ROBERT MCCHEYNE
Nu are importanţă câţi ani trăieşti, ci are valoare cum trăieşti acei ani dăruiţi de Dumnezeu. Robert McCheyne a avut doar şapte ani de slujire cu Evanghelia, dar viaţa lui a fost aşa de binecuvântată încât după moarte, biserica sa a devenit un loc de pelerinaj. Credincioşi din multe părţi au venit să vadă locul de unde s-au revărsat binecuvântări şi au pornit treziri spirituale, doreau să cunoască secretul lui McCheyne.
Bătrânul îngrijitor lua pe rând pe aceştia şi îi ducea în birou şi spunea fiecăruia: “Vrei să cunoşti secretul? Aşează-te la birou, pune-ţi capul în mâini şi plângi. Aşa a făcut păstorul nostru”. Apoi mergea la amvon şi spunea: “Pune cotul tău aici, aşează-ţi capul pe mână şi plângi. Asta e ce a făcut păstorul nostru. Acesta e secretul!”
Odată McCheyne a zis: “Oh, fraţilor, fiţi înţelepţi. De ce staţi toată ziua fără lucru? Într-o clipită totul s-a dus. Încă puţin şi ziua harului s-a încheiat - predicarea, rugăciunile curând vor înceta. Încă puţin şi ne vom înfăţişa înaintea Marelui Tron alb - încă puţin şi cei răi nu vor mai fi. Îi vom vedea doar mergând în osânda veşnică. Încă puţin şi va începe veşnicia. Vom fi ca El, căci Îl vom vedea zi şi noapte în Templul Său, vom cânta cântarea cea nouă, fără păcat şi fără îngrijorări pentru veci de veci”.
Robert McCheyne s-a născut la 21 mai 1813 la Edinburgh, Scoţia. Nimeni n-a bănuit atunci că acel copilaş va deveni sursă de mari binecuvântări.
La vârsta de patru ani, în timp ce se refăcea după o boală, el a început să înveţe alfabetul grec şi în scurt timp a reuşit să-l scrie. La şcoală a devenit elev eminent. Avea o voce melodioasă şi un deosebit talent în recitarea poeziilor. Era o plăcere să-l asculţi la biserică recitind psalmi sau capitole din Biblie.
În octombrie 1821 a intrat la liceu şi mereu a fost fruntaşul clasei. Era înalt, cu faţa senină, sprinten şi viguros cu un caracter nobil, şi cu o minte sclipitoare. Era fire analitică, foarte ordonat şi cu gusturi alese. Încă nu era pocăit în vremea aceasta. Iubea societatea veselă, plăcerile, cântecele şi dansul. Trăia o viaţă morală de fariseu. El mărturiseşte că nu avea mulţumirea lăuntrică.
În noiembrie 1827 a intrat la Universitatea din Edinburgh. În iarna anului 1831 a început să studieze teologia. Când era la universitate şi îşi făcea studiile literare şi filozofia, sufletul său a fost cercetat de Duhul Domnului. Dar ceea ce l-a şocat în mod deosebit a fost moartea fratelui său mai în vârstă, David. Domnul a găsit cu cale ca în timp ce chema pe unul în glorie, altul să fie trezit şi să primească bogăţiile harului.
În 1836, la 23 ani, McCheyne a devenit pastor în localitatea Dundee la o biserică ce avea peste 4000 de membri. Aici el şi-a început lucrarea. De la acest amvon au început să se reverse şuvoaie de har dumnezeiesc. Cu ore înainte, mulţimile alergau la biserică ca să poată găsi un loc pentru a-l asculta vestind Evanghelia. Foarte curând a izbucnit focul trezirilor spirituale care a aprins Scoţia cu dragoste pentru Dumnezeu.
Viaţa lui a fost o trăire intensă cu Dumnezeu. Cu firea lui sensibilă a căutat să se adâncească tot mai mult în rugăciune şi în citirea Bibliei. O deosebită influenţă asupra lui a avut citirea Memoriilor lui Henry Martin. Aceasta l-a determinat la o mai mare consacrare, iar Jurnalul lui David Brainerd l-a făcut să râvnească la aceea viaţă de luptă pe genunchi, la aceea topire pentru mântuirea altora. De acum încolo a început să practice şi postul. Această trăire în lumina Domnului l-a făcut să vadă mai bine nevoile sufletelor pierdute. I se părea că fiecare păcătos poartă scris pe frunte cuvintele: “Nimănui nu-i pasă de sufletul meu”. “Trezeşte-te, suflete al meu - scria el în jurnalul său - de ce să-mi dau eu orele şi zilele mele în zadar lumii, când chiar la uşa mea e o lume de mizerie? Doamne, pune tăria Ta în mine, întăreşte orice hotărâre bună, şi iartă trecutul vieţii mele, trăită fără folos”.
În 1840, el scria unui student: “Dă-ţi seama că tu acum îţi formezi în mare măsură caracterul de viitor al slujirii tale. Dacă te dedai delăsării şi somnului, niciodată nu vei avea vreun folos din studiu. Fă totul la timpul său. Fă totul cu ardoare - dacă e ceva vrednic - fă-l cu toată puterea ta. Dar mai presus de toate, caută să stai mult în prezenţa Domnului. Niciodată să nu vezi faţa oamenilor până mai înainte nu ai văzut faţa Domnului, care e viaţa noastră, totul al nostru. Roagă-te pentru alţii, roagă-te pentru profesorii tăi, pentru colegii tăi..”.
Pentru McCheyne succesul a fost nu o simplă dorinţă, ci o aşteptare, şi Domnul a făcut ca toate aşteptările lui să fie depăşite. El a fost folosit cu putere în lucrarea de trezire a multor păcătoşi. Oamenii au ajuns să-şi dea seama că au în mijlocul lor un om al lui Dumnezeu.
În timp ce căuta să-şi facă lucrarea în localitatea sa şi în împrejurimi, sufletul său a devenit tot mai împovărat de nevoile celor pierduţi din alte ţări. Parcă îşi dădea seama că timpul său se scurtează, căci pe toate scrisorile sale aplica cuvintele: “Vine noaptea...”.
La sfârşitul anului 1838 a început să aibă unele simptome, care au neliniştit pe prietenii săi. El a fost atacat de o violentă palpitaţie a inimii. Medicul l-a sfătuit să înceteze imediat predicarea Evangheliei. Lucrul prea mult şi surmenajul au cauzat aceasta. Astfel a părăsit Dundee şi s-a mutat Ia Edinburgh. În locul lui a venit ca pastor William C. Burns. I-a fost foarte greu să-şi părăsească biserica, dar boala l-a obligat. În scrisoarea adresată bisericii la 18 ianuarie el spunea: “Câteodată mă gândesc că o mare binecuvântare poate fi revărsată asupra poporului meu chiar în absenţa mea”.
Într-o zi, Dr. Candlish vorbind cu McCheyne despre Misiunea în Israel, i-a sugerat ideea să meargă în Israel. Numaidecât el a acceptat să meargă cu o echipă şi se gândea că dacă David Brainerd bolnav a putut să lucreze ca traducător, şi ei vor putea să facă ceva ispravă: să întărească pe credincioşii de acolo, să inspire pe misionari şi să câştige pe unii din păcat la Dumnezeu.
Astfel, în primăvara anului 1839, un grup de patru vestitori ai Evangheliei din Scoţia au plecat în Israel. Drumul l-au făcut prin Franţa, Italia, Malta şi au debarcat la Alexandria în Egipt, iar de acolo au plătit unor beduini să-i ducă cu cămilele prin deşert până în Israel. Din deşert, a scris unui alt predicator din Scoţia: “Foloseşte-ţi sănătatea cât o ai, prietenul şi fratele meu. Nu pierde ocaziile deosebite, care poate niciodată nu se mai întorc înapoi. Nu ştii niciodată când e ultima duminică pentru tine în faţa poporului. Vorbeşte pentru eternitate. Pe deasupra tuturor, cultivă-ţi spiritul tău... Adu-ţi mereu aminte că Dumnezeu, nu omul, trebuie să primească gloria. Nu mărimea predicii, mulţimea vorbelor, ci mărimea credinţei e ceea ce are valoare”.
Andrew Bonar, unul din biografii lui McCheyne, spune că deşi era bolnav şi aveau de înfruntat atâtea greutăţi în ţara lui Israel de pe vremea aceea, totuşi cultivarea sfinţeniei pentru McCheyne era una din preocupările de seamă în fiecare zi. Avea timpul său de citire a Bibliei, de meditaţie, de cercetare de sine în lumina Cuvântului şi de rugăciune. El acorda o deosebită atenţie acestei practici. Şi sfinţenia se revărsa din el ca nişte râuri de apă vie.
La întoarcerea spre casă, au trecut prin Beirut. Acolo a făcut o vizită unui tânăr din Glasgow care era bolnav de febră. El fiind debil, numaidecât a fost contaminat de febră. Imediat a fost sfătuit să plece la Smirna, căci aerul răcoros de acolo îi va face bine. Astfel s-au îmbarcat, au trecut prin Cipru, iar febra lui a crescut tot mai mult până ce şi-a pierdut cunoştinţa. Timp de trei zile, fără ajutor medical, se părea că se sfârşeşte. Abia când s-au apropiat de Patmos şi-a revenit puţin şi s-a ridicat să zărească insula. Ajunşi la Smirna au găsit o familie de englezi, familia Lewis, care i-au acordat îngrijirea ca nişte părinţi. Acolo s-a refăcut puţin. Deşi a fost bolnav grav, mereu se ruga pentru biserica sa şi pentru treziri în Scoţia.
Drumul spre casă l-au făcut prin Muntenia şi Moldova. Superstiţia şi lipsa de cunoaştere a Evangheliei l-au îndurerat mult. La Iaşi a întâlnit câţiva evrei cu care a putut conversa şi le-a vestit Evanghelia. Apoi a trecut prin Polonia la Viena, Berlin, Hamburg, iar de acolo în Scoţia.
Acasă la Dundee a sosit într-o joi după-masă, iar seara s-a întâlnit cu biserica sa. Clădirea a fost supraticsită cu popor; toate cărările pline, până şi treptele amvonului erau ocupate. După ce s-a rugat şi au cântat câteva cântări melodioase, el a citit Psalmul 64 şi 1 Corinteni 2:1-4, apoi a predicat o oră. Neştiind cât timp va mai putea să predice, nu le-a împărtăşit impresiile din călătorie, ci a arătat păcătoşilor calea mântuirii. Duminica următoare a predicat după masa din 2 Cronici 5:13,14. La încheiere, printre altele a zis: “Mult iubiţii şi doriţii mei, acum încep un nou an de slujire în mijlocul vostru, şi sunt hotărât că, dacă Dumnezeu îmi dă sănătate şi putere, să nu rămână aici nici un bărbat, femeie sau copil care să nu fi auzit mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său, fie spre mântuire, fie spre condamnare. Şi mă voi ruga, cum am făcut şi până acum, ca Domnul să facă o revărsare a Duhului, în aşa fel încât şi cel mai slab copil dintre voi să vadă că e lucrare dumnezeiască, nu omenească”.
Încă pe când era el în Israel, Dumnezeu începuse un val de treziri spirituale prin noul păstor W. C. Burns. La întoarcerea lui, trezirea a luat un mare avânt. În carnetul lui sunt înscrise peste 400 de nume care s-au predat Domnului, iar ceva mai târziu pomeneşte de 800 de suflete care au fost trezite.
El a făcut multe călătorii misionare prin Scoţia şi Irlanda. Inima lui însă în mod deosebit se legase de misiunea printre evrei şi căuta întoarcerea lor la Mesia-Cristos. Prin grai şi prin scrisori îi îndemna să primească mântuirea sufletului. La Iaşi întreţinea corespondenţă cu Edwards. Apoi avea o largă corespondenţă cu studenţi din universităţi şi cu multe biserici pe care le-a vizitat.
Sănătatea lui se refăcuse mult şi lucra şi în biserica sa şi în alte biserici unde Domnul săvârşise frumoase treziri.
În vara anului 1842 a fost din nou doborât de câteva ori de boală. În jurnalul său din 4 august el a scris: “Adeseori, adeseori aş fi mai bucuros să plec şi să fiu cu Domnul”. Totuşi în aceea toamnă a fost gata să meargă în nordul Angliei pentru servicii de evanghelizare. În noiembrie a mers pentru zece zile la Londra. Atunci unii din biserica sa au început să murmure că lipseşte prea mult. Dar dorul lui aprins pentru mântuirea sufletelor îl făcea să nu se cruţe pe sine, ci chiar cu riscul de a nemulţumii pe unii din biserica sa, el era gata să meargă din loc în loc spre a predica Evanghelia. La 17 noiembrie a luat parte la un congres la Edinburgh. Au fost prezenţi vreo 500 predicatori din toate părţile Scoţiei. Vorbirea lui cu această ocazie a fost neuitată.
Pe la mijlocul lui ianuarie 1843 a mers să viziteze alte biserici. În timp de trei săptămâni a vizitat 24 de localităţi. În scrisorile lui de acolo se observă o nostalgie după cer în expresii ca aceasta: “De multe ori aş vrea să mă urc pe vârful Pisga şi să-mi iau rămas bun de la biserică, să-mi las trupul acesta şi să fiu cu Domnul. Ah, ar fi cu mult mai bine. Nu mă aştept să trăiesc o viaţă lungă. Mă aştept să fiu chemat aşa dintr-o dată - poate curând - de aceea vorbesc clar”.
La 1 martie s-a întors acasă. Era extenuat de puteri. A predicat de trei ori în duminica de 5 martie şi de două ori în 12 martie. Acestea au fost ultimele predici. Vizitând pe unii bolnavi de tifos a contaminat şi el boala şi pe 25 martie 1843 în vârstă de 29 ani, rugându-se, a trecut în veşnicie să-L întâlnească pe Cel ce l-a iubit şi slujit cu toată ardoarea.
SOURCE: CLICK HERE to read more
Leave a comment and / or appreciate the article!
CLICK HERE:» http://www.radio-elshaday.de/
CLICK HERE:» http://www.radio-megapower.de/
CLICK HERE:» http://christliche-radiosender.blogspot.com/
CLICK HERE:» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
Posted by: Daniel Ioan Notar *DJ_DANY*
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen