PETRU VALDO

PETRU VALDO

---

Creştinismul, care în timpurile de prigoană s-a extins cu mare repeziciune în ţările Europei, datorită misionarismului, în perioada de linişte şi pace, când trebuia să se întărească, a ajuns în declin. Oameni lumeşti, orgolioşi, au ajuns în fruntea unor biserici. Ei au căutat nu întărirea spirituală, ci întărirea organizatorică a bisericii, după tipul împărăţiilor lumeşti. Biserica nu mai era condusă de Duhul Sfânt, ci papa s-a numit pe sine Vicarul lui Dumnezeu şi acum cerea supunere absolută. Chiar şi regii trebuiau să i se supună. E cunoscut cazul regelui Henric al IV-lea, care, desculţ în zăpadă, la Canossa a trebuit să plângă la poarta papei Grigore al VII-lea. Orice mică abatere era sancţionată cu toată asprimea. Episcopul, care în Noul Testament era un bun credincios slujitor al bisericii, acum a devenit rang înalt, ierarh, un slujitor, îmbrăcat în odăjdii sclipitoare. Lumina devenise întuneric. Cuvântul Domnului a fost înlocuit cu cuvântul papei şi a Conciliilor. Botezul pe baza credinţei a fost înlocuit cu botezul copiilor mici. Casele de rugăciune ale creştinilor care erau foarte simple, acum au fost înlocuite cu catedrale impunătoare, ai căror pereţi au ajuns plini de sfinţi pictaţi sau sculptaţi după imaginaţia artistului, căci este ştiut că nu avem nici o fotografie a vreunuia dintre apostoli, fiindcă încă nu fusese inventat aparatul fotografic. Biserica pierduse frumuseţea lăuntrică a sufletului şi acum căuta s-o aibă pe cea din afară. Păcatul simoniei, a vânzării slujbelor sfinte pentru bani, era practicat pe scară largă. Clerul era avid de îmbogăţire, plin de făţărnicie şi putred în stricăciune. Palatele papei şi ale înalţilor prelaţi erau martore la scene, pe care numai ziua judecăţii le va da în vileag. Creştinismul a rămas o religie doar pe hârtie, cu oameni necuraţi, numiţi sfinţi.

În aşa vreme de întuneric spiritual, Dumnezeu găsea ici, colo oameni pe care îi aprindea să devină lumini, ca să arate oamenilor calea mântuirii.

O aşa lumină a fost Petru Valdo. Nu ştim data naşterii sale şi nu avem amănunte cu privire la părinţii şi copilăria sa. Ştim însă că în anul 1176 era căsătorit în Lyon, Franţa, avea copii, era mare comerciant şi avea o frumoasă avere.

Într-o zi, un prieten al lui a căzut mort lângă el. Atunci s-a înspăimântat foarte tare şi s-a gândit la sufletul său, la veşnicia sa. El şi-a zis: „Dacă moartea m-ar fi lovit pe mine, ce ar fi fost de sufletul meu?" Gândul acesta l-a frământat multă vreme şi nu îşi găsea liniştea. A încercat posturi şi canoane prescrise de preoţi, dar starea lui nu s-a îmbunătăţit. Atunci, s-a dus la un teolog vestit şi l-a întrebat, ce poate să facă, spre a fi mântuit. Teologul i-a spus în termeni teologici o seamă de lucruri, care l-au încurcat mai rău. În sfârşit, înainte de a pleca de la el, l-a întrebat: „Din toate căile acestea care spui că duc la cer, care e cea mai sigură? Eu vreau să merg pe calea perfectă". - „O, zise teologul, dacă aşa e cazul, atunci iată aici preceptul lui Cristos: “Dacă vrei să fii desăvârşit... du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-Mă”" (citeşte în Evanghelia după Matei 19.21). Fără să stea mult pe gânduri, Valdo a plecat hotărât să facă aceasta.

Acasă a stat de vorbă cu soţia. Aceasta fiind o femeie lumească nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Când a înţeles că el e hotărât să-L asculte pe Cristos Domnul şi în privinţa aceasta, ea a ales să aibă casa şi o parte de avere. El i-a dat, apoi a făcut o parte copiilor, iar restul a vândut şi a împărţit săracilor.

Fiindcă limba latină în care era Noul Testament şi în care se făcea liturghia, deşi o cunoştea, i se părea greoaie şi neînţeleasă de popor, el a plătit la doi preoţi să-i traducă Noul Testament în limba franceză. Unul dicta, iar celălalt scria. El voia ca oricine să poată înţelege cuvintele Domnului Isus Cristos. Apoi, o vreme a petrecut în studierea şi învăţarea, pe dinafară, a multor porţiuni din Noul Testament. El a făcut vot sărăciei, să nu aibă nimic, ci să trăiască doar din mila Domnului. Pe acea vreme existau trubadurii, poeţi ce îşi cântau poeziile pe la ferestrele bogătaşilor şi trăiau din ceea ce primeau. El voia să fie un trubadur cu Evanghelia. Nu ştia dacă mergând pe la casele oamenilor, spre a le citi din Evanghelie, va primi o farfurie de mâncare, dar a plecat în misiune. A început în Lyon, trecea de la casă la casă şi le citea Evanghelia. Unii au ascultat cu atenţie, i-au dat ceva mâncare şi l-au invitat să mai vină să le citească. Auzeau Evanghelia în limba lor, o înţelegeau şi le plăcea. La biserică preoţii o citeau numai în limba latină şi săracii nu ştiau latina. Curând Valdo a avut o seamă de convertiţi, oameni care şi-au dat seama că au trăit în toate păcatele şi acum erau gata să-L urmeze şi ei pe Isus şi să spună la fel altora vestea bună a Evangheliei. Cu aceştia, Valdo petrecea un timp, ca să-i înveţe Noul Testament, apoi îi trimitea mai departe doi câte doi, fără pungă, fără traistă. Aşa s-a născut un nou misionarism apostolic. Aceşti misionari, care au crescut mult în număr, au fost numiţi „săracii Lyonului".

Prin misionarismul lor, care de fapt era o trezire a creştinilor la adevăratul creştinism, au avut un mare succes. Ei puneau accent pe cunoaşterea şi aplicarea în viaţă a învăţăturilor Noului Testament şi fiecare trebuia să poarte mai departe Evanghelia. Satele şi oraşele din sudul Franţei au ajuns împânzite de aceşti misionari. Adunările acestora prin case, pieţe sau uneori în biserici, nu erau reci ca ale bisericii oficiale, ci pline de viaţă, de bucurie, de mărturii cum Domnul le-a schimbat viaţa, de adâncă mulţumire Domnului şi sfântă închinăciune în toată simplitatea. Alţii, care au venit doar să vadă, ajungeau convinşi de Duhul Sfânt şi începeau şi ei o viaţă nouă şi spuneau cu toată bucuria de mântuirea mare a lui Dumnezeu. Vestitorii Evangheliei nu erau în odăjdii, ci cei mai mulţi în haine rupte, dar cu inima aprinsă de un foc sfânt. Ei mâncau ce primeau, uneori răbdau de foame, iar când nu mai puteau, cerşeau o coajă de pâine uscată şi dormeau pe unde puteau, dar predicau oamenilor pocăinţa, adică despărţirea de orice păcat şi întoarcerea adevărată la Dumnezeu.

Peste tot pe unde ajungea Petru Valdo sau misionarii lui, Duhul lui Dumnezeu lucra la inimile oamenilor. Uneori se adunau zeci, sute la ascultarea Evangheliei. Oamenii îşi dădeau seama de păcătoşenia lor, plângeau, cereau Domnului iertare şi începeau o viaţă de adevăraţi creştini. Predicile lui Valdo şi ale celorlalţi misionari erau simple, dar pe înţelesul tuturor. Ei citeau sau spuneau pe dinafară capitole întregi, la care doar adăugau câteva cuvinte explicative. Această mişcare misionară a luat un mare avânt, căci fiecare nou convertit devenea un nou misionar pentru alţii. În timp scurt, ea a cuprins toată partea sudică a Franţei, a trecut în nordul Italiei, în Spania, în Germania, în Elveţia şi chiar în Boemia.

Mişcarea lui Petru Valdo şi a celorlalţi misionari nu a fost o mişcare împotriva bisericii catolice, ci voiau readucerea în biserică a adevăratului creştinism. Ei nu atacau biserica, ci arătau starea de decădere a creştinilor şi cereau revenirea prin pocăinţă la creştinismul primar. Valdo nu voia despărţirea de biserica oficială, ci căuta să-şi împlinească misiunea la care se devotase. Dar, preoţimea confruntată cu noua situaţie, alarmată de marea popularitate a acestor misionari şi de viaţa lor curată, care o făcea de ruşine, a căutat să-i stopeze. Unii s-au plâns lui Ioan Bolesmanis, episcopului din Lyon, alţii i-au denunţat papei. Episcopul a trimis lui Valdo o avertizare să înceteze de a mai predica, dar Valdo a răspuns că nu poate tăcea într-o chestiune atât de importantă ca mântuirea sufletului. În dorinţa de a evita o ciocnire directă cu biserica oficială, Valdo a cerut o audienţă papei Alexandru al III-lea şi i-a relatat cum el a făcut vot sărăciei. Se spune că papa a apreciat foarte mult lucrul acesta şi l-a sărutat pe obraz, dar când i-a cerut îngăduinţa să predice Evanghelia, papa nu a aprobat, decât în cazul că vreun preot îl invită pentru aceasta.

În anul 1179, fiind întrunit Conciliul Lateran, Valdo a cerut Conciliului să-i acorde dreptul de a predica Evanghelia, dar i s-a refuzat şi i-a excomunicat atât pe Valdo cât şi pe toţi aderenţii săi. Fiind puşi în afara bisericii şi în afara legii, ei au căutat să-şi definească crezul în totul conform cu Noul Testament şi au predicat Evanghelia cu mai multă înflăcărare. Ei au spus că Domnul Isus a poruncit tuturor urmaşilor Săi - nu preoţilor - să predice Evanghelia şi că ei trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Acum, afirmau că biserica e coruptă şi că ei nu se supun unor preoţi sau episcopi care nu trăiesc cum trăiau apostolii. Denunţau rugăciunile pentru cei morţi spunând că, conform Bibliei ele sunt nule, doar pentru ca preoţii să încaseze sume cât mai grase. La fel, spuneau că taina cuminecăturii nu are nici o valoare când o dă un preot ce trăieşte în toate păcatele. După interdicţia Conciliului, ei au devenit mult mai agresivi împotriva tuturor abaterilor şi păcatelor din sânul bisericii. Tot ce spuneau, ei dovedeau cu Noul Testament.

Aceasta a înfuriat peste măsură pe ierarhii bisericii catolice. Papa Alexandru a cerut episcopului de Lyon exterminarea lor de pe faţa pământului. Atunci au început primii inchizitori recrutaţi dintre călugări. Călugărul Dominic a format ordinul dominicanilor, un fel de călugări-copoi, care trebuiau să-i descopere şi să-i vâneze pe toţi valdenzii. Ei au inventat şi aplicat adevăraţilor credincioşi cele mai oribile şi sălbatice schingiuiri. Cu toată vânătoarea pornită împotriva lor, valdenzii au continuat să predice şi mulţimi de oameni li se alăturau. Acel creştinism primar se arăta în toată frumuseţea trăirii şi a jertfirii din dragoste pentru Cristos Domnul. Torturile, rugurile, spânzurătorile, securea sau sabia decimau pe valdenzi, dar alte sute se opreau de pe calea păcatului şi îmbrăţişau crezul lor. Adevăratul creştinism se răspândea acum ca o molimă.

Mulţi au suferit grele torturi, ce mintea nu şi le poate închipui. Au fost inventate instrumente speciale de tortură, pe care nici sălbatecii din junglă nu ar fi fost gata să le întrebuinţeze, dar le-au folosit creştinii păgânizaţi. Uneori, chiar episcopul găsea plăcere să asiste la aceste torturi şi să le sporească măsura. Unii s-au refugiat în munţii Pirinei din Spania, alţii în Alpii din nordul Italiei. Acolo au format noi aşezări. Unele din aceste noi aşezări au fost descoperite de călugării informatori. Din Roma au fost trimise trupe în valea Piemontului, le-au ars casele, pe unii i-au măcelărit, iar alţii au scăpat cu fuga, ascunzându-se în crăpăturile stâncilor sau în peşteri. După câţiva ani au aflat că mai sunt valdenzi în Alpi la Daufine, înspre Franţa. Atunci, arhiepiscopul Ambrune a însărcinat pe călugărul Ioan Veilety să conducă atacul împotriva lor. Însoţit de trupe, acesta a lucrat în mod sălbatic, omorând tot ce a găsit în cale, fie că au fost sau nu valdenzi. N-a trecut mult şi papa a primit vestea că încă mai sunt valdenzi în Franţa. Spre a-i stârpi a trimis pe Albert de Capitaneis, arhiepiscop de Cremona, cu trupe într-acolo. Valdenzii au prins de veste şi au fugit. El a găsit satele pustii, dar le-a dat foc. Pe unii i-au urmărit, i-au prins şi i-au aruncat în prăpăstiile Alpilor. Nu a fost nici o milă că au fost bătrâni, femei sau copii. Căutându-i prin munţi au dat peste o peşteră unde mulţi erau ascunşi. Arhiepiscopul a poruncit să se facă un foc mare la gura peşterii ca fumul să meargă înăuntru. După terminarea focului, au pătruns înăuntru şi au scos peste o mie de persoane sufocate de fum, pe care le-au aruncat în prăpăstii. Numai în acel atac au fost omorâţi peste 3.000 de valdenzi - spune Fox în „Cartea Martirilor", pagina 182.

Amploarea ce a luat-o prigoana arată că numărul credincioşilor valdenzi a ajuns la sute de mii. În câţiva ani. Dumnezeu a trezit un om la adevăratul creştinism, l-a aprins şi prin el a aprins mii de misionari, care au convertit sute de mii de suflete. Misionarismul lor a fost unic. Ei nu au mers la păgâni, ci la creştinii, care trăiau ca şi păgânii, şi i-au ajutat să devină adevăraţi creştini, gata să moară pentru credinţa lor în Cristos Domnul. Misionarismul lor arată că oameni simpli, săraci, ca „săracii Lyonului", care nu au nici pâinea cea de toate zilele, pot întoarce mii de suflete la Dumnezeu, dacă sunt aprinşi de jarul dragostei divine. Nu ne mustră, nu ne ruşinează lucrarea lor pe noi cei de astăzi? Acei misionari nu aveau nici un salariu şi erau gata să străbată satele şi să predice Evanghelia în fiecare zi, iar azi sunt mulţi care au salarii frumoase ca să predice Evanghelia şi unii o predică doar din duminică în duminică, iar alţii se comportă de parcă ar fi plătiţi de Satana să nu predice. Inima mea este zdrobită făcând această comparaţie.

O, Doamne, aprinde şi azi aşa misionari, care să poarte Evanghelia la mii de români, care se numesc creştini dar nu au mântuirea sufletului, care Îl blestemă pe Dumnezeu, mint, duşmănesc, iubesc plăcerile, dansul, trăiesc în beţii, în desfrâu şi nu se gândesc la sufletul lor, la veşnicie. Ridică aşa misionari, ca mulţi să cunoască şi să primească mântuirea prin credinţa în Cristos Domnul!

Petru Valdo a murit în anul 1217. Cu toată vânătoarea inchiziţiei catolice, care a durat mai bine de trei sute de ani, credincioşii valdenzi au supravieţuit până în vremurile noastre.

Prin 1945-1946, la Arad venise din Italia, ca profesoară de limba italiană, la Liceul Moise Nicoară, o soră valdenză ce frecventa Biserica Baptistă Speranţa - Arad. Era o bună credincioasă tânără.

Pentru toţi cei ce nu cunosc ce credeau valdenzii, dau aici pe scurt câteva lucruri, care, după scoaterea lor din biserică, i-au deosebit de catolici:

1. Ei erau oamenii Noului Testament. Considerau că un creştin trebuie să-l cunoască, dacă se poate chiar să-l înveţe pe dinafară, ca să-l poată aplica în viaţa cea de toate zilele. Nu acceptau tradiţia.

2. Susţineau că mântuirea sufletului e numai prin credinţa în jertfa Domnului Isus şi că ea este suficientă; că nu e prin taine, nu prin fapte bune, nu prin biserică, nu prin rugăciuni ale preoţilor.

3. Mărturiseau că adevăratul botez e cel al oamenilor mari care au crezut şi a căror viaţă arată că au părăsit păcatul şi trăiesc pentru Dumnezeu.

4. Despre biserică susţineau că ea este formată din adevăraţi discipoli ai lui Cristos, născuţi din nou. Nu acceptau icoanele, lumânările, cultul sfinţilor, nu adorau crucea, căci spuneau că ea a fost obiectul de tortură a Domnului Isus şi nicăieri în Noul Testament nu ni se spune că apostolii ar fi adorat crucea. Respingeau spovedaniile, sărbătorile, liturghiile în latină, hotărârile Conciliilor, canoanele, ierarhia bisericească.

5. Nu credeau în purgatoriu, căci nicăieri în Biblie nu se află scris aşa ceva. Ei mărturiseau că imediat după moarte sufletul merge în cer sau în iad. De aceea, spuneau că toate rugăciunile pentru cei morţi nu au nici o valoare.

6. Despre Cina Domnului ei nu credeau în transsubstanţiere, că adică în mâinile preotului pâinea ar deveni cu adevărat corpul Domnului, iar vinul s-ar transforma în sângele Domnului. Ei susţineau că pâinea rămâne pâine şi vinul rămâne vin, dar că aceste elemente au menirea să ne aducă aminte de trupul frânt al Domnului şi de sângele vărsat pe cruce pentru mântuirea noastră (vezi „A Short History of the Baptists" de H. C. Vedder, Judson Press, 1974, paginile 123-125).

Crezul valdenzilor se aseamănă în multe privinţe cu crezul credincioşilor baptişti de azi, doar că ei erau misionari mult mai înflăcăraţi. Doamne, fă-ne şi pe noi aşa!

SOURCE: CLICK HERE to read more

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE:» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE:» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE:» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE:» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: Daniel Ioan Notar *DJ_DANY*