ALEGERE SI DESTIN Pastor Ion Buciuman Intre libertatea de a dispune de sine si neputinta de a te impotrivi implacabilului pe care nu-l poti control

ALEGERE SI DESTIN

Intre libertatea de a dispune de sine si neputinta de a te impotrivi implacabilului pe care nu-l poti controla, adevarul este undeva pe la mijloc. Tema este veche de cand lumea iar confuzia va dura pana la sfarsitul lumii. Asa ca merita sa dam o tura prin istorie si dictionare pentru a lamuri lucrurile inainte ca ele sa devina ireparabile. Biblia va avea ultimul cuvant pentru ca slova ei continua sa ne lumineze intr-o dilema ca aceasta, si merita sa fie ascultata cu incredere si dispozitie de actiune in favoarea propriului bine imediat si vesnic.
Ca intotdeauna, oamenii s-au aliniat cand de o parte, cand de cealalta, ingrosand fara deosebire randurile celor disperati si falimentari, pentru ca aici ca oriunde, extremele conduc la neintelegere, confuzie si esec. Ori, nu exista durere mai mare decat sa-ti ratezi propriul destin din lipsa de cunostinta, pricepere, intelepciune si bunavointa.
Dar inainte de a porni in sejur prin aceasta istorie, sa lamurim mai intai cele doua notiuni. In contextul acestui capitol, destinul este cuvantul care exprima convingerea ca parcursul unei vieti este dinainte stabilit iar finalitatea ei nu poate fi modificata sub nici o forma. Alegerea este expresia libertatii cuiva de a-si stabili singur si suveran pe sine, drumul pe care vrea sa mearga, cu asumarea tuturor responsabilitatilor care decurg din aceasta decizie personala. Definite astfel, cele doua notiuni se exclud reciproc. Acest capitol incearca totusi sa negocieze o pozitie intermediara unde este loc si pentru datus-ul implacabil si pentru alegerea personala. Ori, asa stand lucrurile, in final, cele doua vor fuziona dand o noua semnificatie notiunii de destin.

Babilonieni, greci si romani
Dupa cum spune poemul epic al creatiunii: Enuma elish, babilonienii credeau ca Marduc este zeul luminii si al vietii, el a facut lumea si oamenii si el stabileste cursul fiecarei vieti cu tot ceea ce cuprinde ea, fie bun sau rau. Nimeni nu se poate abate de la ceea ce ii este scris. Faima acestui zeu a ajuns asa de mare incit pentru a-l venera, inchinatorii sai i-au atribuit nu mai putin de 50 de nume diferite, dupa care s-au oprit la unul singur: Bel, adica: Domnul.
La vechii greci, forta destinului era reprezentata de o zeitate tainica binara care stabilea incarcatura de bine sau rau a vietii fiecarei fiinte inclusiv acea a zeilor in frunte cu Zeus insusi. Se pare ca desi Zeus conducea toate afacerile lumii oamenilor si a zeilor, Moisa si Moira erau mai puternice decat el, stabilindu-i destinul.
In reprezentarile picturale ale vremii, ursitoarele erau reprezentate prin doua urzitoare, Clotho care deapana firul vietii de pe fusul magic, si Lachesis cea care detine si distribuie sortii fiecarei vieti. Ele sunt ajutate de Atropos, Cel Neinduplecat si inexorabil care manuieste foarfeca cea apriga gata sa taie firul existentei exact in momentul hotarat.
Cand romanii au cucerit Grecia iar cultura greaca i-a cucerit pe romani, Zeus a fost rebotezat ca Jupiter iar Moira, ursitoarea cea rea, a fost adoptata ca Fatum.
Se pare ca cei din vechime considerau demersul lucrurilor ca fiind prescris iar prezentul nu era altceva decat momentul de timp in care destinul se relizeaza fara putinta de impotrivire, interventii sau modificari.
De-a lungul istoriei gandirii umane, notiunea de destin a avut de-a face mai intai cu religia, apoi cu filosofia iar in cele din urma cu gandirea stiintifica pozitiva.

Apoi, vremea filozofilor
Aristotel considera destinul ca o forta oarba care misca lumea intr-o directie prestabilita si initiata de impulsul primar. Seneca merge mai departe si afirma ca in spatele fiecarei cauze este o alta cauza care o precede si ca o ordine universala determina mersul tuturor lucrurilor, atat publice cat si private.
Stoicii sunt primii care indraznesc sa afirme ca in aceasta determinare implacabila exista totusi unele detalii care depind de vointa omului, dar aceasta nu are valoare efectiva decat numai la nivelul trairilor subiective, si nici acolo, nici chiar propriile madulare nu asculta de aceasta vointa personala care ar indrazni sa se opuna miscarii destinului.
Pe aceasta baza aseaza Descartes notiunea de Fatum atunci cand afirma ca mersul lucrurilor este determinat de legi matematice. Cu aceasta ocazie termenul de destin capata un sens stiintific pozitiv. Aceasta este gandirea carteziana care sta la baza ideilor filozofice si stiintifice moderne. Potrivit acestui model, actiunile prezente sunt rezultatul unor cauze si conditii furnizate de trecut. Astfel s-a nascut si dictonul ca „nimic nu se castiga, nimic nu se pierde, totul se transforma”. Altfel spus, determinismul modern nu este altceva decat destinul antic rebotezat, adica alta Marie cu aceiasi palarie.
Dar lucrurile inca nu s-au oprit aici. Claude Bernard, face un pas si mai departe si dezvolta conceptul de determinism mecanicist propunand termenul de determinism finalist pentru a explica de ce sensul lucrurilor si a intregii noastre existente tinde spre o anumita finalitate. Cu alte cuvinte, este lesne de inteles ca viata trebuie sa aiba un scop si un rost fara de care nu ai nici un motiv sa traiesti, singura alternativa ramane suicidul. Multi au si facut-o iar altii se pregatesc sa le urmeze exemplul.

Cum este cu Predestinatia?
Care Predestinatie? (raspundem noi) Simpla sau Dubla? In teologia crestina se vorbeste despre predestinatie ca despre hotararea predeterminata a lui Dumnezeu prin care destinul vietii oamenilor este stabilit in mod implacabil si fara putinta de revizuire. Cei mai multi sustinatori ai acestei invataturi nu resping ideea liberului arbitru. Ei afirma ca numai destinul vesnic al oamenilor este deja stabilit, actiunile personale ale individului sunt liber alese, dar ele nu modifica absolut cu nimic hotararea mai dinainte a lui Dumnezeu. In mod obisnuit, teologii predestinatiei adopta una din cele doua variante ale doctrinei ei: Predestinatia Simpla sau Predestinatia Dubla.
Invatatura Predestinatiei Simple afirma ca toti oamenii sunt alesi pentru mantuire fara ca ceva anume din viata oamenilor sa-L influenteze pe Dumnezeu cand face o asemenea alegere. In acest sens este citat textul din Romani 8,29-30 si cel din Efeseni 1,4 unde se afirma ca Dumnezeu ne-a ales la mantuire, inainte de intemeierea lumii.
Jean Calvin a fost cel care face observatia ca in ciuda acestei alegeri, unii se vor pierde si pentru a face lumina (credea el) in aceasta chestiune el afirma ca si cei pierduti se vor afla de fapt in iad tot datorita predestinarii divine. El credea ca atat mantuirea cat si pierderea vesnica se realizeaza numai si numai datorita hotararii divine luate inainte de intemeierea lumii. Preluand ideia lui Augustin din secolul V, el stipuleaza in Institutiones, 3.21.5 dupa cum urmeaza: „Noi numim predestinatie hotararea vesnica a lui Dumnezeu prin care El determina in Sine Insusi, ceea ce vrea El sa devina fiecare fiinta umana. Pentru ca oamenii nu sunt creati sa fie la fel: unii sunt dati nimicirii vesnice fara drept de apel iar altii sunt alesi implacabil pentru viata vesnica.”
Prin secolul XVII, teologul protestant olandez, Arminius il critica vehement pe Calvin pentru varianta predestinatiei la nimicire, aducand in mod serios in discutie rolul liberului arbitru, sau a alegerii personale. In general, teologii protestanti care au urmat, nu au dat prea mare importanta teologiei dublei predestinatii a lui Calvin. Este meritul lui Karl Barth, teolog elvetian ca si Jean Calvin, sa faca ordine in aceasta privinta, in plin secol XX. El afirma ca Dumnezeu a ales prin Isus Hristos intreaga omenire sa fie mantuita. Astfel toti oamenii sunt predestinati pentru mantuire.

Dilema continua
Daca este sa dam crezare spuselor lui Karl Barth, si nu avem motive sa punem la indoiala invataturile lui, atunci de ce vorbeste Scriptura despre asa de multi oameni care merg pe calea cea larga si vor fi in mod iremediabil si inevitabil pierduti? Ce sens mai are invatatura despre judecata potrivit careia destinul vesnic este stabilit in functie de faptele si sau cuvintele noastre, daca Dumnezeu a stabilit deja de mult pe cine sa mantuiasca? De ce sa mai lupte cineva lupta cea buna daca izbanda a fost deja stabilita? Pentru ce sa mai jertfesti si sa mai renunti pentru credinta cand ceea ce faci nu mai poate influenta sfarsitul lucrurilor?
Pentru a aduce lumina in aceasta permanenta dilema trebuie sa ne intoarcem si sa acordam spatiu corespunzator si conceptului de vointa libera sau liber arbitru.

Hai sa auzim si despre liberul arbitru!
Mai intai, sa ne aducem aminte ca ideea de vointa libera presupune capacitatea cuiva de a lua decizii fara sa fie constrans ori restrictionat nici de conditii preexistente si nici de decizii divine prealabile. In consecinta, actul vointei libere devine el insusi o cauza si nu un efect a unei alte cauze. Ea eludeaza legea cauzei si efectului. Aceasta pozitie extrema mai este cunoscuta si ca doctrina libertatii absolute. Ea este la moda in filozofie, etica si teologie. De cealalta parte sta determinismul care presupune ca deciziile noastre nu sunt chiar asa de libere precum am dori sau am crede. Ele sunt influentate serios de pasiuni, dorinte, conditia fizica sau starea sufleteasca de moment, precum si de cauze externe pe care nu le putem controla si ele nu se subordoneaza nici chiar previziunii noastre, daramite vointei noastre.

Filosofii spun
Reprezentantii metafizicii au simtit nevoia sa clarifice natura cauzei ultime si relatia omului cu natura si intreg universul. Unii s-au si grabit deja sa afirme ca din moment ce lumea este guvernata de realitati supuse legilor si ratiunii matematice, ar trebui sa admitem ca la capatul seriei de cauze si efecte trebuie sa fie o Cauza Primara pe care unii o numesc Dumnezeu, iar altii Ii spun Sublimul, pur si simplu.
In acest context, ideea extrema de liber arbitru a facut sa apara o dilema foarte serioasa. Daca vointa libera nu se supune legii cauzei si efectului, atunci ea distruge ordinea matematica a universului. Nici pana acum aceasta neconcordanta nu a fost rezolvata in mod satisfacator. Intre teologi si filozofii crestini a inceput sa circule faimoasa poveste a „magarului lui Buridan”. Se spune ca un magar a murit de foame intre doua capite de fan pentru ca nu a reusit sa se hotarasca pentru niciuna dintre ele intrucat ambele erau absolut egale din toate punctele de vedere. Morala acestei pilde vrea sa spuna ca incercarea de a sta la echidistanta fata de doua teorii care se exclud reciproc este mortala.
Pe de alta parte, ganditorii filozofiei etice au avut probleme serioase cu exercitiul vointei libere si astfel s-au impotmolit in stabilirea notiunii de bine si rau precum si a judecatii morale. Din punctul lor de vedere, daca cineva nu este liber sa aleaga, atunci care mai este valoarea morala a alegerii sale? Ori o alegere fara valoare morala il face pe subiect iresponsabil. Incercand sa iasa la lumina acesti filozofi au adoptat o multitudine de pozitii intre cele doua extreme: libertate absoluta si determinism total.

Teologii cred
Pentru teologi apare o sursa suplimentara de stres prin acceptarea omniscientei si omnipotentei divine. Acest aspect pare sa-i impinga chiar mai mult ca pe filozofi, in bratele doctrinei predestinatiei. Dar lucrurile se complica si mai mult atunci cand teologii introduc in discutie datoria si responsabilitatea personala a credinciosului de a se pazi neintinat de pacat si a se lupta pentru dreptate si adevar si de a face fapte bune.
Augustin si predecesorii sai spirituali cred in predestinatie chiar in predestinatia dubla. Dar vine Pelagius, un calugar englez din secolele IV-V care incearca sa rezolve dilema mantuirii aducand in discutie libertatea fiecarui individ de a primi sau respinge calea randuita de Dumnezeu pentru salvarea sa din pacat. Augustin crezuse ca libertatea este un dar al harului divin. Teologii catolici care au urmat, au incercat sa explice lucrurile vorbind despre harul anticipat sau preventiv pentru a lamuri dilema vointei libere. Potrivit acestui mod de gandire, Dumnezeu acorda tuturor oamenilor harul prealabil care ii face sa aleaga sa ramana in harul Sau mantuitor.
Reformatiunea timpurie redeschide dosarul predestinatiei situandu-se clar in favoarea ei si impotriva vointei libere. Catolicii considera aceasta vedere ca fiind culmea ereziei, astfel ca la Conciliul din Trent din secolul VI, sunt condamnati toti cei care neaga invatatura vointei libere. Dar mai tarziu, insisi catolicii francezi incearca o noua solutie prin Bossuet care spune ca precunoasterea divina si vointa libera sunt doua adevaruri divine care trebuie acceptate impreuna, chiar daca ele nu se pot lega prea bine din punct de vedere logic.

Cum se gandeste astazi?
Filozofilor rationalisti din secolele XVII-XVIII, care erau un fel de psihologi inca nedeclarati, le venea greu sa recunoasca stiintific existenta si exercitiul vointei libere. Masuratorile si evaluarile lor ii conduceau mai degraba la determinism. Cu timpul insa, lucrurile s-au schimbat cand cercetatori existentialisti in frunte cu Abraham Maslow au pus in evidenta faptul ca mintea omului este in masura sa nasca idei absolut impredictibile pe baza legilor stiintifice generale. Foarte bine, au spus ei. Aceasta este vointa libera despre care se tot vorbeste atat. Aceasta spontaneitate recunoscuta a creierului uman a condus pe cercetatori sa inventeze o noua teorie si anume aceea a autodeterminarii. Pe acesta baza se accepta faptul ca fiinta umana este constienta de faptul ca ea are capacitatea de a hotari responsabil si de a face judecati morale pertinente.

Dar Fatalismul ce mai este?
Ideea de baza a fatalistilor vine de la inceputurile omenirii si se concentreaza in jurul ideii de Fatum, adica finalitate fatala. Fatalismul este altceva decat determinismul, si este mai mult decat atat (?) predestinatia. Fatalismul considera cursul actual al lucrurilor ca fiind prestabilit de o instanta tainica care nu se supune nici macar legii cauzei si efectului, asa cum cred deterministii. Orientul in general, si lumea musulmana in special este marcata de un fatalism avansat si paralizant. In ciuda oricaror asteptari, acest spirit cuprinde din ce in ce mai mult lumea asa-zis moderna si post moderna. Interesul pentru mersul astrelor si toate formele de prezicere incearca sa patrunda in lumea fatidica si ascunsa aflata in spatele realitatii. Teama de necunoscut, nesiguranta si imprevizibilul asalteaza sufletul omenesc producand disperare si esec.

Ce zice Dumnezeu la toate acestea?
Este foarte interesant ca toate aceste teorii despre care am vorbit nu sunt altceva decat incercari de a lamuri lucrurile lasand pe Dumnezeu deoparte. Dumnezeu continua sa le poarte de grija tuturor indiferent de modul lor de gandire, nadajduind ca vestea cea buna a Evangheliei va fi acceptata intr-o zi.
Daca deschidem Scriptura in Apocalipsa capitolul 5 incepand cu primul verset vedem pe Dumnezeu care sade pe scaunul de domnie si are in mana o carte purtand sapte sigilii. Un neavizat ar spune: Aceasta este cartea destinelor oamenilor si a destinului omenirii. Si ar avea dreptate. Aceasta este cartea destinului tragic al neamului omenesc. Dar lucrurile nu se opresc aici, chiar daca Ioan este disperat de moarte vazand toate acestea. Vine un batran din cei 24 care sunt de fata si-i spune marea veste: „Nu plange: Iata ca Leul din semintia lui Iuda, Radacina lui David, a biruit ca sa deschida cartea si cele sapte peceti ale ei”. (Apoc. 5,5)
Acum scena se umple de bucurie si netarmurita lauda. Motivul este ca Mielul lui Dumnezeu care a fost junghiat a reusit sa rupa chiotorile marasmului fatidic in care neamul omenesc era cufundat si sa dea un viitor si o speranta neamului omenesc.
La intemeierea lumii, Dumnezeu stia deja cum o sa decurga istoria umana. El stia deja cine vor fi cei scrisi pentru mantuire. Ceea ce este absolut original in teologia mantuirii este ca numele din Cartea Vietii nu sunt scrise fara acordul celor in cauza. Numai pe baza propriei lor decizii, deci a vointei lor libere, se savarseste acest lucru.
Vom introduce in acest moment al demersului nostru, termenul de providenta. Providenta este intreaga purtare de grija care creaza o infinitate de ocazii si situatii pe care vointa noastra libera sa o poata fructifica. Faptul ca Dumnezeu stie mai dinainte deciziile noastre nu ne impiedica si nici nu ne influenteaza in acest proces care este destul de complicat, in ultima instanta.

Si atunci ce mai este destinul?
In acest context nou, destinul este rezultatul prevederii divine potrivit caruia, toti oamenii au fost randuiti pentru mantuire combinat cu vointa noastra libera prin care acceptam aceasta prevedere plina de har si hotaram si reafirmam hotararea noastra de a fi de partea lui Dumnezeu si a cauzei Sale. Pentru cei ce se invrednicesc la un asemenea act de responsabilitate, Dumnezeu face posibila parcurgerea intregii cai pana la finalul glorios in imparatia slavei. Meritele nu vor fi niciodata ale omului mantuit ci ale lui Dumnezeu care lucreaza aceasta mantuire. Dar ale noastre vor fi luptele, disperarile si binecuvantarile care decurg din exercitarea vointei noastre libere.
Tot destin este si rezultatul alegerilor noastre gresite in ciuda luminii primite, atat cat a fost ea. Destin este si revolta noastra pe fata sau subtila fata de vointa lui Dumnezeu facuta noua cunoscuta in felurite chipuri si in nenumarate ocazii.
Cu alte cuvinte, destinul este ceea ce hotaram noi. Dumnezeu va respecta si va asigura tot ceea ce trebuie pentru ca decizia noastra sa se realizeze. Sacrificiul suprem al Mielului lui Dumnezeu este pretul nespus de mare pe care Tatal l-a achitat deja in vederea iertarii, refacerii si transformarii noastre din niste condamnati la ruina la fiinte libere si desavarsite in imparatia iubirii Fiului Sau.
In caz de pierdere, si aceasta nu poate fi decat tot asa de vesnica precum vesnica este mantuirea, Dumnezeu va fi indreptatit in intreaga Sa procedura cu fiecare pentru ca El a sigurat conditii dar care au fost refuzate si nesocotite. In acest context ne intrebam impreuna cu apostolul: „cum vom scapa noi, daca stam nepasatori fata de o mantuire asa de mare”. (Evrei 2,3)
In ultima instanta, intreaga suflare se va prosterne in fata scaunului de domnie al lui Dumnezeu excamand: „Mari si minunate sunt lucrarile Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte si adevarate sunt caile Tale, Imparate al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, si cine nu va slavi Numele Tau? Caci numai Tu esti Sfant, si toate Neamurile vor veni si se vor inchina inaintea Ta, pentru ca judecatile Tale au fost aratate!” (Apocalipsa 15,3.4)

In loc de concluzie
„Dumnezeu a oferit un loc in marele Sau plan fiecarei natiuni si fiecarui om. Corectitudinea oamenilor si a natiunilor este masurata dupa firul cu plumb aflat in mana Celui care nu grseste niciodata.Toti isi hotarasc destinul prin propria alegere, iar Dumnezeu domneste peste toti pentru implinirea scopurilor Sale.”

Leave a comment and / or appreciate the article!