit soţul, apoi copiii, averea i s‑a spulberat, cei dragi s‑au dus, iar ea se găsea acum pe un pat 68
de suferinţă. A învăţat însă să spună: „Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine.” Curând, a devenit o fiinţă mai fericită decât fusese înainte, plină de pace şi de nădejde.
Într‑o familie distinsă, singurul copil, o fiică de 30 de ani, zăcea paralizată de 25 de ani, în pat.
Alături de ea se afla Biblia, hrana ei de fiecare zi. Despre acea fiică, părinţii spuneau: „De câte ori suntem întristaţi, îngânduraţi, trudiţi, având vreo amărăciune, vreo neînţelegere chiar, venim aici, la fiica noastră, care este pe patul de suferinţă de 25 de ani, şi aici ni se deschide cerul.” Fie numai prin suferinţa pe care o îndura cu atâta răbdare, fie printr‑un cuvânt din Scriptură, fata lor era gata să‑i mângâie în orice împrejurare.
Când vizităm pe cineva bolnav, ni se întâmplă poate şi nouă să spunem: „Mi‑e necaz pe mine însumi din pricina nerecunoştinţei mele. Să mă plâng de ceva? Iată, fiinţa aceasta, atât de bolnavă de reumatism, de cancer, de tuberculoză... câtă mângâiere, câtă linişte, câtă blândeţe, câtă răbdare, câtă seninătate degajă! Îmi văd nerecunoştinţa pentru starea mea mult mai bună în care mă găsesc. Domnul nostru poate să prefacă suferinţa în binecuvântări, atunci când cel ce suferă realizează prezenţa Domnului alături de el, putând să spună: Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine.” Lucrul acesta este o mare mângâiere pentru orice credincios. Să vizităm mai bine casele de jale, inima ni se va face mai bună şi nu ne vom mai permite să ne ocupăm cu nimicuri, cu denaturări, cu vorbării. Să ne ocupăm cu Domnul Isus şi cu lucrurile cereşti, iar vorbăria să înceteze! Destul Îl întristăm pe Duhul Sfânt; să nu mai facem asta, ca să nu împiedecăm binecuvântările lui Dumnezeu rezervate pentru noi ca Biserică şi pentru fiecare în parte.
David Livingstone, misionar în Africa în secolul trecut, s‑a distins foarte mult în ce priveşte geografia, descoperind în Africa locuri necunoscute. Rapoartele lui au fost trimise la o societate de savanţi, care i‑au dat pentru aceasta mari onoruri. A fost chemat în patrie ca să fie onorat pentru descoperirile pe care le‑a făcut în Africa. Dar Livingstone a spus: „Nu merg să primesc onoruri de la lume, rămân aici, cu sălbaticii aceştia.” El cunoştea mângâierea cuvintelor: „Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine!” El nu umbla după 69
onoruri de la lume şi putea spune: „Sunt mulţumit că Tu eşti cu mine, Doamne, şi pentru că eu sunt cu Tine, prefer să rămân cu negrii din Africa, cărora nimeni nu le‑a vestit Evanghelia până acum.” La plecarea lui de pe pământ, negrii l‑au găsit pe Livingstone în genunchi. Ştiau că avea un anumit timp pentru rugăciune şi l‑au aşteptat mult, ca de obicei, dar, pentru că întârzia, au îndrăznit să intre la el. Când au intrat, au găsit lampa stinsă, şi pe el în genunchi, cu capul în mâini. S‑au retras crezând că se roagă, dar după aceea au înţeles că era mort. A murit singur, într‑o colibă din centrul Africii, fără un prieten sau un însoţitor lângă el, departe de copii, de lume, de adunarea celor credincioşi, dar în genunchi, rugându‑se pentru Africa lui iubită, rugându‑se pentru ea către Cel care a murit pentru păcătoşi, către Mântuitorul Isus. Atunci, s‑au hotărât să‑i ducă corpul pentru a fi transportat în Anglia. Inima i‑au îngropat‑o sub un copac în Africa, iar corpul ‑după ce l‑au îmbălsămat, l‑au înfăşurat şi l‑au purtat pe umeri sute de kilometri, timp de nouă luni, fără să dea înapoi în faţa multor greutăţi, până la un vapor care avea să‑l transporte în ţara lui. În felul acesta şi‑au arătat recunoştinţa faţă de el. „Onorurile lumii păstraţi‑le pentru cine vreţi. Eu prefer să-I slujesc Stăpânului meu.” Domnul să ne pună aceste cuvinte în inimi şi să ne aducă aminte de ele la timpul potrivit!
Poate ţi‑ai pierdut tinereţea, sănătatea, averea. Fii mulţumit că Domnul este cu tine şi repetă bucuros: „Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine!”
Într‑o prăpastie din munţi, creştea o floare rară. Un copilaş a fost rugat de câţiva vizitatori să se lase legat şi coborât în prăpastie, ca să culeagă flori. Băiatul însă nu a vrut.
– Dar tu ai mai cules flori de acestea, i‑au spus vizitatorii.
– Primesc să cobor, numai dacă tata mânuieşte frânghia când mă cobor.
Au vorbit vizitatorii cu tatăl băiatului. Tatăl şi-a legat copilul şi l‑a coborât în prăpastie. Tatăl era într‑un loc unde copilul nu‑l vedea, dar de acolo, tatăl mânuia frânghia cu cea mai mare grijă.
Copilul a cules flori, iar la sfârşit tot tatăl l‑a scos afară.
Sunt unele adâncuri în care ne coboară Tatăl nostru din cer, dar ne coboară numai ca să culegem florile iubirii Lui delicate şi 70
unice. El ne poate trece prin mari adâncuri de suferinţe, dar adesea, tocmai în aceste adâncuri Îşi pune Dumnezeu binecuvântările Sale. Adesea suntem cuprinşi de temeri, dar să ştim bine: dincolo de greutăţile pe care Dumnezeu îngăduie să le întâmpinăm în calea noastră este mâna cea bună a lui Dumnezeu, care mângâie şi binecuvântează.
Asaf, autorul Psalmului 73, spunea amărât:
„Aproape să alunec, aproape să mă poticnesc când vedeam fericirea celor răi, iar pe mine mă vedeam zi de zi lovit şi pedepsit. Într‑adevăr, pe cei răi nimic nu‑i tulbură până la moarte şi trupul le este încărcat de grăsime: n‑au parte de suferinţele omeneşti şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni. Li se bulbucă ochii de grăsime şi au mai mult decât le doreşte inima. Iar eu, care slujesc Domnului, am parte numai de lovituri, de pedepse şi suferinţe.”
Este drept să fie aşa? Ar trebui ca cel credincios să fie scutit de suferinţă!
„M‑am chinuit cu acest lucru ca să‑l pricep, până ce am luat seama la sfârşitul celor răi, când am privit lucrurile din punct de vedere veşnic. Cum sunt nimiciţi într‑o clipă! Sunt pierduţi, mistuiţi de spaimă. Cum piere visul la deşteptare, aşa faci Tu să le piară chipul.” Văzând aceasta, Asaf Îi mărturiseşte Domnului: „Eram prost, un dobitoc înaintea Ta, când mi se amăra inima şi eram străpuns în măruntaie.”
Nu pricep căile Tale, dar rămân la cuvintele:
„Totuşi, eu sunt totdeauna cu Tine;
Tu m‑ai apucat de mâna dreaptă,
Mă vei călăuzi cu sfatul Tău,
Apoi mă vei primi în slavă.”
Olariu
Când l‑au arestat pe fratele Olariu, prietenul fratelui Bradin, unul dintre pionierii bisericilor penticostale din România, torţionarii lui i‑au spus:
– Olariule, ai căutat poarta Raiului şi ai găsit poarta iadului. 7
La aceste cuvinte, fratele Olariu le‑a răspuns:
– Nu, nu! Pe aici se trece!
Rabinul Abraham Herschel spunea: „O credinţă ca a lui Iov nu poate fi zdrobită, pentru ca ea însăşi este rezultatul zdrobirii.”
Chicago O^Hare
Am fost să vizitez de multe ori adunările sfinţilor români din Chicago. Am zburat cu avionul şi am aterizat la aeroportul O’Hare fără să mă întreb nici cine este acest om, nici de ce a ajuns numele său să-i fie dat uneia dintre cele mai mari aerogări din lume. Am aflat între timp şi vreau să vă spun şi vouă.
Prima poveste
Cu mulţi ani în urmă, Al Capone stăpânea efectiv fiecare colţişor al oraşului Chicago. Faima lui Capone nu se datora nicidecum unor fapte eroice şi demne de menţionat. Din contră, în Chicago, oraşul vânturilor, era recunoscut drept urzitorul a tot ceea ce putea fi mai josnic, de la contrabanda cu alcool, la prostituţie şi până la crimă.
Capone avea un avocat supranumit „Eddie cel uşuratic”. Eddie nu era degeaba avocatul lui Capone. Era un as în domeniul legal! Îndemânarea şi abilităţile sale avocăţeşti l‑au ţinut pe Marele Al departe de închisoare timp de ani în şir. Este adevărat că răsplata sa a fost regească. În semn de recunoştinţă, Capone nu numai că l‑a răsplătit pe Eddie cu imense sume de bani, dar i‑a făcut parte şi din câştigurile sale, lăsându‑l să se bucure de nespuse privilegii. El şi familia sa locuiau într‑o vilă pe un teren particular cu servitori care‑i slujeau zi şi noapte. Proprietatea unde locuiau era atât de întinsă, încât ocupa o întreagă arteră din Chicago. Putem spune că Eddie ducea viaţa de lux a gangsterilor fără să ia în seamă atrocităţile care se petreceau în jurul lui.
Eddie însă avea o slăbiciune. Avea un fiu pe care‑l iubea ca pe ochii săi din cap. Eddie se îngrijea ca acest fiu al său să aibă tot ce‑şi doreşte: haine scumpe, maşini luxoase şi o educaţie aleasă. N‑a fost nimic să nu îi poată oferi. Banii nu erau o problemă. În mod surprinzător, Eddie, cel care era băgat până în dinţi în crima 7
organizată, dorea ca fiul său să deosebească răul de bine. Dorea ca fiul său să devină o persoană mai bună decât el. Cu toată averea şi influenţa sa, Eddie n‑a putut să‑i ofere fiului său două lucruri: un nume bun şi un exemplu bun de urmat.
Într‑o bună zi, „Eddie cel uşuratic” s‑a izbit de o problemă dificilă. A ajuns la concluzia că trebuie să facă tot posibilul ca să repare răul pe care l‑a făcut. În consecinţă, a hotărât să se prezinte la autorităţile locale şi să spună adevărul despre Al „Cicatrice” Capone, astfel curăţindu‑şi numele pătat şi dovedindu‑i fiului său că era în stare de integritate morală. Toate acestea însemnau a depune mărturie împotriva Organizaţiei şi a suporta consecinţele care erau nespus de grave. Zis şi făcut, Eddie a divulgat totul.
N‑a trecut un an şi viaţa lui Eddie s‑a sfârşit, el fiind găsit secerat de gloanţe pe o stradă lăturalnică din Chicago. În ochii lui Eddie, acest scump sacrificiu al său reprezenta cel mai preţios dar pe care a putut să‑l dea fiului său.
Când a fost găsit, un poliţist a scos din buzunarul său un şirag de mătănii, un crucifix, un medalion religios şi o poezie decupată dintr‑o revistă, care suna aşa:
Ceasul vieţii‑l întorci o dată
Ale sale ţagări nimeni nu le poate‑opri
Fie seară, fie dimineaţă.
Azi îţi aparţine
Trăieşte, iubeşte, lucrează din tot sufletul,
Nu te‑ncrede‑n timp,
Ceasu‑ţi curând se va opri.
Povestea a doua
Cel de‑al doilea război mondial a creat o mulţime de eroi. Printre aceştia se numără şi locotenentul major Butch O’Hare, pilot militar cu misiune pe portavionul Lexington din Pacificul de Sud.
Escadrila sa a fost trimisă în misiune. Pe când se afla în aer, pilotul şi‑a verificat rezervorul de benzină şi a constatat cu stupoare că a uitat să alimenteze. Situaţia era deosebit de gravă, 7
deoarece nu avea destulă benzină să‑şi îndeplinească misiunea şi să se întoarcă la bază. Comandantul său de zbor l‑a sfătuit să se întoarcă pe portavion. După o perioadă de ezitare, s‑a desprins din formaţia sa de zbor şi s‑a întors spre vapor, când deodată a zărit ceva care i‑a îngheţat sufletul. O escadrilă japoneză de avioane se îndrepta cu toată viteza înspre formaţia americană de zbor.
Escadrila americană era plecată într‑un raid‑misiune şi, cu părere de rău, Butch a constatat că nu putea să facă nimic pentru ei ca să‑i avertizeze şi să‑i salveze. Nu‑i rămânea decât o singură ieşire: să‑i distragă pe japonezi.
Fără nici o urmă de ezitare şi fără să se gândească la siguranţa sa, pilotul s‑a îndreptat înspre avioanele japoneze. Cu stupoare, japonezii au constatat că erau atacaţi cu mitraliera chiar din mijlocul formaţiei lor. Unul câte unul, avioanele inamice au fost luate cu asalt. Butch zbura în toate părţile ţintind înspre cât mai multe avioane, până ce i s‑a terminat muniţia. Chiar şi aşa, şi‑a continuat atacul.
Butch a început să zboare aproape de avioanele japoneze ca să le prindă aripile şi să le doboare sau deterioreze.
Văzând atacul vehement al avionului american, japonezii au decis să se retragă. Uşurat, cu avionul tot deteriorat, Butch O’Hare s‑a îndreptat spre portavion, unde a raportat ceea ce s‑a petrecut în timp ce se întorcea la bază. Camera de filmat montată pe una dintre aripile avionului său a redat întreaga întâmplare. Butch distrusese cinci avioane inamice.
Acest eveniment a avut loc la 20 februarie 1942, iar Butch a devenit primul erou de aviaţie din timpul celui de‑al doilea război mondial şi primul aviator care a fost onorat cu Medalia de Onoare a Congresului. Un an mai târziu, Butch O’Hare a fost ucis în luptă, la vârsta de doar 29 de ani. Astăzi, oraşul său natal face tot posibilul să păstreze memoria sa şi aeroportul din Chicago îi poartă numele: Aeroportul O’Hare, în amintirea curajului de care a dat dovadă acest erou al aviaţiei americane.
Data viitoare, când te vei afla pe Aeroportul Internaţional O’Hare, nu uita să treci pe la statuia pilotului aflată între terminalul 1 şi 2. Tot aici poţi vedea expusă şi Medalia de Onoare.7
Ce au în comun aceste două povestiri în comun? Butch O’Hare a fost fiul lui Eddie cel uşuratic.
(traducere de Marel Cărcăleanu)
Gina Moca
Undeva, pe o străduţă îngustă a localităţii Siviţa, din judeţul Galaţi, România, era situată căsuţa noastră. Atmosfera ei era plăcută şi intimă. Lângă casa noastră era casa bunicilor. O casă primitoare, călduroasă, plină de armonie şi de pace profundă, acea pace pe care numai Unul singur o poate da: Isus Christos. Grădiniţele de flori din faţa casei, balansoarul, căţeluşii şi pisicile au fost universul copilăriei mele. Era aşa frumos! Treptat, treptat însă, în familia noastră, lucrurile aveau să ia un alt făgaş.
Prin iarna anului 1984, aveam doar patru anişori şi, deşi eram prea micuţă să pot cântări cum stau lucrurile, simţeam adesea în casă o tensiune tot mai grea. Într‑una dintre zilele înzăpezite şi geroase ale iernii, mama ne‑a părăsit. Pe tata îl vedeam tot mai trist, mai nefericit, mai îndurerat, mai dus pe gânduri şi mai îngrijorat. Zilele treceau, iar eu şi frăţiorul meu, Dinu, mai mare cu doi anişori, simţeam tot mai profund lipsa mamei noastre. Când îl întrebam pe tata despre mama, el ne spunea doar că: „Într‑o zi se va întoarce.”
După câteva luni de dispariţie, mama s‑a întors într‑adevăr. Era bolnavă, distrusă şi epuizată de viaţa trăită în păcat departe de casă. Tata a primit‑o cu inima plină de milă, căldură şi dragoste. Din păcate, mama a mai plecat iarăşi de câteva ori de acasă. Ultima dată nu s‑a mai întors niciodată.
Din zi în zi, în inima mea se făcea un gol tot mai mare, iar în sufletul meu pătrundeau tot mai adânc întunericul, durerea, suferinţa şi furtuna. Îmi petreceam zilele stând tot timpul la geam şi privind în zare. Singurul cuvânt ce răsuna mereu în mintea mea era: MAMA. O aşteptam răbdătoare, deşi nu avea să se mai întoarcă la noi. Singurătatea, durerea, tăcerea şi lacrimile îmi erau cele mai fidele prietene.
În holul casei, pe un perete situat undeva sus la mijloc, (unde nu puteam ajunge), era un tablou mare cu tata şi mama, 75
mire şi mireasă. Priveam lung la mămica mea, pe care nu o mai aveam decât în visurile mele... Adeseori, o imploram să coboare din tablou, să vină lângă mine, să mă ia în braţe, să mă mângâie, să se joace, să râdă şi să plângă împreună cu mine. Aveam să constat însă cu durere şi să accept faptul că aşa ceva era doar o imagine imprimată pe o hârtie fără viaţă, o poză care nu‑mi putea vorbi şi nu mă putea mângâia... Părea că nimănui nu‑i pasă de mine. Mă simţeam neiubită şi nedorită.
Cu timpul, în mintea mea se năşteau tot mai multe întrebări: Cine a făcut cerul şi pământul, stelele, luna şi soarele, copacii, păsărelele pe care le urmăream cum sar agile din creangă în creangă? Cine a făcut ploaia, tunetul, fulgerul, întunericul, lumina şi zăpada?
Seara, deşi se reîntorcea de la lucru trudit şi obosit, tata îmi răspundea întrebărilor cam aşa: „Dacă nu există ceva, există altceva.” Deşi îmi înşira toate lucrurile ce‑i treceau prin cap, rămâneam nemulţumită de răspunsurile lui. Simţeam că trebuie să mai fie ceva. Dar oare ce?
Bunicii mei erau creştini, iar în casa lor se ţinea adunare, cântau şi se rugau. Pe la urechile mele a trecut de multe ori numele Isus, însă nu ştiam nimic despre El.
Fiind bolnavă, într‑una dintre zile, bunica ne‑a chemat la patul ei, să ne vadă. Şi‑a luat rămas bun de la noi şi ne‑a încredinţat bunicului spre îngrijire. A trecut la cele veşnice şi nu mi‑a mai putut spune nimic despre Isus. Tata nu vorbea niciodată despre asta. (Peste mulţi ani aveam să aflu că el nu credea în existenţa lui Dumnezeu.)
În vara anului 1989, într‑una dintre seri, tata ne‑a întrebat dacă dorim să ne aducă o altă mămică.
Frăţiorul meu a fost tare bucuros, însă eu nu m‑am bucurat în aceeaşi măsură. Cu sau fără voia şi dorinţa mea, mama noastră vitregă a sosit la scurt timp în casa noastră. Împreună cu ea a mai adus încă cinci copii, cu vârste apropiate de ale noastre. La scurt timp după venirea lor, au început între noi duşmănia şi bătăile. Adesea, locul meu de refugiu era în podul casei, unde odată cu lăsarea serii, trăiam momente de o groază intensă. 76
Într‑una dintre zilele iernii din 1992, bunicul, deşi cu vederea 90% pierdută, m‑a luat de mână şi m‑a dus la Târgu Bujor (un oraş din apropiere), unde m‑a încredinţat orfelinatului de fete spre creştere şi educare. Aici mi‑am petrecut următorii şase ani, trăind alături de copii care, asemenea mie, n‑au cunoscut niciodată dragostea şi căldura unei familii. Of, aşa mult doream să mă iubească şi pe mine cineva...
Anii cu încercările lor în Casa de Copii au trecut şi astfel am ajuns în faţa examenului de absolvire a liceului. Am luat examenul fără probleme, din prima sesiune, şi am fost transferată pentru şcoală la Galaţi, unde am stat la Internatul Liceului Pedagogic, alături de copii din familiile de rang înalt.
La liceu dispuneam de libertate, iar în faţă îmi stăteau multe căi necunoscute. Noile mele prietene m‑au invitat la discotecă, unde a trebuit să mă conformez obiceiurilor de acolo. Deşi mă simţeam degradată, făceam aproape tot ce făceau toţi ceilalţi. Căutam să fiu acceptată, iubită, dorită şi fericită. Participam la concursuri şi câştigam la toate. În acele locuri eram înconjurată tot timpul de „prieteni”. A doua zi, mă simţeam însă la fel de singură, nemângâiată, neîmplinită, neînţeleasă, la fel de părăsită şi de neiubită.
În clasă, aveam acelaşi anturaj. Dar în ultima bancă de la perete am observat o fată, pe nume Sandu Violeta, care era diferită de celelalte. Într‑una dintre zile, m‑am apropiat de banca ei şi am auzit‑o intonând versurile unui cântecel care spunea: „Isus e‑al meu Domn, El mă iubeşte, nicicând nu‑L voi părăsi.” Hmmm... numele Isus îmi era cunoscut. Dar de unde oare? Îl mai auzisem cu mulţi ani în urmă în casa bunicilor mei. Mi‑am zis că trebuie să aflu mai multe despre fata aceasta, aşa că m‑am mutat cu ea în bancă. Ea mi‑a vorbit cu bucurie despre Dumnezeu şi chiar m‑a invitat de câteva ori să merg cu ea la biserică. În urma acelor vizite, am început să mă gândesc serios la Dumnezeu, la existenţa şi la sfinţenia Sa. Mi‑am privit viaţa şi n‑am putut găsi nimic bun în ea. Totul în mine era putred şi distrus. Îmi era ruşine şi groază să mă privesc.77
Satan a încolţit în mintea mea gândul sinuciderii. Am hotărât să‑mi curm viaţa şi să îngrop odată cu mine totul. Am luat o doză mare de pastile diferite, le‑am băut cu lichior (să nu mai ştiu nimic) şi am alergat să mă înec în cea mai adâncă şi apropiată apă de casa bunicilor dinspre partea mamei. Nu‑mi dădeam atunci seama că moartea nu este un sfârşit, ci doar un alt început veşnic pentru iad sau pentru rai.
Dumnezeu mă iubea însă şi avea o altă soluţie pentru viaţa mea. În timp ce alergam spre apă m‑a văzut un verişor, care s‑a aruncat după mine şi m‑a scos la suprafaţă. M‑a dus pe umeri până acasă la mătuşa mea, iar de acolo la spital, unde am stat câteva zile. Din fericire, mi‑am revenit complet şi am rămas fără nici o urmare. Îmi era ciudă de nereuşită şi aşteptam să ies din spital pentru a încerca o altă metodă.
În ziua de 11 aprilie 1998, am privit pământul pe care păşeam şi i‑am zis: „Tu eşti roditor, însă eu sunt pustie... Ce rost mai are viaţa mea?” Mergeam pe stradă fără nici o ţintă precisă şi mă gândeam să mă arunc în faţa unei maşini. Pe partea dreaptă a străzii George Coşbuc era Biserica Baptistă „Sfânta Treime” din Galaţi. Fusesem acolo cu două colege: Sandu Violeta şi Stoica Valentina, într‑o zi când nu am făcut ora de fizică. Fără să ştiu de ce, mi‑am amintit vizita de atunci şi m‑am îndreptat către biserică.
Era o zi de sâmbătă. Ajungând la poartă, o tânără, pe nume Mormenche Doina, m‑a invitat călduros înăuntru. Am intrat şi am constatat că era o adunare a tinerilor. Mi‑a plăcut ceea ce ne‑a vorbit pastorul Ghiţă Ovidiu. La invitaţia lui, am hotărât să vin şi a doua zi la biserică. Zis şi făcut.
Duminică 12 aprilie 1998, am revenit şi m‑am aşezat în mijloc, pe una dintre băncile din spate. Era Duminica Floriilor, iar mesajul a fost din Luca 19:29‑44. După rugăciune şi câteva cântări, predicatorul a început să vorbească. Parcă îmi vorbea numai mie. El spunea: „Isus a plâns pentru cetate, iar astăzi plânge pentru tine. Oricine ai fi, oricare ar fi viaţa ta, Dumnezeu te cunoaşte, te iubeşte şi te acceptă exact aşa cum eşti. Nu există păcat atât de mare încât să nu poată fi iertat. Ca urmare, tu nu poţi fi atât de păcătos încât să nu poţi fi iertat. În dragostea Sa pentru tine, El a plătit întreg 78
preţul păcatelor tale pe crucea Golgotei. A murit, iar apoi a înviat şi astăzi este viu! Tu nu trebuie să faci nimic. Trebuie doar să crezi aceasta şi să‑I deschizi uşa inimii tale. El vrea să intre în viaţa ta, ca Domn şi Salvator.”
În inima mea era o mare în furtună. Aş fi vrut să plâng şi odată cu lacrimile să‑mi fie vărsată şi durerea. Însă nu vroiam să mă vadă nimeni. În mijlocul frământării mele mi‑am amintit cum, într‑o zi, la şcoală, Violeta mi‑a desenat o inimă ce avea în interior o uşă şi o mână care bătea. Mi‑am amintit şi versurile pe care mi le scrisese sub aceasta:
„A bătut la uşa ta cineva, o, deschide‑I, nu mai sta.
Nu‑L lăsa să plece trist, poate niciodată
Mâna Lui la uşa ta n‑are să mai bată.”
Chiar atunci, predicatorul a citit versetul din Apocalipsa 3:20: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”
Dintr‑o dată, am înţeles totul! N‑am mai ezitat nici o clipă. Ştiam că dacă muream în clipa aceea, ajungeam cu siguranţă în iad. În imaginaţie, parcă, Îl şi vedeam pe Isus cum dădea să plece trist de la mine, poate pentru totdeauna. Deşi nu ştiam să mă rog, când au început rugăciunile, am strigat disperată cu glas tare, plângând: „Doamne Isuse, Te rog, nu pleca. Iartă‑mă. Îţi deschid uşa inimii... Te rog vino şi intră în ea ca Domn şi Mântuitor. Fă din mine persoana pe care Tu o doreşti şi Te rog, primeşte‑mă şi pe mine măcar pe marginea raiului Tău.”
În acea clipă am simţit cum valurile mării înfuriate din inima mea s‑au potolit şi cum întreaga povară de păcate a vieţii mele mi‑a căzut de pe umeri. În schimbul negurii groase, al durerii şi al furtunii, o lumină, o pace şi o bucurie de nedescris mi‑au inundat inima. O bucurie ce nu s‑a sfârşit şi nu se va sfârşi nicicând. E bucuria celui iertat şi acceptat.
Din ziua aceea, Dumnezeu a început în viaţa mea procesul de sfinţire. Rând pe rând, I‑am predat Domnului toate cămăruţele vieţii mele, pentru a le curăţi şi pentru a domni în ele. Am oprit pentru mine numai una singură: grija de a‑mi găsi un partener de viaţă. Când a ajuns la aceasta şi mi‑a cerut să‑L las pe El să‑mi 79
dăruiască un soţ, am ripostat, zicând: „Doamne, până aici... asta‑i prea de tot. Cum să Te las pe Tine? Dacă îmi vei alege un partener urât şi poate prost? Hmmm..., nu, până aici, Doamne!”
În minte mi‑au revenit vechile amintiri şi m‑am gândit: „Ce rău aş face dacă aş merge odată la discotecă să‑i revăd pe toţi cei din trecut? Poate îmi voi găsi eu un Făt-Frumos printre ei.”
Pe 7 martie 1999, L‑am întrebat pe Dumnezeu cu privire la aceasta: „Să merg sau să nu merg la discotecă?” Deschizând Biblia şi citind, am simţit că răspunsul Lui era un „Nu” categoric. Am citit din Amos capitolul 3: „Eu v‑am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului; de aceea vă voi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre. Merg oare doi oameni împreună pe acelaşi drum fără să fie învoiţi?” etc.
Deşi am înţeles că este pentru mine, n‑am ascultat. În seara de 7 spre 8 martie 1999, am plecat la discotecă. Neascultarea avea să mă coste scump.
Ajunsă acolo, m‑am trezit parcă înconjurată nu de îngeri, ci de demoni fioroşi, gata să mă înghită. Cum am intrat am simţit cum Domnul m‑a părăsit. Mi‑a venit să plâng şi să mă întreb: „Gina, ce cauţi..., ce cauţi tu aici?”
Am ieşit afară şi am rugat un prieten să mă conducă acasă.
În timp ce ne îndreptam cu microbuzul spre casă, împreună cu vreo alţi şapte tineri petrecăreţi, la o curbă, mergând cu viteză excesivă, maşina a mers de câteva ori în zig‑zag, iar apoi s‑a răsturnat de patru ori peste cap într‑o vie cu stâlpi de beton, din apropierea unei râpe adânci. Am apucat să zic doar: „Doamne, iartă‑mă şi salvează‑mă!”
Maşina a ajuns de nerefăcut, însă dintre toţi cei din maşină, numai eu şi acel prieten am ajuns pe targa spitalului. Pe holul Spitalului Judeţean Galaţi, Dumnezeu mi‑a vorbit şi mi‑a spus: „Gina, uite unde duc paşii tăi fără Mine: la ruină, moarte şi la o veşnicie petrecută departe de Mine, în iad. Eu te iubesc atât de mult şi am pentru tine un plan atât de minunat! Vrei să te smulgi din mâna Mea? Lasă‑mă pe Mine să‑ţi dăruiesc un soţ.”
Mi‑a părut rău din adâncul inimii de nepredarea mea totală şi de neascultarea mea. Mi‑am cerut iertare. Am plâns şi am 80
recunoscut că am fost o nebună. Pe targa aceea, m‑am predat în întregime Lui şi L‑am lăsat să‑mi conducă întreaga viaţă.
A doua zi, radioul şi ziarele locale prezentau tragedia drept o mare minune, pentru că toţi eram încă în viaţă.
Pe 3 octombrie 1999, L‑am mărturisit în apa botezului pe Dumnezeul meu, care mi‑a salvat viaţa. Pe 18 iulie 2001, El l‑a adus în viaţa mea tocmai din celălalt colţ al pământului, din California, pe cel mai deosebit şi scump om ce poate exista în acest univers: soţul meu. Pe 12 octombrie 2002, acest om minunat: Liviu Louie Moca, a îngenunchiat lângă mine şi mi‑a cerut să‑i fiu alături pentru totdeauna, la bucuriile şi încercările vieţii. I‑am dăruit fericită mâna şi ne‑am legat în dragostea pe care Dumnezeu a pus‑o în inimile noastre unul pentru celălalt.
Pe 30 octombrie 2002, am încheiat legământul căsătoriei în faţa martorilor şi a ofiţerului de stare civilă. Iar pe 2 noiembrie 2002, în aceeaşi biserică în care viaţa mi‑a fost schimbată, ne‑am prezentat la binecuvântare mire şi mireasă, în faţa Tăticului Ceresc, a martorilor văzuţi şi nevăzuţi.
De atunci, L‑am lăsat pe Dumnezeu să domnească şi să conducă întreaga viaţă, iar astăzi pot spune că: „Totul e atât de frumos! Sunt fericită, mă bucur că trăiesc şi că nu trăiesc oricum. Trăiesc viaţa din abundenţă! Iubesc şi sunt iubită!”
Locuim fericiţi într‑un apartament modest din Los Angeles, California. Sunt însărcinată în luna a opta şi voi da naştere unei fetiţe, pe care o vom numi Rebecca Emanuella.
În fiecare zi descoperim tot mai mult frumuseţea umblării „cu Dumnezeu”. Eu L‑am ales pe El, iar astăzi le pot spune tuturor: „Aceasta a fost şi este cea mai bună alegere a vieţii mele! Nu o voi regreta niciodată.”
Pe 6 decembrie 2002, la numai 44ani, mama mea a decedat. Deşi înainte de aceasta şi‑a dat seama că a ajuns distrusă şi terfelită de păcat, a ales să‑şi petreacă veşnicia departe de Dumnezeu, în iad. Tatăl meu, deşi întreaga viaţă a afirmat că este ateu, în urma meditaţiilor sincere, a ajuns să ne spună că acum „se teme şi crede că există Dumnezeu”. Mai mult decât atât, a decis să‑L caute.
Tu ce alegi?8
Vasile Alecsandri
S‑a răsturnat căruţa lumii şi toate calabalâcurile ei au căzut şi s‑au împrăştiat pe pământ. În alandala care s‑a instaurat, realitatea are acum o înfăţişare de caraghioasă nepotrivire.
„Minciuna stă cu împăraţii la masă”, adevărul este pus la zid cu ochii legaţi şi‑i huiduit de oameni. Hoţia a ieşit la drumul mare, în timp ce hărnicia este forţată să trudească fără rost pe câmp. Virtutea s‑a rostogolit sub un obroc, iar patima rea şi deşănţată este pretutindeni „la vedere”, în reviste, în cântece, pe ecrane mici de televizor şi pe marile ecrane ale cinematografelor. Trăim vremuri tulburi sub un cer care este din ce în ce mai ameninţător.
Mă frământam cu gândurile de mai sus când, ca un răspuns venit dintr‑o altă lume, mi‑a căzut în mână o frumoasă poezie trecută prin inima lui Vasile Alecsandri:
Din zbuciumul iubirii, din focul ei nestins,
Mereu cu alte lacrimi chemăm acelaşi plâns.
Din plânsul şi lumina acelui sfânt fior,
Mereu cu alte‑avânturi chemăm acelaşi dor.
Din zborul armoniei spre locul cel prea sfânt
Mereu cu alte doruri chemăm acelaşi cânt.
Plutind din slavă‑n slavă spre‑al cerurilor prag,
Mereu cu alte cânturi, chemăm un Nume drag.
Aşa de‑a pururi până în clipa‑n care plin
Va fi întreg pământul de Imnul Tău divin
Şi până‑n clipa‑n care, cu sufletul uimit,
Privi‑vom măreţia măreţului Sfârşit
Şi slava fără seamăn a altui început
Din care tot ce‑i zbucium, va fi necunoscut!
... Când va sosi, o Doamne, un timp mai mângâios
În care să pătrundă Cuvântul lui Christos?
Să piară duşmănia din trista omenire,
Să nu mai fie omul unealtă de pieire.8
Când răsări‑va‑n ceruri frumoasă, blânda zi,
Ce din orbirea cruntă pe regi îi va trezi?
Ş‑a răspândi în lume simţiri mântuitoare,
Dreptatea, libertatea, frăţia‑ntre popoare.
Sfinyi vremelnici
Am crescut într‑o biserică relativ numeroasă. Nu spun „mare”, pentru că mărimea unei biserici depinde mai degrabă de starea ei spirituală, decât de dimensiunea ei numerică. În generaţia mea de tineri ai bisericii au fost alţii mai dotaţi şi mai râvnitori decât mine. Unii dintre ei au avut însă „accidente” şi au dispărut repede dintre noi.
Aceşti „sfinţi vremelnici”, cum îi numeşte poetul Costache Ioanid într‑una dintre poeziile sale, fuseseră rezultatul unui simplu foc de paie; fuseseră acele „apariţii meteorice” despre care auzisem de la cei bătrâni, care ne lasă cu ochii pierduţi şi păgubaşi înspre cer. Aceşti tineri ar fi făcut mai bine să nu fi venit niciodată printre noi, decât să apară doar fugar şi să dispară apoi definitiv în lume, lăsând în urma lor durere şi dezamăgire. Fuseseră doar păsări cu aripi frânte şi zboruri întrerupte, nori fără apă, care nu aduc niciodată binecuvântata şi mult aşteptata ploaie. Despre ei mi‑am adus aminte într‑o zi de martie, când am găsit într‑o revistă o poveste ciudată despre o realitate din păcate destul de des întâlnită.
Trei biserici dintr‑o zonă montană au trăit o adevărată invazie a veveriţelor. Comitetul primei biserici s‑a întrunit şi, ca majoritatea comitetelor, au hotărât că... nu se poate face nimic: „Sunt şi ele creaturi ale lui Dumnezeu şi nu le putem omorî. Aşteptăm şi vedem ce se mai întâmplă mai târziu.”
Comitetul celei de-a doua biserici s‑a întrunit şi el, şi cei de acolo au zis şi ei: „Nu le putem omorî. Sunt creaturile lui Dumnezeu.” Numai că aceştia au făcut nişte cuşti, au prins veveriţele şi le‑au dus departe, departe de biserică. Nu după multă vreme însă, veveriţele poznaşe au venit înapoi. Problema a rămas şi aici nerezolvată.
Comitetul celei de‑a treia biserici s‑a întrunit şi el de urgenţă şi au spus ca şi ceilalţi: „Nu le putem omorî. Sunt creaturile lui 8
Dumnezeu.” Unul dintre ei însă a adăugat: „Dacă sunt creaturile lui Dumnezeu eu zic să le botezăm aşa cum facem cu toţi aceia pe care Dumnezeu îi trimite la biserica noastră!” Aşa au făcut şi, din ziua aceea, n‑au mai văzut veveriţele decât la Paşti şi la Crăciun...
David Ban
Vestea a căzut ca un trăsnet. Unul dintre cei cinci copii ai săi a fost arestat şi dus la Securitate. Om cu o credinţă copilărească, obişnuit cu postul şi rugăciunea, bunicul şi‑a strâns în piept un oftat, a pus bărbia în piept şi a înălţat o rugăciune. Inima lui s‑a liniştit după aceea. Povara a fost răsturnată pentru moment de pe umeri şi aşezată la picioarele crucii de la Calvar. Inima, gata întotdeauna de jertfă, s‑a aşezat împlinită pe altar. Gândurile s‑au liniştit şi s‑au aliniat iarăşi după haosul disperării, găsindu‑şi cadenţa obişnuită a credinţei.
Dintr‑o dată însă, la orizontul simţirii i‑a apărut o altă mare problemă: Cum îi va spune nevestei? Ea suferea de inimă...
De treaba asta delicată Se îngrijise însă Dumnezeu.
Mircea, unul dintre copiii familiei Ban, aflase venind acasă „pe tren” că „pe domnul Ban şi pe Harap de la secţia administrativă i‑a luat la Securitate”. Pe traseu, Mircea a primit de la Domnul „metoda” de înştiinţare a mamei lor bolnave. Ajuns acasă, el a luat‑o „duhovniceşte” pe mama, întrebând‑o:
– Mamă, ce‑ai zice dacă pe bace Traian l‑ar închide pentru credinţă?
Ea a răspuns cum „scria la carte”:
– M‑aş bucura... că i s‑a făcut această cinste.
– Bucură‑te atunci, i‑a spus el, că azi l‑a luat şi l-a dus la Securitate.
Luată repede, mama n‑a mai putut retrage vorba înapoi şi s‑a străduit să nici nu se facă de ruşine cu purtarea. Mai greu a fost când a aflat că şi ginerele, Simion Moţ, fusese „ridicat” şi el şi dus la Securitate. Dumnezeu i‑a dat însă putere şi înţelepciune să facă la fel ca şi soţul ei. Povara ei s‑a rostogolit alături de povara lui la picioarele crucii.8
Traian Ban
Prietenii ni‑i alegem singuri. Părinţii sunt însă un dar de la Dumnezeu. Gândindu‑mă la părinţii noştri, am toate motivele să dau dreptate acestei afirmaţii.
Iată aici un scurt fragment autobiografic, preluat din cartea „Prizonierii speranţei”, editată de Visky Ferenc jr. şi apărută sub îngrijirea editurii „Strigătul de la miezul nopţii”, în noiembrie 2002:
„M‑am născut la 2 august 1924 în comuna Covăsânţ, judeţul Arad. Părinţii mei s‑au numit David şi Elena, eu fiind primul născut dintre cei cinci copii ai lor. În anul 1930 sau 1931, familia noastră s‑a mutat la Arad. Am absolvit şcoala primară şi liceul comercial în Arad. În toamna anului 1943, am fost încorporat în armată, până în primăvara anului 1945.
În anul 1945, m‑am angajat la Biroul de mişcare CFR în funcţia de impiegat de birou, iar în toamna anului 1946, am fost mutat de la Arad la Timişoara, tot la Biroul de mişcare, ulterior fiind transferat la Serviciul de Contabilitate, în funcţia de contabil. În primăvara anului 1949, am fost mutat la Secţia L‑10 CFR din comuna Gurahonţ, judeţul Arad, unde am lucrat până la arestare.
M‑am căsătorit la 2 septembrie 1947 cu Maria Cicirean şi am avut 5 copii: Marcel, Rodica, Daniela, Lidia şi Dorina.
Am fost arestat la data de 28 noiembrie 1958 de la birou, împreună cu colegul meu Harap Dumitru, zis Mitică, care locuia într‑o anexă a locuinţei mele. Am fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, cu următoarea acuzaţie: «A făcut parte din organizaţia mistico‑religioasă condusă de Vasile Moisescu din Arad, care urmărea răsturnarea regimului din ţara noastră.»
Procesul şi condamnarea au avut loc la Tribunalul Militar din Timişoara la 18 februarie 1959, cu sentinţa nr. 72 în baza art. 209 pct. 2lit. a din Codul Penal pentru uneltire contra ordinii sociale. Am fost condamnaţi doisprezece fraţi, cei mai mulţi din Arad, trei din Timişoara şi unul din Caransebeş. Tribunalul Militar din Cluj, prin Decizia 443 din 27 martie 1959, a schimbat calificativul, încadrându‑ne la art. 209 pct.1. Condamnarea prevedea şi confiscarea averii. Eu nu aveam decât mobila din casă, care a fost lăsată în custodia soţiei, în urma unui proces-verbal.85
Datorită memoriilor înaintate de familiile noastre, Tribunalul Suprem Militar ‑Decizia 225 din 27 august 1962 ne‑a redus cuantumul pedepselor. Mie mi s‑a redus de la 20 de ani la şase ani, din care am executat cinci ani şi jumătate, fiind eliberat la data de 24 iunie 1964, prin graţiere, în urma Decretului 310/1964. După eliberare mi‑am stabilit domiciliul în Arad, la părinţii soţiei, care s‑a mutat la ei în anul 1960.
La 20 iulie 1983, am emigrat în SUA, împreună cu trei dintre copii, la fiica noastră Rodica, stabilită în Detroit.
În prezent locuiesc în Los Angeles (California) şi sunt membru în biserica Baptistă Bethel din oraşul Anaheim.
Părinţii şi bunicii mei au fost credincioşi baptişti. Socrii, Cicirean Gheorghe şi Elisaveta au fost de asemenea baptişti. Atât viaţa de credinţă a tatălui meu şi experienţele sale cât şi ascultarea rugăciunilor lui au întărit credinţa mea. Domnul a lucrat în viaţa mea prin mulţi fraţi şi surori, mai ales prin cei pe care tatăl meu i‑a invitat la el acasă. După ce sora Margareta Creangă s‑a stabilit în Arad, a invitat la ea o soră misionară din Moldova, care a stat de vorbă cu mine despre Domnul Isus. După încă un an, fratele Emil Jiva, din Biserica Pârneava, a stat de vorbă cu mine şi m‑a îndemnat să‑mi predau viaţa Domnului, lucru pe care l‑am făcut nu după multe zile. Într‑o sâmbătă seara, am îngenuncheat sub un copac în păduricea de lângă Podgoria şi mi‑am cerut iertare pentru păcatele mele (la 13 ani împreună cu unii colegi din clasă furasem de mai multe ori fructe şi alte alimente dintr‑o prăvălie), predându‑mi viaţa Domnului Isus. A doua zi, după ce fraţii s‑au convins că m‑am întors la Dumnezeu, am fost botezat de fratele Cocuţ Ioan, împreună cu ceilalţi candidaţi.
Tot sora Creangă a iniţiat un grup de studiu biblic şi rugăciune prin casele fraţilor, care nu s‑a întrerupt poate nici după zece ani şi, după părerea mea, ea a contribuit mult la trezirea pe care Domnul a făcut‑o mai târziu prin fratele Marcu Nichifor, când foarte mulţi tineri din Arad şi‑au predat viaţa Domnului. Fratele Marcu s‑a ocupat foarte mult atât de formarea mea spirituală, cât şi a altor tineri.86
Pe fratele Vasilică Moisescu l‑am întâlnit la Bucureşti cu ocazia Congresului Mondial al Baptiştilor (1937?). După căsătoria lui cu sora Sânziana şi mutarea lor la Arad, tatăl meu s‑a împrietenit cu el, vizitându‑l foarte des. Am păstrat legătura cu el şi după mutarea la Gurahonţ (1949), mai ales după ce ei au înfiinţat adunarea din Oituz. Datorită faptului că foarte des călătoream la Timişoara în interes de serviciu, mă opream şi la părinţii soţiei, în Arad, participând astfel la adunările fraţilor, precum şi la multe întruniri familiale, care aveau loc de mai multe ori pe săptămână. Întrunirile erau foarte ziditoare, fraţii cercetând Cuvântul cu multă seriozitate şi crescând în har şi în dragoste.
La Gurahonţ, eram foarte activ în biserica locală şi vizitam mult şi adunările din jur, colaborând cu diferiţi lucrători.
Fratele Moisescu s‑a gândit odată că ar fi bine să‑mi dea în păstrare lucrările lui scrise la maşină, pentru a fi în siguranţă în caz că lui i s‑ar face vreo percheziţie. Autorităţile de stat au fost informate de intenţiile lui prin sursele lor, astfel că pe mine şi pe fratele Mitică Harap ne‑au arestat primii, iar la percheziţia făcută mi‑au luat şi cărţile lui Vasilică şi, după două săptămâni ‑timp în care toţi fraţii au fost urmăriţi îndeaproape ‑i‑au arestat şi pe ceilalţi.
Doresc să mărturisesc cum m‑a pregătit pe mine Dumnezeu pentru arestare. Am presupus că aş fi putut fi arestat, mai ales că Securitatea se interesa de mine la serviciul personal unde lucram, dar nu mi‑a fost frică.
Soţia mea trebuia să nască. Ne‑am rugat împreună, am încurajat‑o, închipuindu‑mi că s‑a umplut de credinţă, dar în ziua în care am dus‑o la spital mi‑a spus că ar dori să asist şi eu la naştere, lucru posibil la ţară. Cum însă eu am crezut că aceasta înseamnă lipsă de încredere în Domnul, m‑am întristat foarte tare. Ea mi‑a zis: «Bine, du‑mă la spital.» Am lăsat‑o acolo. Ajuns acasă m‑am pus pe genunchi, mărturisindu‑I Domnului că nu‑mi place starea mea (n‑am fost în stare să împlinesc dorinţa soţiei de a fi alături de ea) şi rugându‑L: «Te rog, foloseşte‑Te de orice situaţie şi fă‑mă să fiu aşa cum vrei Tu.»87
După ce m‑am ridicat de la rugăciune m‑am speriat, gândindu‑mă ce va urma. A şaptea zi m‑au arestat. Am ştiut că acesta este răspunsul la rugăciunea mea, fiind liniştit şi bucuros.
Eram anchetat la sediul Securităţii, fiind conştient că urmează să primesc condamnarea pe mulţi ani. În celulă era un inginer din Arad, Nad Duris Traian, care se mira cum pot fi atât de liniştit (aşa păream). În suflet însă se duceau lupte mari.
În ultimii doi ani înainte de închisoare am fost internat de două sau trei ori în spital, zilnic aveam dureri de cap şi de stomac, suferisem de ulcer gastric, o uşoară hepatită şi slăbiciunea nervilor.
Mi‑am lăsat acasă soţia cu cinci copii ‑cel mai mare avea opt ani, şi Dorina doar şapte zile. Soţia nu avea serviciu şi era foarte timidă şi fricoasă.
Nu aveam speranţe că aş putea rezista în puşcărie atât de mulţi ani şi trebuia să accept gândul că am să mor în închisoare. Ştiam prin credinţă că sunt al Domnului, dar nu eram gata pentru jertfa supremă. Mi‑am adus aminte de cuvintele din Isaia 43:1‑2, care mă îngrozeau mai tare ‑«apele şi focul» prin care aveam să trec ‑şi deşi mă rugam, nu primeam liniştea necesară. Atunci, Duhul Domnului mi‑a adus aminte de cuvintele apostolului Pavel: «Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea...» (Fapte 20:24) şi mi‑a spus: «Tu ţii la viaţa ta şi nu vrei să mori!» I‑am spus Domnului: «Doamne, mă supun Ţie, accept să mor în închisoare. Facă‑se voia Ta.» Şi din acel moment pacea Lui a intrat în inima mea (Fil. 4:7) şi niciodată nu m‑a părăsit. Pot să spun că în toţi acei ani am fost foarte slab, nu ştiu dacă a existat măcar o zi ca eu să pot mânca puţina mâncare pe care o primeam. Chiar şi atunci când am auzit sentinţa ‑20 de ani de muncă silnică ‑am fost atât de liniştit, ca şi când m‑ar fi avansat în funcţie. Nici dorul de casă nu m‑a mistuit. Tot atunci I‑am spus Domnului că eu nu mai pot să‑mi ajut familia, de aceea I‑o încredinţez Lui, care este «Tatăl orfanilor şi Apărătorul văduvelor». (Psalmul 68:5)
Ziua procesului a fost pentru noi toţi o zi de sărbătoare. În sala unde aşteptam să fim introduşi în faţa Instanţei, Îl lăudam pe Domnul, repetam versete biblice cu voce tare, fără să fim opriţi 88
de ofiţerul care ne păzea, toţi fiind întăriţi sufleteşte. O martoră împotriva mea, o colegă de birou, fiind întrebată de avocatul meu: «Cum şi‑a manifestat inculpatul Traian Ban acordul faţă de contrarevoluţia din Ungaria?» a răspuns: «Prin faptul că nu l‑a contrazis pe domnul Harap.» La întrebarea avocatului meu, adresată completului de judecată: «Prin ce mijloace au intenţionat aceşti acuzaţi să răstoarne guvernul?» procurorul a răspuns: «Prin rugăciuni.»
După pronunţarea sentinţei, la început am fost introduşi în celule mici, unde ne‑am dat seama, observând feţele palide ale celorlalţi deţinuţi, ce regim ne aşteaptă şi pe noi, apoi am fost duşi (cei 12 fraţi) într‑o cameră mare cu peste o sută de deţinuţi şi cu rânduri de trei paturi suprapuse, pentru prima dată reîntâlnindu‑ne cu toţii. Am povestit evenimentele înainte de proces, felul cum a decurs ancheta şi alte impresii, mai ales despre eventuala noastră vinovăţie, cât şi perspectiva viitorului care ne aştepta. Apoi am lăsat la o parte problemele personale şi zilnic, de dimineaţa până seara, citeam din Cuvântul Domnului, trăind într‑o părtăşie sfântă, care a durat peste o lună de zile.
De mai multe ori, seara înainte de culcare, Îi mulţumeam din toată inima Domnului, uneori cu lacrimi, pentru binecuvântările primite în ziua respectivă, atât de bucuros şi fericit eram. Nu regretam că nu mă aflam în libertate.
După câteva luni de la arestare au încetat definitiv durerile de cap şi de stomac. Nici astăzi, după mai bine de 40 de ani, nu le mai am. Nu numai că Dumnezeu m‑a păstrat cu viaţă, dar astăzi sunt mai sănătos şi mai tare ca înainte de închisoare. Nu am nici un fel de dureri. Mare‑i harul Domnului! În timpul detenţiei nu am primit nici o asigurare din partea Domnului că n‑am să mor în închisoare sau că voi fi eliberat. Am trăit zilnic prin credinţă şi am fost ajutat şi întărit prin fraţii care m‑au înconjurat cu dragostea lor, dar mai ales prin Cuvântul Domnului. Rugăciunile şi cântările ne ridicau la cer, aşa cum spune poezia fratelui Traian Dorz: «Nu‑i loc mai sfânt: îngerii‑s fraţi, iar fraţii‑s îngeri, pământu‑i sus, iar cerul jos.» 89
Totuşi, Dumnezeu mi‑a dat indirect o asigurare, nu că voi fi eliberat, ci că El hotărăşte totul în viaţa mea şi că pot să am încredere deplină în El. Într‑o zi când ni s‑au dat briciuri în cameră ca să ne bărbierim, unul dintre frizeri s‑a oprit din bărbierit ca să spună o poveste hazlie. Eu voiam să trec pe lângă el, dar m‑am oprit să‑l ascult. După ce a terminat, am întins mâna dreaptă, iar el a întins mâna în care avea briciul ca să‑l ascută de cureaua care era legată de un pat. Briciul a atins mâna mea făcând o tăietură de vreo cinci centimetri în piele, aproape de încheietura mâinii dar n‑a tăiat nici una dintre cele trei vene peste care a trecut. Rana s‑a vindecat admirabil. Astăzi, abia că se mai cunoaşte cicatricea. Atunci am înţeles că aşa cum Dumnezeu a hotărât ca briciul să taie doar câţiva microni în piele, El va hotărî toate lucrurile, şi pe cele mari şi pe cele mici, îngăduind atât cât putem răbda.
I‑am spus Domnului: «Doamne, doresc să‑mi vorbeşti şi să mă îndrepţi în tot ceea ce sunt greşit. Învaţă‑mă şi corectează‑mă.» Pe orice frate pe care‑l întâlneam îl rugam să‑mi povestească cum s‑a întors la Domnul şi experienţele pe care le‑a avut. Am întâlnit în închisoare mulţi fraţi minunaţi, din toate grupările care‑L iubeau din toată inima pe Domnul Isus. Cu regret spun că nici măcar cu un «frate», dacă ar putea fi numiţi aşa martorii lui Iehova, nu am putut avea părtăşie. Ei refuză orice părtăşie cu cei care nu aderă la învăţăturile lor.
În al doilea an de detenţie, am aflat de la un frate care a fost arestat după noi că soţia i-ar fi spus cuiva: «Frate, nici când soţul meu era acasă n‑a fost mai plină cămara de alimente ca acum.»
Astfel a îngrijit Dumnezeu de familia mea timp de doi ani de zile în Gurahonţ, după care s‑au mutat la Arad, la socrii mei. Şi acolo, Dumnezeu a făcut minuni: în grădina lor au crescut mereu ciuperci comestibile pe toată perioada cât am lipsit.
Pe mama mea am lăsat‑o bolnavă de inimă, boală de care suferea de peste zece ani. Doctorul i‑a zis: «Doamnă, ai inima foarte bolnavă, poţi muri în fiecare clipă. Ai grijă să nu faci efort, să nu te necăjeşti etc.» Domnul a ajutat‑o să poarte necazul când am fost eu arestat. 90
Tatăl meu, aflând de arestarea mea, a exclamat: «Lui Traian i‑a plăcut să vorbească despre credinţă. Acum are ocazia să trăiască prin credinţă.» În comparaţie cu ceilalţi fraţi, părinţii mei au suferit dublu, pentru că odată cu mine a fost arestat şi cumnatul meu, Simion Moţ. Ei au trebuit să poarte de grijă celor nouă copii rămaşi fără taţii lor. Mama considerând că tatăl meu nu suferă în inima lui aşa de mult ca ea, odată i‑a spus: «Ţie nu‑ţi pasă de copiii noştri că suferă de foame şi de frig.» Tata i‑a răspuns: «Atunci de ce scrie în Psalmul 103:13: ‘Cum se îndură un tată de copiii lui?’ Şi un tată suferă, nu numai o mamă.»
Într‑o zi, tata s‑a rugat şi a mijlocit cu strigăte atât de tari înaintea Domnului, încât s‑a auzit din stradă. Domnul i‑a răspuns prin cuvintele din Ieremia 31:16-17 «Aşa vorbeşte Domnul: ‘Opreşte‑ţi plânsul, opreşte‑ţi lacrimile din ochi; căci truda îţi va fi răsplătită, zice Domnul; ei se vor întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului. Este nădejde pentru urmaşii tăi, zice Domnul, copiii tăi se vor întoarce în ţinutul lor!’» A fost mângâiat şi întărit în credinţă, mai ales prin precizarea pluralului «ei» şi «copiii», care‑l asigura că amândoi ne vom întoarce din închisoare.
Niciodată nu am regretat că am fost închis, dimpotrivă, am mulţumit deseori pentru acest mare har: să‑L iubeşti pe Domnul nu numai când îţi dă binecuvântări, ci mai ales atunci când ţi le ia. Dacă aş începe o nouă viaţă şi aş putea să‑mi aleg calea pe care să merg, n‑aş alege alt drum, ci numai pe cel pe care Domnul l‑a hotărât din veşnicie pentru mine. Aş alege tot familia în care m‑am născut şi toate împrejurările vieţii prin care am trecut. Aş alege‑o de nevastă tot pe soţia mea. L‑aş alege tot pe Domnul Isus şi Biserica Lui.
«A Lui, care ne iubeşte, care ne‑a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin!» (Apoc. 1:5‑6).”
Traian Ban
L‑am cunoscut atunci, când bâjbâind prin hăţişul îndoielilor căutând calea spre certitudinea călăuzirii divine în problema 9
căsătoriei, ajunsesem la o parţială convingere că Daniela, una dintre fetele lui, avea să‑mi fie soţie. Mă înşelasem însă şi în alte privinţe şi doream acum să fiu absolut sigur că nu fac o greşeală.
– Cum să aflu dacă aceasta este ce vrea Domnul pentru mine? Cum pot să fiu sigur?
Mi‑a răspuns simplu, dar năucitor de greu pentru mine:
– Dacă vrei să afli ce vrea Dumnezeu, trebuie să nu mai vrei tu nimic. Trebuie să te duci înaintea lui Dumnezeu şi să‑I spui din toată inima: „Doamne, eu renunţ la Daniela Ban. Renunţ şi la alte fete... Renunţ la orice fată pe care o cunosc eu acuma. Vreau să aflu ce doreşti Tu şi ce ai hotărât Tu pentru mine. Îţi dau toată libertatea să‑mi alegi soţia după inima Ta. Poate fi oricare fată sau poate să nu fie nicio fată. Poţi hotărî să nu mă căsătoresc niciodată. Sunt gata să accept orice hotărâre îmi vei comunica Tu.” Dacă eşti gata să te rogi aşa, din toată inima, eu sunt gata acum şi aici să mă rog împreună cu tine.
Cum puteam să‑l refuz? Era tatăl Danielei Ban, de care mă îndrăgostisem în urmă cu aproape un an... Cum să‑i fac tocmai eu o impresie proastă?
Pe de altă parte, îmi cerea să renunţ, dintr‑odată şi din toată inima, la fata lui... Nu era cumva la mijloc o şmecherie părintească? Nu cumva nu‑i plăcea de mine şi tocmai găsise o metodă „duhovnicească” să scape de mine?
Dumnezeu mi l‑a rânduit ca socru, dar el a reuşit performanţa de a‑mi fi un tată.
A trăit în părtăşia „celor mari”: Vasilică Moisescu, Alexa şi Petru Popovici, Poci Gustav, Ionel Truţa, Iosif Ţon, Aurel Popescu, Liviu Olah, Richard Wurmbrand, dar nu s‑a considerat niciodată unul dintre ei. L‑a caracterizat întotdeauna o smerenie cuviincioasă şi o părere cumpătată despre sine.
A reuşit întotdeauna să nu se certe cu nimeni. A avut păreri, dar nu patimi. A ştiut să vorbească întotdeauna domol, clar şi răbdător.9
Maria Ban
Există oameni care se ridică deasupra împrejurărilor potrivnice; alţii se lasă înecaţi de valurile năvalnice. Mai există şi o a treia categorie: acea a celor din care împrejurările, asemenea unei uriaşe prese, scot must aromat sau untdelemn de leac alinător. Un astfel de exemplu a stat în ultimii ani alături de noi, în casa noastră din Los Angeles.
În 1983, a venit să stea la noi, în Los Angeles. Părea o realitate stânjenitoare, cam „peste mână” pentru dânsa. Trebuia să fie musafir la a doua fată a ei, în ordinea naşterilor. Motivul aveam să‑l aflu mult mai târziu, când locuirea împreună devenise deja o obişnuinţă fericită.
Când soţul ei, Traian Ban, a fost luat la închisoare, mami tocmai născuse cel de-al cincilea copil, cea de a patra fată. În ziua arestării, Dorina avea doar câteva luni.
A înţeles că nu va putea purta de grija tuturor celor cinci. Trebuia să-l dea pe unul dintre ei. Dar pe care?
Marcel era singurul băiat de sprijin la nevoie... Rodica era fata cea mai mare, speranţa unei mâini de ajutor în creşterea celorlalţi... Dorina era mult prea mică pentru a putea creşte la alţii... Lidia este şi ea micuţă... Daniela... Daniela? Ea nu era nici prea mică, dar nici prea mare. Dintre toţi, Daniela a părut cel mai uşor de transplantat la Timişoara, în casa unchiului Ghiţă şi a mătuşii.... Cicirean.
Aşa s‑a făcut că Daniela a crescut departe de familie, la Timişoara. Rudele ei i‑au dat o educaţie aleasă, au trimis‑o la şcoala germană şi au alintat‑o cu mersul la patinoar.
Totuşi, în inima de mamă a Mariei Ban, a încolţit şi a crescut o buruiană amară cu un damf morbid, regretul că n‑a putut să‑şi ţină fata acasă, că n‑a putut să‑i ofere ceea ce le‑a oferit celorlalţi, că la o adică, când a fost forţată să cântărească şi să aleagă, la Daniela a fost gata să renunţe. A fost gata s‑o trimită departe de privirile şi de grija ei, dincolo de limitele ei de sacrificiu personal, înstrăinată şi ţinută vremelnic la distanţă.
Acum, viaţa şi, cumva, providenţa poetică a lui Dumnezeu, făcea ca, dintre toţi copiii pe care‑i crescuse ca o mamă grijulie, 9
să nu poată locui la nici unul dintre ei, ci să trebuiască să vină „pe capul” singurului copil „nedreptăţit” în judecăţile ei materne sentimentale.
Cum să stea „tocmai la Daniela”? Cum să apeleze dintre toţi tocmai la ajutorul ei?
Viorel Clintoc
Privilegiat de poziţia de director al Seminarului Teologic Baptist, fratele Ioan Bunaciu a primit din străinătate în dar o maşină. Dumnezeu l‑a iubit însă suficient de mult, pe dânsul şi pe cei din jurul dânsului, ca să nu‑l lase în ruptul capului să ia şi carnet de conducere. Cu toată osteneala celor mai pricepuţi dascăli de la şcolile de şoferi şi cu toată trecerea în faţa autorităţilor de tot felul, fratele Bunaciu n‑a putut niciodată conduce maşina. Situaţia aceasta l‑a făcut să apeleze mereu la „unul şi la altul” pentru a‑l duce pe acolo pe unde avea treabă. Nu‑i de mirare că, dintre toţi seminariştii aflaţi pe atunci la studii, cei care aveau carnet de conducere se bucurau de o atenţie specială din partea dânsului. În promoţia mea, Viorel Clintoc a fost „şoferul directorului”, iar în cea mai mică cu doi ani, Beniamin Cocar s‑a bucurat de această „cinste”. Fratele Bunaciu avea deci de ales între ei doi, dar în majoritatea cazurilor prefera să apeleze la Viorel: „Mă,... ăsta este mai pocăit ca noi toţi şi mă simt mai în siguranţă când sunt cu «sfântul Domnului»!”
Beniamin, aflat de multe ori în contradicţii cu fratele Bunaciu, era un şofer mult mai „sportiv” decât Viorel. Lui îi plăceau maşinile de curse şi conducea. Sub apăsarea piciorului său pe pedala acceleratorului, maşina directorului se prefăcea parcă prin farmec într‑un... Lamborghini... Îi plăcea să se strecoare riscant prin trafic şi se grăbea întotdeauna să ajungă în timp record pretutindeni. Când, mai în glumă, mai în serios, fratele Bunaciu îi striga de alături: „Mai încet mă, că trecem pe lumea cealaltă!”, Beniamin răspundea prin întrebări cu două sensuri: „Şi nu suntem gata, frate director?”
Preferinţa fratelui Bunaciu pentru Viorel l‑a făcut pe acesta să lipsească de multe ori de la orele de cursuri. Unul dintre colegi, Ioan Lăpugeanu, i‑a dedicat chiar şi un catren:9
„A trecut şi el prin şcoală,
Zi de zi şi an de an,
De‑l căutai cumva prin clasă
Îl găseai... doar la volan.”
Viorel a ajuns peste ani un păstor priceput şi pocăit. În Statele Unite, fraţii l‑au ales ca preşedinte al Asociaţiei Bisericilor Baptiste din SUA şi Canada. L‑am reîntâlnit cu ocazia unei şedinţe ţinute joi, 21 noiembrie 2003, la Los Angeles. Depănând amintiri, el şi‑a adus aminte de marea influenţă pe care a avut‑o asupra creşterii lui Mircu Cocar, păstorul bisericii baptiste din Sibiu: „A fost un om de la care am avut multe lucruri de învăţat. Îmi aduc aminte că mi‑a spus odată: «Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce ştii, să nu faci tot ce poţi. Altfel, vei crede şi ce nu este adevărat, vei spune şi ce nu trebuie spus şi vei face şi ce nu trebuie făcut.»”
Ioan Bunaciu
Iritat puţin de câteva dintre episoadele scrise în primele două volume din ciclul „Amintiri cu sfinţi”, fratele Ioan Bunaciu, care mi‑a fost timp de patru ani director la Seminarul teologic de la Bucureşti, mi‑a trimis o „corectare” pe care dânsul o simţea necesară...
Trebuie să mărturisesc dintru început că am învăţat multe lucruri bune de la fratele Bunaciu şi l‑am apreciat întotdeauna împreună cu colegii mei pentru efortul pe care l‑a făcut în lucrarea pe care şi‑a ales‑o. Vederile noastre diferite au făcut să avem puncte de vedere diferite în circumstanţele comune prin care am trecut. Cei dinafară ne‑au crezut uneori adversari. Ca fraţi, nu ne‑am duşmănit însă niciodată. Schimburile noastre de păreri ne‑au îmbogăţit reciproc şi poate că i‑au făcut şi pe alţii să înţeleagă mai complet situaţiile care ne‑au aprins viaţa şi energiile în teribilele timpuri ale mărturiei creştine sub un regim represiv ca acela al lui Nicolae Ceauşescu.
Din cauza diferenţei de vârstă, fratele Bunaciu a fost şi va rămâne mereu un „mai mare” al meu, căruia îi voi acorda cinstea şi respectul. Ca frate creştin, dânsul a fost mereu şi probabil că va 95
rămâne o oglindă în care mi‑am verificat şi corectat valabilitatea părerilor personale. Iată de ce numesc „disputele noastre” din anii de Seminar şi de acum: „polemici binefăcătoare”. Înfruntările noastre au fost de principii, nu de persoane. Dacă vor rămâne şi ei în perimetrul dragostei şi îngăduinţei creştine aflată în minunata familie a lui Dumnezeu, cei ce le‑au fost martori atunci şi cei care le pot fi martori acum au numai de câştigat.
Între mine şi fratele Bunaciu există în primul rând o diferenţă de amintiri din cauza unei diferenţe de... poziţie.
„Oglinda amintirilor” nu este întotdeauna fidelă şi deformează realitatea în funcţie de aplecările sentimentale ale fiecăruia. Totuşi, există şi un alt factor care poate distorsiona aspectul reculegerilor noastre, şi anume: poziţia principială pe care am avut‑o atunci când am trecut împreună prin aceleaşi circumstanţe, dar am reacţionat diferit la ele. Probabil că este necesară o anumită „detaşare” în timp şi spaţiu pentru ca acest lucru să apară bine conturat şi relevant. Am trăit vremuri de persecuţie şi se cuvine să spunem că nu toţi am avut aceeaşi atitudine în ceea ce priveşte relaţiile dintre Biserică şi Stat.
Pentru o biserică baptistă care are printre doctrinele ei fundamentale pe aceea a separării dintre Biserică şi Stat, colaborarea cu Statul prezintă dificultăţi teoretice şi dificultăţi practice.
În mod absolut, această separare nu exista, Biserica şi Statul existând în acelaşi teritoriu geografic şi în acelaşi domeniu al populaţiei (toţi membrii Bisericii sunt şi cetăţeni ai Statului). Din această cauză, trebuie stabilite anumite limite în necesara colaborare dintre Stat şi Biserică.
Statul nu poate şi nu trebuie să implice Biserica în toate problemele Statului.
Biserica nu poate şi nu trebuie să implice Statul în toate problemele Bisericii.
Singura arie de colaborare între cele două entităţi există acolo unde problemele Statului şi ale Bisericii se intersectează: moralitatea relativă a societăţii, ajutorul social pentru săraci, protecţia familiei, problema orfanilor etc.96
Şi în USA şi în ţările comuniste, bisericile şi liderii lor au pendulat şi pendulează între cele două extreme posibile: unii fiind adepţii unei implicări prea mari în această relaţie Biserică‑Stat, iar alţii fiind partizanii unei totale şi iluzorii separări.
În contextul relaţiilor Bisericii cu Statul există o situaţie particulară atunci când Statul se declară comunist, ateu sau musulman militant şi are ca scop declarat distrugerea şi dispariţia Bisericii. Vorbind numai despre această situaţie particulară, putem spune că pendularea liderilor religioşi între „implicare” şi „separare” a fost mult mai dureroasă, dând naştere la două tabere distincte: cea a „colaboraţioniştilor” cu Statul şi cea a „contestatarilor” dizidenţi.
Acceptând implicarea Statului în problemele Bisericii, „colaboraţioniştii” au comis un act de cvasi-sinucidere spirituală lentă, chiar dacă poziţia lor le‑a adus anumite avantaje materiale.
Neacceptând amestecul Statului în problemele Bisericii şi adoptând o poziţie de foarte clară separare şi delimitare faţă de Stat, „contestatarii” au fost gata să îmbrăţişeze un paradox: curajul acţiunilor lor să semene şi chiar să poată duce la o sinucidere fizică, dar să trăiască o libertate spirituală absolută.
Ca martor ocular la această situaţie, pot spune că acest conflict între cele două tabere în care s‑au grupat liderii bisericilor baptiste a fost intens şi a dus la învinuiri reciproce.
O altă diferenţă între mine şi fratele Bunaciu a fost în domeniul relaţiilor dintre fraţi cu vederi deosebite. Deşi m‑am aflat patru ani sub autoritatea dânsului la Seminar, m‑a bănuit pe drept cuvânt şi m‑a simţit că sunt mult mai mult sub autoritatea celor care, în relaţiile cu Statul, au o poziţie diferită de a dumnealui.
În România, „colaboraţioniştii” i‑au tratat pe „contestatari” drept nişte „inadaptabili” la condiţiile îngăduite de Dumnezeu peste România, numindu‑i „tulburători” şi „nesupuşi stăpânirii” rânduite de Dumnezeu.
La rândul lor, „contestatarii” i‑au învinuit pe „colaboraţionişti” de pactizare cu duşmanii lui Dumnezeu pentru confortul şi propăşirea proprie, i‑au acuzat de „vânzare” şi de „trădare” a cauzei lui Christos.97
Un manifest al acestui crez este poezia lui Traian Dorz, „Noi nu ne‑ntoarcem”:
Noi am rămas urcând spre culme
Calvarul şi mai greu de‑acum
Când voi vă‑ntoarceţi în cetate
Şi singuri ne lăsaţi în drum.
De‑acum, amestecaţi cu ceata
De cărturari şi farisei,
Veţi cere răstignirea noastră,
Ne veţi lovi şi voi cu ei...
Nu vă putem urma cărarea
Pe care v‑aţi întors ‘napoi,
Deşi ne‑aţi dus atâtea lacrimi
Şi‑atâtea amintiri cu voi.
Simţi‑vom de sub greul crucii
Când biciuiţi vom fi cumplit
Şi şti‑vom dintre mii de bice
Că‑i frate cel ce ne‑a lovit.
Cunoaşte‑vom din mii de buze
Pe‑a fratelui ce ne‑a scuipat,
Din mii de cuie vom cunoaşte
Când mâna fratelui a dat.
Şi vom întoarce‑n altă parte
Obrazu‑nsângerat şi strâns,
Vom înghiţi în noi durerea
Şi nu ne veţi vedea c‑am plâns.
Dar, când vom fi întinşi pe cruce
De voi, pe care v‑am iubit,
Va‑ncepe veşnicia noastră,
Căci ceasul vostru s‑a sfârşit.98
... Suim, şi grea e crucea‑n spate,
Răbdăm şi geme plânsu‑n noi,
Ne doare despărţirea voastră,
Dar nu ne‑ntoarcem înapoi!
Probabil că cea mai bună ilustraţie a acestui conflict a constituit‑o o scenă petrecută la absolvirea unei promoţii de seminarişti. Fără să dau date sau nume, am să mă mărginesc la a spune că Preşedintele de atunci al Uniunii Baptiste le‑a spus absolvenţilor care aveau să intre peste puţin timp în lucrare ca păstori ai bisericilor:
„Aveţi grijă de voi şi nu faceţi pe eroii! Avem şi aşa puţini păstori în ţară. Dacă unii membri au probleme cu Statul, mai bine să moară câteva oi decât să moară un păstor de biserică!”
Unul dintre absolvenţi a luat cuvântul după ce Preşedintele a tăcut şi a spus:
„Nu vă supăraţi, frate preşedinte, dar pe mine altfel mă învaţă Biblia. Domnul Isus mi‑a spus că Păstor bun este acela care este gata să‑şi dea viaţa pentru oi.”
În prezenţa oficialilor, preşedintele a simţit nevoia să‑l întrerupă şi să‑i spună: „Lasă tu, că pe teren este altfel... O să vezi şi o să înţelegi tu atunci ceea ce am spus eu acum.”
A venit între timp o revoluţie, şi acum avem libertatea de a scrie şi „rescrie” istoria. În privinţa eroilor, vorba aia: „Puţini am fost, mulţi am rămas!” şi „La vremuri noi, tot noi!”
Dacă ţinem seama de diferenţele de vederi din cauza relaţiilor cu Statul şi a diferenţelor de atitudini care i‑au grupat pe fraţi în tabere diferite, nu este de mirare că acum, când amândoi ne destăinuim hârtiei, există mari diferenţe între cele două feluri de cărţi de amintiri pe care le scriem despre perioada comunistă.
Unele sunt scrise de foştii adepţi ai „colaborării” cu Statul comunist şi scot în evidenţă capacitatea lor de „sacrificiu”, precum şi „înţelepciunea” unsă cu mierea plocoanelor cu care liderii de atunci au ştiut să cârmuiască bisericile prin vâltorile anilor tulburi de persecuţie.99
Altele sunt scrise de „contestatarii” de atunci care‑şi trăiesc astăzi triumful viselor lor şi văd în dizidenţa lor din trecut fermentul care a produs schimbarea de astăzi.
Preşedinţi de comunităţi şi Uniune, directori şi profesori de Seminar, fac astăzi parte dintre autorii primei categorii de cărţi de istorie.
Păstori persecutaţi, închişi, destituiţi, împiedicaţi să predice şi să boteze, oameni care n‑au fost lăsaţi să acţioneze fără „recunoaşterea Departamentului Cultelor” sau care au fost împinşi ca mulţi alţii spre viaţa de exil sunt printre autorii celei de a doua categorii de cărţi de istorie.
Realitatea este că există o mare doză de „arătare cu degetul” şi de învinuiri reciproce. Fiecare tabără se vede un fel de victimă a celeilalte. Cine are dreptate? Cine va birui în simpatiile opiniei publice? Se poate pune capăt acestei „lupte între fraţi”? Ce‑i de făcut? Iată propunerile mele:
Trebuie să ne dăm seama cu toţii că adevăratul nostru conflict a fost cu „duşmanul din afară”, nu cu fraţii dinăuntru! Între fraţi avem voie, uneori este chiar necesar, să avem „neînţelegeri” (Faptele Apostolilor 15:39), dar niciodată... certuri!
Trebuie să ne dăm seama că suntem, şi cei buni şi cei mai puţin buni, copii ai aceluiaşi Dumnezeu. Suntem în aceeaşi tabără. Facem parte din aceeaşi echipă! (Parcă simt adversitatea unora cărora nu le va plăcea să citească această declaraţie. Ea, adversitatea, îmi aduce aminte de replica pe care a dat‑o un „frate” celui care căuta să‑l înduplece să‑şi ierte un ne‑prieten pe principiul: „În cer, veţi fi oricum pe vecie împreună...” Cel furios a replicat: „Lasă, frate, că «în casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri...» Nu stau eu împreună cu ăsta!...”
Trebuie să ne dăm seama că Dumnezeu a lucrat şi prin unii şi prin ceilalţi, după plăcerea lui de-a face „totul şi în toţi”.
Trebuie să învăţăm să ne iertam unii pe alţii şi să aşteptăm în răbdare Ziua aceea în care Dreptul Judecător va evalua viaţa, motivaţiile şi lucrarea fiecăruia.
Trebuie să ne însuşim „viziunea lui Iosif”, care a văzut providenţa mai mare decât oricare dintre greşelile celor din jurul 00
său. Iată celebra lămurire între „fraţi” din Genesa 50:20: „Voi negreşit v‑aţi gândit să faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine...”
Trebuie să ajungem să‑I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru prietenii care ne‑au înaripat înaintarea şi pentru aparenţii „duşmani” care ne‑au corectat traiectoria, ştiind că nici un fir de păr de pe cap nu ne‑a căzut fără voia Tatălui nostru cel Atotputernic.
Trebuie să acceptăm realitatea acelui „cunoaştem în parte” despre care vorbeşte Scriptura. De aceea nu trebuie să ne grăbim să judecăm nimic înainte de vreme.
Cred că a sosit vremea să ne uităm unii la alţii cu ochii unor „îndrăgostiţi de Dumnezeu”. Numai aşa vom putea avea destulă dragoste, înţelegere şi acceptare şi pentru toţi ceilalţi copii ai Lui.
Nu sunt în poziţia de a da sfaturi nimănui. Am doar suficienta înţelepciune ca să „caut” înţelepciune mai multă. Mă bucur atunci când, mai rar, o găsesc. Mă verific însă mereu cu alţii, pentru ca reuşitele mele să nu fie doar nişte iluzii nevalidate de practică. Sunt curios: Care este părerea voastră?
Iată câteva puncte de reper pentru viitoare meditaţii:
„Un hoţ crede că toată lumea fură ‑este un fel de autoapărare psihologică.”
„Un om mânios nu este pregătit pentru rugăciune.”
„Procedează cu greşelile altora la fel de blând ca şi cu ale tale.”
„Nu putem ghici viitorul, dar ne putem strica prezentul, gândindu‑ne mereu la trecut.”
„Se cere şi ploaie şi soare ca să apară curcubeul.”
„Cel care n‑a făcut nici o greşeală n‑a descoperit niciodată nimic.”
„Nu este niciodată prea târziu să fii ceea ce ar fi trebuit de mult să ajungi!”
„Dacă eşti gata să‑ţi recunoşti o greşeală, ai cu o greşeală mai puţin de recunoscut.”0
Richard {urmbrand
Fratele Richard Wurmbrand mi‑a ţinut într‑o după‑masă o întreagă prelegere biblică pe tema: „Oameni deosebiţi, destine deosebite, planuri deosebite, circumstanţe deosebite” (ca o dezvoltare a unei alte teme favorite a dânsului: Orice punct de vedere este un punct de „orbire”).
Stârnit de polemica acestui subiect, caut acum să‑mi amintesc câteva dintre exemplele pe care mi le‑a arătat dânsul atunci.
Primul exemplu ‑cei trei tineri în cuptorul aprins. În Babilon, au fost patru tineri care s‑au decis să nu se spurce. Unde a fost Daniel când tot poporul a trebuit să se închine înaintea chipului cioplit din valea Dura? Ca oficial, Daniel ar fi trebuit să stea lângă împărat. S‑a închinat el? De ce nu ni se spune nimic despre el? Răspunsul: destine deosebite pentru oameni deosebiţi în circumstanţe deosebite.
Al doilea exemplu ‑groapa leilor. Dar unde au fost cei trei neînfricaţi luptători pentru credinţă atunci când Daniel, neoprindu‑se să se roage, a fost pedepsit şi aruncat în groapa leilor? S‑au oprit cei trei să se roage? De ce nu ni se spune nimic despre ei? Răspunsul: Destine deosebite pentru oameni deosebiţi în circumstanţe deosebite.
Al treilea exemplu ‑Petru şi Ioan în curtea Marelui Preot. Toţi îl ocărâm pe Petru pentru că s‑a dus la foc străin şi a ajuns să se lepede... dar uităm că cel care l‑a băgat pe Petru înăuntru, în curtea duşmanilor lui Christos, a fost Ioan, care avea trecere liberă şi în curtea şi casa Marelui Preot. Să nu fi ştiut Domnul Isus că ucenicul care‑şi punea capul pe pieptul Său este rudă şi prieten cu Marele Preot? Răspunsul: Destine deosebite pentru oameni deosebiţi în circumstanţe deosebite, pentru împlinirea unor planuri deosebite.
Al patrulea exemplu ‑Timotei a fost tăiat împrejur de chiar acela care le‑a spus galatenilor: „Dacă vă întoarceţi la Lege, Christos nu vă va folosi la nimic!” Cum se explică aceasta? Timotei a fost tăiat împrejur ca să poată fi luat de Pavel în vizitele sale la evrei. Galatenii aveau alte circumstanţe, pentru împlinirea altor planuri.0
Ioan Fqlcuwanu
Tocmai se întorsese din România. M‑a oprit în curtea bisericii ca să‑mi spună ceva. Este un maestru al „poveştilor cu tâlc”. Mintea lui lucrează cu eficienţa şahistului. I‑a folosit mult în anii de dominaţie comunistă, când juca „şah imaginar” cu un coleg în timpul interminabilelor „şedinţe de sindicat” „şi treceau între ei doar o hârtie pe care anunţau succesiv mutările pieselor.
Ştiam că vorbele lui au adeseori profunzimea proverbelor. Auzisem despre controversa provocată de confruntarea cu un coleg de muncă din atelier care‑l acuzase că nu ştie să se distreze „pentru că pocăiţii nu pot să bea vin”. Dânsul răspunsese:
– Nu e adevărat! Eu sunt pocăit şi pot să beau cât vreau eu.
– Nu te cred!
– Ba aşa este.
– Nu te cred!
– Mâine în pauză adu băutură şi am să vă arăt la toţi că eu beau cât vreau.
Zis şi făcut. A doua zi, mai toţi colegii erau adunaţi ciopor să vadă „dacă bea pocăitul”...
Pe masa a apărut repede sticla cu băutură şi un pahar. Fratele Nelu l‑a umplut până sus şi sub privirile neîncrezătoare ale celor din jur l‑a apropiat de buze. A zăbovit puţin, iar apoi a sorbit o gură de băutură... după care a pus paharul înapoi pe masă.
– Hai, nu mai bei? l‑au întrebat cei din jur.
– Nu mai beau. Am băut exact cât am spus eu. Am băut „cât vreau” eu. Aceasta este diferenţa dintre noi. Eu beau cât vreau. Voi beţi fără să vă mai puteţi opri. Eu sunt stăpân pe băutură. Pe voi, băutura vă stăpâneşte.
Eram acum curios să aud ce îmi va spune... El a zis:
„M‑am dus iarăşi la Cluj şi acasă în sat. M‑am plimbat pe străzile oraşului, dar n‑a mai fost ca altădată. N‑am mai cunoscut pe nimeni şi nimeni nu m‑a recunoscut... Pe vremuri nu treceam de un colţ ca să nu văd sau să salut pe cineva.
În sat au rămas puţini. Sunt casele goale. Pe străzi umblă tineri care nu mă cunosc şi pe care nu i‑am văzut nici eu niciodată... 0
Am căutat locurile pe unde mă jucam atunci când eram copil. Nici ele nu mai sunt ca altădată... În faţa porţii, am găsit pe jos un cui... L‑am luat cu grijă şi l‑am băgat duios în buzunar. Era de la ceva care‑mi fusese foarte drag odată... Deodată, într‑o străfulgerare, mi‑am dat seama de ce mă duc eu din când în când în România... după potcoave de cai morţi! Mi‑am dat seama dintr‑o dată de toată caraghioşenia situaţiei şi mi‑a fost tare ruşine. Am căpătat un sentiment de totală «desprindere» de lumea de altădată. Nu‑i mai aparţin şi nici ea nu‑mi mai aparţine...
M‑am întors în America să mă simt «ca acasă», dar trebuie să vă spun... nici aici nu mă mai simt ca acasă. Şi aici îmi sunt lucrurile din ce în ce mai străine. Încet, încet, mă desprind de totul şi de toate... Copiii şi nepoţii sunt la casele lor, cu rosturile lor... Simt din ce în ce mai mult cerul aproape şi sunt convins acum că «totul este o deşertăciune a deşertăciunilor şi goană nebună după vânt».”
Ascultându‑l pe acest om viguros şi vesel, în viaţa căruia Parkinsonul înlocuise abilitatea voleibalistului de altădată cu un tremur nervos al mâinilor, mi‑am amintit de un pasaj similar citit într‑una dintre cărţile lecturilor mele:
„Lili şi cu mine suntem un cuplu ajuns de mult la maturitate. Avem cincizeci şi şase şi respectiv cincizeci şi şapte de ani. Poate sunteţi surprinşi de remarca mea, dar nu ar trebui să fiţi. Găsesc de‑a dreptul amuzantă această tendinţă a culturii noastre de a nega nu numai moartea, dar şi îmbătrânirea. Majoritatea americanilor par să creadă că «maturitatea» începe la 60 de ani. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci «bătrâneţea» ar fi normal să înceapă pe la 120 de ani!
În orice caz, nu mai am forma fizică şi energia pe care le‑am avut odinioară. Mi‑e din ce în ce mai greu să urc şi să cobor din maşină ori să urc treptele din faţa casei la sfârşitul unei zile grele şi nu este numai vina coloanei mele vertebrale. Toate mă supără: vederea, auzul, dinţii. O veche ruptură a tendonului lui Ahile îmi provoacă slăbiciune în glezna stângă, iar o fractură pe care‑am suferit‑o cu mult timp în urmă mi‑a slăbit glezna dreaptă. 0
Uit cuvinte simple şi nume şi nu este foarte clar dacă mi‑a slăbit memoria foarte mult, sau pur şi simplu am prea mult de memorat.
Trebuie să‑mi curăţ hemoroizii. Pantalonii îmi sunt prea largi din pricina unei prostate mărite (boala bărbaţilor bătrâni). Dimineaţa pierd o oră în plus îngrijindu‑mi dinţii ca să nu‑mi cadă, luând Metamucil ca să nu am probleme cu diverticulii din intestinul gros şi făcând o grămadă de mişcări ce aduc a exerciţii fizice, ca nu cumva să mă transform într‑o stană de piatră din cauza acumulărilor de calciu.
N‑am nevoie de mila nimănui, pentru că Lili îmi oferă milă din plin. Cu zece ani în urmă râdeam şi făceam haz de sănătatea ei infailibilă, chiar dacă este cu aproape doi ani mai mare ca mine. Acum nu mai e de râs. Colesterolul îi este foarte precar. A pierdut doi dinţi din pricina gingiilor care îmbătrânesc şi ele şi mai are câţiva dinţi care se mişcă. Nici ea nu poate trăi fără Metamucil. În săptămâna în care eu am avut ultima operaţie de coloană, ei i‑au scos o grămadă de pietre din vezica biliară. Să nu uităm de pastilele de calciu şi estrogen. Recent a trebuit să fie operată la gleznă din cauza unei scrântituri care nu părea cine ştie ce acum douăzeci şi cinci de ani. Are artrită la degete. De fiecare dată când merge la oculist acesta îi spune că lentila stângă s‑a mai aburit puţin.
– Vă referiţi la cataractă? întreabă Lili.
– Haideţi să‑i spunem abur, răspunde doctorul obişnuit cu refuzul pacienţilor de a accepta boala.
Cu şapte ani în urmă, când mă cuprinsese depresia, mă consolam cu o cărticică de citate şi caricaturi intitulată «Cine are nevoie de maturitate la vârsta ta?» Unul dintre citatele de acolo spunea: «Maturitatea este atunci când te tot gândeşti că îţi va trece în câteva zile, şi totul va reveni la normal.» Conform acestei definiţii, atât Lili cât şi eu suntem trecuţi de maturitate şi suntem deja venerabili. Nu este cine ştie ce să te doară toate cele, dar Îi mulţumim lui Dumnezeu că cel puţin ne avem unul pe celălalt şi ne putem împărtăşi necazurile.
Probabil că lucrul care m‑a surprins cel mai mult la îmbătrânire este purul ei caracter fizic. Orice atitudine ai adopta vizavi de acest proces «oricât de departe în timp ar părea şi oricât de mult 05
ar fi negat», el vine şi se instalează. Este inexorabil. La început nu am fost foarte surprins. Când aveam patruzeci de ani am fost la oculistul despre care am mai vorbit, care mi‑a spus:
– Peste vreo trei ani vei avea nevoie de ochelari cu lentile bifocale.
– De unde ştii? l‑am întrebat.
– Cam aşa se întâmplă celor care au ochi ca ai tăi, mi‑a răspuns el misterios.
Nu l‑am crezut, şi după doi ani mi‑am cumpărat prima pereche. Anul trecut am observat pe tâmpla stângă o mică pată de culoare gri‑maroniu. Era un neg sebaceu benign.
– Oh, nu! Am exclamat, realizând ce se întâmpla de data asta. Înainte de a muri, în anii ’80, tata avusese acelaşi neg pe tâmpla stângă, numai că era inoperabil de mare. În ultimul an, negul meu aproape s‑a dublat în dimensiune. Nu prea le am cu cosmeticele, dar cred că trebuie cât mai curând cu putinţă să‑mi fac o programare la un dermatolog şi să încerc să scap de neg cât e încă operabil, chiar dacă realizez că această idee de vindecare fizică completă este o iluzie.
Pe lângă inexorabilitate, ceea ce mă impresionează la îmbătrânire este rigiditatea crescândă a trupului. Nu mă refer numai la rigiditatea coloanei vertebrale. Diferenţa de fus orar pe care odinioară o rezolvam cu un somn bun nu mai trece aşa uşor. Ceasul biologic e mult mai puţin flexibil şi mult mai greu de ajustat. Chiar şi acasă mi‑e din ce în ce mai greu să dorm. Problemele zilei tind să se ţină de mine mai mult şi mi‑e foarte greu să uit de ele. Şi această rigiditate este rudă bună cu fragilitatea. De obicei vorbesc despre coloana mea vertebrală ca cea mai puţin rezistentă parte a corpului meu. Dar la bătrâneţe toate devin mai sensibile şi mult mai fragile: rănile pierd mai mult sânge, apar hernii, plămânii nu se curăţă, urechile nu mai aud. Această fragilitate premerge şi într‑un fel anunţă moartea. Majoritatea oamenilor nu mor numai din cauza unui organ sau sistem al corpului lor, ci pentru că toate organele şi sistemele au devenit fragile, şi tratamentele care ar încerca să ajute într‑un loc vor dăuna în alt loc, şi aşa mai departe, până când nimic nu mai merge. 06
Pentru mulţi rigiditatea şi fragilitatea fizică vin însoţite de o distinctă rigiditate şi fragilitate psihologică. Dar asta nu este atât de inexorabil şi cu siguranţă nu este inevitabil. În anumite feluri, Lili şi cu mine am devenit mai puţin adaptabili. Suntem mai mult ca niciodată ataşaţi de confortul nostru, de hotelurile cochete la care stăm, eu de ginul meu de fiecare seară, iar Lili de cuvintele ei încrucişate. Cu toate astea, pe ansamblu cred că suntem mai puţin rigizi în felul cum gândim. Avem opinii mai puţin dogmatice. Lucrăm mai uşor unul cu celălalt şi am devenit lideri mai flexibili. Neavând alternativă, trebuie să îmbătrânim fizic; toţi vom ajunge decrepiţi şi vom muri. Dar asta nu înseamnă că trebuie să îmbătrânim din punct de vedere mental, poate ni se va înceţoşa puţin mintea, dar nu va intra în rigor mortis. Am văzut bătrâni tineri spiritual şi cred că şi noi putem să fim aşa. Tot eu sunt cel care crede că am fost norocoşi.
În ultima parte a vieţii sale, mama avea un mic tablou pe perete, pe care scria: «Bătrâneţea nu este pentru oricine.» Obişnuiam să cred că mamei îi place dramatismul, dar mi‑am schimbat părerea.
De atunci mi‑am schimbat părerea şi de multe ori regret că nu am fost mai înţelegător. Într‑adevăr, una dintre cele mai dificile experienţe cu care avem de‑a face când îmbătrânim este lipsa de simpatie a celor mai tineri, inclusiv a copiilor noştri. Prietenii noştri mai tineri de multe ori nu înţeleg de ce dorim atât de mult să ne pensionăm mai devreme sau de ce refuzăm să ne jucăm de‑a Superman, ca şi cum am fi cumplit de încăpăţânaţi. În martie 1992 am fost până‑n Texas să ne vedem nepoţelul de două luni, un băieţel adorabil şi alert, de altfel, dar îngrozitor de agitat (nu‑mi mai permit să spun că avea „colici”. Se pare că termenul nu este foarte agreat în ultima vreme). Singura cale de a‑l opri din plâns era să‑l plimbi în braţe. Din păcate, din pricina spatelui, nu am putut să‑l plimb mai mult de zece minute. Aveam nevoie de câte o pauză, să mă aşez, „ceea ce nu era posibil”, sau să‑l dau înapoi mamei lui. Am încercat sa‑i explic fiicei mele problema pe care, de altfel, o cunoaşte. Ştie foarte bine că am probleme cu spatele. Ştie că nu pot sta în picioare mai mult de cincisprezece minute, şi 07
că trebuie să‑mi ţin cursurile aşezat pe un scaun. Cu toate astea am simţit în ochii ei o apreciere foarte defavorabilă. I se părea că nu vreau s‑o ajut şi că nu‑mi pasă de nepoţelul meu.
Ar fi cu totul nenatural să aşteptăm cu nerăbdare îmbătrânirea. Nu putem să ne dorim să fim dezbrăcaţi de tot ceea ce suntem, pentru că îmbătrânirea asta face; acest proces inerent vieţii umane dezechipează omul de tot ceea ce acesta acumulase pe parcursul vieţii. Cu toate acestea, până la urmă, este la latitudinea noastră dacă acceptăm sau nu această dezechipare.
În perioada de dinainte de pensionare, am fost consultat de patru femei extraordinar de asemănătoare. Aveau între şaizeci şi şaptezeci de ani şi aveau cam aceeaşi problemă: se temeau de îmbătrânire şi căzuseră în depresie. Nu erau religioase, aveau bani pe care îi făcuseră prin muncă sau căsătorie. Copiii lor erau toţi succese, şi parcă viaţa lor urmase un scenariu dinainte stabilit. Dar acum făceau cataractă, aveau nevoie de aparate de auzit, de dinţi falşi şi de şolduri noi. Scenariul vieţii lor devenise foarte dramatic, şi în nici un caz pe placul lor, aşa că doamnele erau nervoase. Am încercat să le ajut şi am decis că cel mai bun ajutor pe care l‑aş putea oferi ar fi să le prezint bătrâneţea ca pe un timp pe care în nici un caz nu trebuie să‑l piardă privindu‑se în oglindă şi îngrijorându‑se de fiecare nou rid care le apare pe faţă. Am încercat să le expun ideea că această perioadă a vieţii ar trebui să fie mult mai spirituală, să fie un stagiu de pregătire. Nu mi‑a fost uşor să le fac să accepte această idee. Le‑am repetat de câteva ori faptul că nu ele sunt scenaristele vieţii lor şi că de fapt viaţa lor nici nu le aparţine. Două dintre ele au preferat să plece şi să nu mai asculte predicile mele, alegând depresia şi nedorind să se împace cu ideea că de fapt ele nu sunt regizoarele vieţii lor.
Mi‑a fost mult mai uşor cu o altă doamnă care, deşi era mult mai afectată de depresie, gândea dintr‑o perspectivă creştină.
Pe la şaizeci şi ceva de ani, doamna suferise o desprindere de retină la ambii ochi. Oftalmologul nu reuşise să îi reataşeze retinele, cu toate că folosise tehnologie laser de ultimă oră. Doamna era cumplit de supărată pe doctor, şi deşi nu avea nici o dovadă, era convinsă că doctorul greşise operaţia şi era vinovat de malpraxis. 08
Era nouăzeci la sută oarbă şi furioasă pe soarta ei. Mi‑a făcut lucrul ăsta foarte clar la începutul celei de a doua şedinţe:
– Urăsc momentele când cineva trebuie să mă ia de mână şi să mă ajute să ies din bancă sau să cobor treptele bisericii, mi‑a spus ea. Urăsc faptul că trebuie să stau închisă în casă. E adevărat că mulţi dintre prietenii mei mi‑au oferit să mă ducă cu maşina, dar nu pot să‑i tot deranjez, a conchis doamna.
– Mi‑e foarte clar, am răspuns eu, că sunteţi o persoană foarte independentă. Aţi avut succes în viaţă şi cred că a trebuit să fiţi independentă pentru a putea reuşi. Dar, aşa cum sunt convins că ştiţi, noi călătorim spre Rai şi de obicei e bine să nu avem prea multe bagaje în călătoriile lungi. În clipa asta nu sunt convins că veţi putea ajunge în Rai cărând cu dumneavoastră atâta mândrie, am continuat. Vi se pare că orbirea de care suferiţi este un blestem, şi nu pot să vă condamn pentru asta, dar în acelaşi fel, aţi putea‑o privi ca pe o binecuvântare ce v-a fost dată ca să scăpaţi de povara mândriei. Cu excepţia ochilor, sunteţi desul de sănătoasă şi probabil că mai aveţi cel puţin zece, doisprezece ani de trăit. Depinde numai de dumneavoastră dacă doriţi să trăiţi aceşti ultimi ani cu un blestem sau cu o binecuvântare.
Când a revenit pentru o a treia şedinţă, depresia ei de patru ani dispăruse.
Mi‑ar plăcea să am de‑a face numai cu cazuri atât de uşoare ca cel pe care tocmai vi l‑am prezentat şi cu siguranţă că nu aş putea fi atât de plin de har ca doamna aceea, dar lucrul de care sunt absolut sigur este că nu voi putea face faţă procesului de îmbătrânire fără ajutorul lui Dumnezeu.
Acum şapte ani, fiind confruntat cu perspectiva operaţiei foarte delicate la coloana cervicală şi fiind puţin ameţit de medicamentele luate pentru durere, stăteam în pat într‑o noapte, vorbind cu Dumnezeu. Funcţionam pe două niveluri: mă rugam şi îmi ascultam rugăciunile în acelaşi timp. Şi m‑am rugat cam aşa:
– Doamne, aş face aproape orice pentru Tine.
Apoi a trebuit să mă opresc şi să râd. «Aproape orice!» Ştiam încă de pe atunci că nu era de ajuns şi că tot aş fi dorit să fiu măcar în parte stăpân pe viaţa mea. Dumnezeu nu vrea numai bucăţi 09
din viaţa noastră. Dumnezeu vrea întregul. Aşa că dezechiparea produsă de îmbătrânire nu este parţială, nu este numai fizică, este totală.
Pierderea sănătăţii şi a agilităţii fizice nu este atât de dureroasă pentru mine, şi cred că nici pentru alţii, pe cât de groaznică este pierderea capacităţilor psihologice. E vorba despre pierderea iluziilor, sute de iluzii! Lucrul ăsta poate fi bun, dar doare şi va lăsa cu siguranţă mulţi oameni neîncrezători, cinici şi amărâţi. Am pierdut eroii! De fapt am observat mult mai mult eroism în ultimul timp, dar este un soi de eroism comun care produce respect şi admiraţie, şi nu adoraţie. Nu mai există eroi pe care să‑i pot adula. Mi‑au dispărut mentorii! Unii mai trăiesc, dar i‑am depăşit. Acum sunt eu mentor în multe feluri destul de limitate, dar nu e la fel. Este trist când elevul îşi depăşeşte cel mai bun profesor. Curând, dacă voi trăi destul, moartea îmi va răpi din ce în ce mai mulţi prieteni. S‑ar putea chiar să trăiesc mai mult decât Lili. Mă voi dezbrăca de tot şi toate vor dispărea, în afară de Dumnezeu, în faţa căruia mă voi afla în sfârşit gol.
Un alt fel de dezechipare este aceea a intereselor. Începută cu Noaptea Neagră a Simţurilor, a continuat cu pierderea apetitului pentru frumos, pentru artă şi eleganţă, acum televizorul mă plictiseşte şi foarte puţine cărţi de poezii, romane, sau lucrări de înţelepciune îmi mai atrag atenţia. Am impresia că le‑am citit deja pe toate, şi într‑un fel am făcut‑o.” (M. Scott Peck, M.D. ‑„In Search of Stones”, Hyperion, N.Y. p.128)
Richard {urmbrand
(Fragment dintr‑o predică rostită de dânsul)
Ştiindu‑mă pasionat al psihologiei, un prieten m‑a întrebat:
– Ce este, la urma urmei, „realitatea”?
I‑am răspuns:
– Realitatea obiectivă este lumea rezultată din contactul nostru prin cele cinci simţuri cu mediul înconjurător: ceea ce mirosim, ceea ce vedem, ceea ce auzim, ceea ce gustăm şi ceea ce pipăim. Realitatea obiectivă este măsurabilă şi poate fi analizată raţional. 0
De exemplu: „Afară este frig” sau „muzica este prea tare”, „ciorba este acră” etc. dau toate măsura realităţii în care ne mişcăm.
Există însă şi o altă realitate, „realitatea subiectivă”, nu mai puţin „reală” decât prima. Ea măsoară reacţiile sufletului în faţa realităţii obiective. Spunem de exemplu că „prin plecarea lui, el i‑a sfâşiat inima”. Această sfâşiere a inimii este o realitate subiectivă, determinată de plecarea celui iubit. Dacă el n‑ar fi fost iubit, ci temut sau plictisitor, plecarea lui ar fi putut naşte în inimă un sentiment de plăcere sau de uşurare.
Fiecare ne trăim viaţa în ambele jumătăţi de realitate. În prima, suntem înţeleşi de ceilalţi din jur şi „previzibili”. În cea de a doua, realitatea subiectivă, nu ne cunoaşte şi nu ne înţelege decât Dumnezeu şi, într‑o oarecare măsură, cei care au pătruns în intimitatea noastră. Pentru a ne aprecia ce suntem în realitatea obiectivă suntem judecaţi cu mintea, raţional. Pentru ceea ce suntem în realitatea subiectivă avem nevoie să fim judecaţi cu inima.
Unii numesc realitatea subiectivă şi „stratul existenţial” al trăirilor noastre. Îmi amintesc de o duminică seara în care nenea Richard a venit la biserică să ne spună câte ceva despre aceste „trăiri existenţiale”.
Când eşti angajat la o bancă, parte din meseria ta este să numeri bani. Poţi ajunge să numeri milioane de dolari în fiecare zi. Îi numeri însă cu mintea! Inima ta nu tresare la atingerea lor. Nu tot aşa este şi în ziua de salariu. Când ţi se dau „banii tăi”, îi numeri altfel. Îi mângâi cu plăcere, îi răsfoieşti voluptos desfătându‑te cu foşnetul produs de atingerea bancnotelor. Atunci când ai de a face cu banii tăi, inima ta tresaltă. Ai o trăire existenţială. Simţi că trăieşti!
Să vă dau şi un alt exemplu: Mergi cu maşina spre casă şi ai dat drumul ca de obicei la radio. Auzi tot felul de ştiri din ţară şi din lume. Mintea ta le înregistrează superficial. Peste câtăva vreme te surprinzi că le auzi doar ca zgomot de fond, în timp ce mintea ta zboară în altă parte. Ştirile se derulează după succesiunea obişnuită... Au ajuns acum la raportul despre traficul rutier. Se anunţă un accident teribil pe o stradă din oraş. Un copil a fost rănit grav şi transportat la spital... Mintea ta înregistrează
sec datele relatării. Deodată tresari, numele străzii îţi este foarte cunoscut. Este chiar strada pe care stai tu! Nu cumva... copilul rănit în accident este chiar... în aceste clipe, evenimentul relatat la radio a devenit dintr‑o dată „existenţial” pentru tine. Toată fiinţa ta lăuntrică este pusă în mişcare. Întreaga ta existenţă se poate schimba într‑o clipă.
Despre unii se spune că „s‑au îndrăgostit la prima vedere”. A fost o întâmplare existenţială!
La fel ar trebui să fie şi cu venirea noastră la biserică. Ceea ce se întâmplă aici nu este ceva de la rubrica „faptul divers”, din ziarul local. În adunările de sfinţi ale bisericii ne întâlnim cu Duhul lui Dumnezeu. El vrea să ne atingă „existenţial”, să ne schimbe viaţa printr‑o transformare dumnezeiască. Să nu veniţi niciodată la biserică aşa, ca de obicei... Învăţaţi să vă aşteptaţi întotdeauna la ceva special. Veniţi cu inima deschisă şi cu duhul treaz în anticiparea unei întâlniri „existenţiale”. Cine face aşa nu va fi dezamăgit niciodată. Eu, de câte ori mă duc la biserică, scot hârtia şi creionul la îndemână. Am venit ca să‑L ascult pe Dumnezeu cum îmi vorbeşte.
Ascultându‑l atunci pe nenea Richard, mi‑am zis că fiecare întâlnire a noastră de la biserică ar trebui să fie un fel de „întâlnire de gradul trei”, cum o definesc cei pasionaţi de întâlnirile cu extratereştrii. Este o întâlnire de foarte aproape cu „cineva” din altă sferă de existenţă. Îi simţim prezenţa şi‑I auzim lăuntric glasul. Nu lipseşte decât „abducţia”, luarea noastră în nava extraterestră, contactul nostru cu cei de dincolo „la ei acasă”, ca să se transforme într‑o „întâlnire de gradul patru”. Va veni însă şi aceea peste câtăva vreme, peste foarte puţină vreme...
Petru Popovici
Venit proaspăt în America, Nelu Gug a fost invitat să ia masa la familia Popovici. Ca un tânăr care nu vroia să scape ocazia, Nelu l‑a întrebat pe fratele Pitt:
– Care este secretul succesului dumneavoastră în slujirea de 17 ani la biserica Bellflower?
Răspunsul a fost scurt, dar vrednic de ţinut minte:
– Am colaborat cu oamenii, dar m‑am încrezut numai în Dumnezeu.
Marcu Nichifor
Nişte tineri de la Caransebeş au fost pentru prima dată la penticostali şi au venit la fratele Marcu să‑i povestească ce‑au întâlnit acolo şi să pună întrebări. L‑au întrebat:
– Frate Marcu, am auzit acolo despre primirea Duhului Sfânt şi nu ştim ce trebuie să facem; trebuie să mergem la stăruinţă ca să vorbim în limbi?
La care Fr. Marcu i-a spus celui ce a întrebat:
– Ascultă, bre! Tu du‑te acasă şi fii pocăit, că Duhul Sfânt ştie unde stai tu.
Marcu Nichifor
Acest „Nastratin Hogea” creştin s‑a întâmplat să fie într‑o dimineaţa de duminică la una dintre bisericile baptiste din Arad, dar fraţii nu l‑au pus să predice pentru că... „n‑avea cravată”! A venit şi la serviciul de după-amiază, de data aceasta cu o cravată izbitoare la gât. Când i‑au spus să se ridice şi să predice, s‑a apropiat de microfonul de la amvon, şi‑a scos tacticos de la gât cravata şi a aşezat‑o în faţa microfonului, sub privirile nedumerite ale celor din sală.
– Acum fă bine, matale, şi spune tuturor ceva demn de ascultat, că eu am fost aici şi azi-dimineaţă, dar nu m‑au lăsat să vorbesc fără tine...
Vasile Brknzei
Când o nepoată l-a întrebat ce are, tata a răspuns: „A dat buzna peste mine un cancer. Dacă mă înghesuie mai mult, îl las singur şi plec! Mă duc la Domnul şi las cancerul aici singur.”
Richard {urmbrand
(EDITORIAL de Christian Ioanid)
O foarte talentată scriitoare din Bucureşti (fostă, pentru o vreme, emigrantă la Paris) m‑a întrebat, prin intermediul e‑mailului (nu ne‑am întâlnit pe altă cale niciodată), cum arată exilul românesc în America. I‑am răspuns printr‑o scurtă schiţă despre începuturile mele în ale emigraţiei în Los Angeles, pe vremea când îmi notam impresiile zilnice sub formă de jurnal. S‑a amuzat grozav de ceea ce i‑am scris şi îmi atrage atenţia, într‑un mesaj ulterior, asupra a ceva foarte caracteristic anilor pe care îi trăim:„...trăim într‑o epocă a discuţiilor despre alterităţi, confesiuni, cutume diverse, într‑una a gustului pentru toate diarismele imaginabile, ca orice epocă nesigură de modele şi conduite recomandabile. Dacă aţi fi scris roman istoric, ar fi fost trist, căci voga a murit în ‘80. Cel de amor a devenit manierist, iar de thrillers şi detective stories ni s‑a cam urât. Dar cu ce aţi avea dumneavoastră de vândut, nici nu va trebui să bateţi la multe uşi ca să vi se deschidă una.”
Nu m‑am gândit şi nici nu mă gândesc să bat pe la uşi. Una, pentru că nu‑mi place. Şi a doua, pentru că îmi simt destinul şi ştiu că n‑o să mă îmbogăţesc eu de pe urma scrisului şi a bătutului pe la uşi. Dar ce‑mi scrie respectiva doamnă e foarte adevărat: trăim într‑o lume cu atât de puţine modele şi cu atât de multă confuzie! Sau precum o spune atât de frumos şi adevărat Ioan Alexandru, în poezia Lumină Lină:
„E‑atâta noapte şi uitare
Şi lumile-au pierit din zare,
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor.”
Acum trei săptămâni, a venit cineva de la Bucureşti, căutând să adune mărturii filmate pentru Memorialul Durerii, pe care‑l realizează doamna Hossu‑Longin. Mie mi s‑a cerut să îl evoc, în faţa camerei de luat vederi, pe mult regretatul reverend Richard
Wurmbrand, prizonier de conştiinţă al regimului comunist, pentru 14ani.
Deşi ştiu o grămadă de lucruri despre scenă, nu‑mi face nici o plăcere să mă las filmat. De asemenea, fiind un om al scrisului, şi nu al vorbitului, m‑am bosumflat în sinea mea, gândindu‑mă că iar fac o treabă pentru care nu‑s plămădit. Totuşi, de dragul acelui om extraordinar care a fost Richard Wurmbrand, am trecut peste toate şi am răbdat ca un filosof stoic întreaga agresivitate a platoului de filmare.
După ce‑am scăpat teafăr, le‑am strâns măna tuturor celor ce m‑au încurajat de pe tuşă şi am dat cu ochii de zâmbetul acela dezarmant al reverendului Aurel Popescu, cel mai drag vecin al meu din Bucureşti. „Hai, scrie un editorial despre ce‑ai vorbit acum”, îmi zice. „Da, da”, am promis eu, numai pe jumătate convins.
Peste câteva zile însă primesc răvaşul doamnei despre care v‑am vorbit.
Da, ducem din ce în ce mai multă lipsă de modele. Şi am eu oare dreptul să tac când am cunoscut oameni extraordinari? Când:
„Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor.”
Sigur că, atunci când ne referim la un om extraordinar ne gândim, în primul rând, la cei care au avut nişte însuşiri speciale şi care au ştiut să le valorifice la maximum. Dar stau lucrurile chiar atât de simplu?
În termenii filosofiei greceşti, fiecare dintre noi ne naştem cu o „temă”. Această „temă”, dacă vreţi, este ca un fel de cartelă conţinând programele unei maşini. Cele mai multe dintre aceste programe pot oferi o cale normală de aplicare a lor şi o alta a ispitei. Acelaşi om, înzestrat, să zicem, cu geniul mecanicii, prin tema sa, poate urma o cale normală, ajungând un remarcabil inventator sau, urmând calea ispitei, un celebru spărgător de case de bani.
Dar sunt şi programe care pot conduce mai mult la ispită decât la o cale normală, ca, de pildă, acela care‑ţi dezvoltă o înfăţişare armonioasă. Şi dezvoltarea acestui program sub imperiul ispitei te 5
poate conduce la decăzuta condiţie de narcisist, de adorator asiduu şi constant al propriei persoane.
Sigur că atât Michelangelo cât şi Rembrandt au fost nişte oameni extraordinari. Dar ei nu au făcut altceva, simplificând lucrurile ‑decât a‑şi urma pe o cale normală programul lor de a picta cu măiestrie. Dar cineva care se naşte cu programul dezvoltării armonioase a înfăţişării sale fizice trebuie să lupte din greu şi în permanenţă pentru a‑şi păstra normalitatea.
Având de mic pasiunea definiţiilor, l‑am întrebat odată pe tatăl meu cum poate fi definit un hoţ care nu fură niciodată în viaţa lui. Tatăl meu a zâmbit uşor, complice, din colţul buzelor, şi mi‑a spus: „Un om foarte cinstit!” E uşor să nu furi, când te‑ai născut cu o cartelă (temă) de om cinstit, dar câtă luptă trebuie să se dea în sufletul unui hoţ înnăscut, ca să nu fure?
Ei, bine, pentru mine, aceşti oameni întrec extraordinarul extraordinarului, pentru că îşi biruie tema prevăzută cu atâtea ispite, care‑i împovărează. Şi acesta rămâne pentru mine criteriul de bază în analizarea oamenilor de seamă.
M‑am gândit la toate acestea pe când mă pregăteam să vorbesc despre reverendul Richard Wurmbrand.
Omeneşte vorbind, Richard Wurmbrand era o apariţie fizică deosebit de atrăgătoare. Un bărbat înalt (peste 1,85 m), bine clădit şi cu o gestică armonioasă şi care, în pofida înălţimii (destul de rar întâlnite pe vremea aceea), avea o ţinută foarte dreaptă. Un păr des blond‑castaniu şi uşor rebel îi acoperea capul. Profilul vulturesc exprima o voinţă deosebită. Iar ochii... ei bine, ochii degajau o sfântă nebunie, ca aceea a unui revoluţionar idealist.
Acest om, dacă nu şi‑ar fi biruit tema, în mod aproape sigur, ar fi putut să decadă în narcisism. Nu s‑a întâmplat asta, în viaţa sa necreştină, pentru că avea un simţ al umorului şi un şarm ieşit din comun. Dar în aceste condiţii, ar fi putut ajunge un show‑man celebru, îndrăgostit de poantele sale. Nici asta nu s‑a întâmplat, pentru că acest om avea în tema sa încrustat programul idealurilor 6
revoluţionare, în sensul bun al cuvântului, program care presupune lepădarea de sine.
Nu ştiu de ce, cei mai mulţi dintre cei care l‑au cunoscut pe Richard Wurmbrand se feresc să se refere la trecutul său comunist, crezând probabil că dacă ar face‑o, ar ştirbi din demnitatea înfăţişării sale spirituale ulterioare. Eu nu mă feresc să o fac, pentru că tocmai asta mi‑a plăcut în mod deosebit. Un comunist, care se căieşte de rătăcirea sa filosofică, în care, de altfel, a crezut sincer, şi I se alătură lui Christos într‑o direcţie contrară, mi se pare un bărbat al maximei bravuri. Maiakovsky a fost şi el un comunist idealist, care a jertfit totul pentru Revoluţie (inclusiv frumuseţea sa fizică). Cunoscând cu timpul adevărata realitate a revoluţiei bolşevice şi el, ca şi Wurmbrand, a fost dezamăgit de moarte. Dar acea dezamăgire, în loc să‑l conducă spre căutarea febrilă a unei alte soluţii, a unui alt adevăr adevărat, l‑a dezarmat şi l‑a făcut să nu găsească altceva decât sărăcăcioasa şi terminala soluţie a sinuciderii. Maikovsky şi‑a distrus pe veci propria temă, în loc să o biruie.
Pe când eram în Romănia, am căutat să aflu câte ceva despre această postură comunistă inedită a lui Richard Wurmbrand. Am încercat s‑o trag de limbă pe o veche comunistă, Ofelia Manole (era mama unui coleg de‑al meu de facultate), care ani de zile fusese şefa secţiei pentru cultură a Partidului Comunist, în obsedantul deceniu ‘50. Când am întrebat‑o despre Richard Wurmbrand, mi‑a răspuns cu năduf: „Un trădător!” Şi ce soartă cumplită a avut această revoluţionară intransigentă! A fost împuşcată (în anii ‘80) de către soldaţii Securităţii (Securitate pentru a cărei constituire ea luptase atât de mult) şi care păzeau sediul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei de pe strada Alexandru Sahia din Bucureşti. Neînţelegând valoarea ei revoluţionară, răcanii de tip nou (ienicerii partidului) se îmbătaseră în timpul serviciului de gardă şi, învrednicindu‑se ei cu curaj etilic, deschiseseră focul spre casele oamenilor!
Adevărul e că cu însuşirile sale intelectuale şi cu energia deosebită de care dădea dovadă, Richard Wurmbrand ar fi putut să fie cu brio unul dintre capii Partidului Comunist de după război.7
Iată, citesc într‑un număr al României Libere că, la 18 iulie 1933, „procesul ceferiştilor de la Griviţa” se deschidea la Bucureşti, aproape de locul grevei, lângă Gara de Nord. Printre acuzaţi îl găsim şi pe „Richard Wurmbrand, care suferise deja o condamnare de trei ani pentru agitaţie comunistă”. (...) „Sentinţa este dată la 20 august 1933. Două pedepse cu muncă silnică pe viaţă: Constantin Doncea şi Gheorghe Petrescu. Gheorghe Vasilichi, 20 ani muncă silnică. Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi Chivu Stoica câte 15 ani, Marin Ioan‑Ionescu, 12 ani muncă silnică, Richard Wurmbrand 10 ani etc.”
După cum ştim bine cu toţii, printre comuniştii de dinainte de război nu se găseau oameni de credinţă, ateismul fiind una dintre condiţiile sine qua non ale afilierii la acea mişcare. Totuşi, Richard Wurmbrand a continuat să‑şi pună probleme într‑un domeniu pe care toţi ceilalţi îl considerau tabu. Şi asta pentru că alăturarea sa la acel partid comunist nu a fost un fenomen de rinocenizare sau de oportunism ieftin, ci o aspiraţie pur idealistă de căutare a adevărului şi a dreptăţii. Dar adevărul şi dreptatea nu aveau ce căuta printre semidocţii de celulă şi hulitorii de Dumnezeu.
Într‑una dintre cărţile sale, Richard Wurmbrand ne mărturiseşte despre prima sa rugăciune la care a recurs atunci când ajuns pe culmile disperării morale. Iat‑o: „Dumnezeule, eu ştiu bine că Tu nu exişti. Acesta este un adevăr ştiinţific demonstrat. Dar dacă totuşi, printr‑o întâmplare, Tu, totuşi exişti, atunci să ştii bine că e de datoria Ta să mi Te descoperi mie!” Ce vreţi? Rugăciune de revoluţionar!
Şi Dumnezeu, care exista, „printr‑o întâmplare”, i S‑a descoperit, pentru că a văzut în Richard Wurmbrand pe unul care şi‑a biruit teama cu toate tentaţiile ei. Iar această descoperire a făcut ca, pe când Gheorghiu‑Dej, Ana Pauker, Iosif Chişinevschi şi acoliţii lor se lăfăiau într‑un lux indecent de regal, după „victorie”, el să locuiască într‑o mansardă a Misiunii Norvegiene pentru Creştinarea Evreilor din România, în inima cartierului sărac evreiesc din Bucureşti.
Când am ajuns în Los Angeles ca proaspăt emigrant, mi‑a oferit găzduire, în amintirea prieteniei pe care o avea pentru tatăl 8
meu, care tocmai trecuse în veşnicie. Acolo, am constatat cât de mult publicase Richard Wurmbrand de când plecase din România (din 1965). Am citit cu nesaţ tot ce‑a scris. Şi am fost uimit să aflu că, la fel ca apostolul Pavel, comportamentul său, mesajul său oral şi cel scris se aflau la acelaşi ridicat nivel valoric. În urmă cu trei ani, când Beni Lucescu şi Mircea Lubanovici m‑au chemat să alcătuim o revistă românească, mai altfel decât tipicul existent în exilul din America, primul lucru la care m‑am gândit a fost că departamentul Credinţei Creştine ar trebui să conţină, în fiecare număr, câteva dintre bogatele sale gânduri. Iar acum, luând legătura cu Mihai, fiul său, am obţinut promisiunea de a primi o multitudine dintre predicile sale care încă nu au fost date publicităţii prin tipărire.
Dar şi activitatea misionară a reverendului Richard Wurmbrand a avut darul de a fi extrem de specială. Cu vreo patruzeci de ani în urmă, citeam într‑o revistă că regina Angliei invitase formaţia muzicală nou‑lansată Beatles să susţină un concert în faţa ei. Biata regină, mult mai jună pe vremea aceea, voia să ştie din ce constă zgomotoasa noutate. Dar nu mică îi fu mirarea când află că cei patru puştani ţopăitori îi puseseră condiţia ca de faţă, alături de majestatea sa, să mai fie încă cel puţin 200 de spectatori, neavând nici o importanţă nivelul lor de cunoaştere muzicală. Explicaţia era destul de simplă (nu la prima vedere): genul de muzică pe care îl promovau Beatles trebuia să producă o incitaţie în masă, care incitaţie trebuia să se întoarcă la acea formaţie pe scenă, incitând‑o la rândul ei. De ce v‑am spus toată această poveste veche?
Ceea ce m‑a uimit la Richard Wurmbrand a fost aplombul cu care prezenta Evanghelia în faţa câtorva sute de oameni sau în faţa unui singur om. El nu avea nevoie să simtă incitaţia maselor, pentru că incitaţia sa venea nemijlocit de la Christos.
În 1964, el se întorcea cu trenul de la Aiud, din cea de-a doua sa detenţie. Era vară. Era îmbrăcat cu un palton pe cale de dezagregare. Pe dedesubt avea o cămaşă de corp ciuruită şi de un alb mai mult decât îndoielnic. În picioare purta nişte bocanci scâlciaţi încheiaţi cu sfori, în chip de şireturi, peste piciorul gol. 9
În compartimentul de tren în care şedea mai era o pereche tânără. Erau studenţi. El i‑a întrebat: la ce facultate? Ei au răspuns: la Cibernetică. „Cum aşa!?” s‑a mirat cel ieşit din bezna dezinformării. „În Micul Dicţionar Filozofic, cel din ‘56, e scris că Cibernetica este o pseudo‑ştiinţă manipulată de cercurile imperialiste din SUA, Franţa, Anglia şi Germania pentru exploatarea clasei muncitoare!” Aşa şi era. Am verificat imediat autenticitatea acestei afirmaţii. Iar din această surpriză asigurată de filosofii comunişti, fără voia lor, cei doi tineri au primit Vestea cea Bună a lui Christos cel înviat. Şi asta... nota bene... la câteva ceasuri după graţiere.
Richard Wurmbrand a ajuns cu bine atunci în Gara de Nord. Era seară. Gara era plină până la refuz şi era zăpuşeală. Un necunoscut îmi spuse, trăgându‑mă de mânecă: „Ăsta care vine trebuie să fie unul de talia lui Maniu!” Într‑un târziu m‑a zărit, împreună cu tatăl meu: „Eşti student la Litere, nu‑i aşa?” „Nu, la Construcţii”, răspund eu emoţionat. „Ei, atunci, spune‑mi cine a alcătuit primul tratat despre fundaţii?” Zic: „Nu ştiu.” „Nuuu? Domnul Christos. N‑a spus El: «De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi‑a zidit casa pe stâncă»?”
Pe când săvârşea cea de a doua detenţie, cea proiectată a fi de 25 de ani de muncă silnică, fiul reverendului Richard Wurmbrand era student la Institutul de Teologie Lutherană de la Sibiu. Cu multă greutate a obţinut un „vorbitor” de 15 minute. S‑a dus la penitenciar şi l‑a salutat cu dragoste pe tatăl său, preţ, probabil, a un minut. Şi se pregătea, „citind printre rânduri”, să afle care este starea tatălui său şi cam de ce‑ar avea nevoie. Dar n‑a fost aşa. Cele 14 minute rămase au fost ocupate integral de o predică de la tată către fiu, pentru întărirea în credinţă. Şi fiul era şi el teolog şi în libertate, numai că trebuia să înveţe metodele de a obţine dragostea care îţi anulează durerile din răni de la cel în lanţuri.
Alinierea lui Richard Wurmbrand la învăţătura paulină era cu adevărat uimitoare. Parcă de pe buzele sale răsuna în fiecare moment Imnul Dragostei al apostolului Pavel: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n‑aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul 0
prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n‑aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi‑aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi‑aş da trupul să fie ars şi n‑aş avea dragoste, nu‑mi foloseşte la nimic.

Leave a comment and / or appreciate the article!



CLICK HERE
http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/


Posted by: *DJ_DANY* ( Admin,blog,radio )

2 Kommentare:

  1. Mulțumesc Domnului, am crezut în Dr. ODION după ce am citit atât de multe mărturii despre munca sa și am decis să-l contactez. Îmi scriu propria mărturie despre care nu am crezut niciodată că ar fi posibil. Înainte de a-l cunoaște pe dr. ODION, am simțit că toate acestea sunt credințe superstițioase și că vraja nu era dovedită științific ca fiind adevărată, dar această casă de vrăjire m-a făcut să cred altfel. EL ESTE UN OM BUN. Am primit fostul meu iubit înapoi cu ajutorul acestui bărbat după 1 an de încercare, dar niciun mijloc posibil nu părea să arate. Dacă citiți vreo mărturie despre dr. ODION, este adevărat. Prietenul meu m-a părăsit mai bine de 1 an și am vrut să-l am înapoi și am încercat să-l rog să se întoarcă la mine, dar mi-a plătit urechile surde și m-a făcut prost în public. Dr. ODION mi-a fost trimis de un prieten de-al meu, care l-a ajutat și în locul meu de muncă și i-am spus că este superstițios și că este un prost să creadă în astfel de lucruri fetișoase. Dar după atâtea gânduri, am intrat online să-l caut și am decis să-l contactez la e-mailul său. El mi-a dat în curând numărul lui de telefon și am vorbit și pentru o perioadă bună. El este cel mai bun. Înainte ca vraja lui să funcționeze, aveam deja asigurarea. În 2 zile, fostul meu iubit după 1 an de batjocură de a fi un bărbat inutil, a venit la mine implorând de data asta. Nu știam ce a făcut acest om, dar este foarte bine să facă așa ceva pentru mine. Îi mulțumesc lui și prietenului meu că l-au cunoscut prea zilnic din viața mea. Cred că va ajuta pe oricine vine la el să-l contacteze (drodion60@yandex.com) sau WhatsApp lui +2349060503921.

    AntwortenLöschen
  2. Mulțumesc Domnului, am crezut în Dr. ODION după ce am citit atât de multe mărturii despre munca sa și am decis să-l contactez. Îmi scriu propria mărturie despre care nu am crezut niciodată că ar fi posibil. Înainte de a-l cunoaște pe dr. ODION, am simțit că toate acestea sunt credințe superstițioase și că vraja nu era dovedită științific ca fiind adevărată, dar această casă de vrăjire m-a făcut să cred altfel. EL ESTE UN OM BUN. Am primit fostul meu iubit înapoi cu ajutorul acestui bărbat după 1 an de încercare, dar niciun mijloc posibil nu părea să arate. Dacă citiți vreo mărturie despre dr. ODION, este adevărat. Prietenul meu m-a părăsit mai bine de 1 an și am vrut să-l am înapoi și am încercat să-l rog să se întoarcă la mine, dar mi-a plătit urechile surde și m-a făcut prost în public. Dr. ODION mi-a fost trimis de un prieten de-al meu, care l-a ajutat și în locul meu de muncă și i-am spus că este superstițios și că este un prost să creadă în astfel de lucruri fetișoase. Dar după atâtea gânduri, am intrat online să-l caut și am decis să-l contactez la e-mailul său. El mi-a dat în curând numărul lui de telefon și am vorbit și pentru o perioadă bună. El este cel mai bun. Înainte ca vraja lui să funcționeze, aveam deja asigurarea. În 2 zile, fostul meu iubit după 1 an de batjocură de a fi un bărbat inutil, a venit la mine implorând de data asta. Nu știam ce a făcut acest om, dar este foarte bine să facă așa ceva pentru mine. Îi mulțumesc lui și prietenului meu că l-au cunoscut prea zilnic din viața mea. Cred că va ajuta pe oricine vine la el să-l contacteze (drodion60@yandex.com) sau WhatsApp lui +2349060503921.

    AntwortenLöschen