FELIX NEFF
Apostolul Alpilor
Atât tatăl cât şi mama lui Felix Neff au fost necredincioşi, dar cu atât mai izbitoare în ale credinţei a devenit viaţa fiului lor. După pocăinţă, el a trăit o viaţă dăruită lui Dumnezeu în slujba altora, cu mare lepădare de sine şi muncă asiduă pentru trezirea păcătoşilor din starea lor şi întoarcerea lor la Dumnezeu.
În tinereţe, Felix a fost ofiţer în armata elveţiană. Deşi avea un salariu bun, îmbrăcăminte elegantă şi perspectivă de înălţare în rang, el nu era mulţumit, nu avea pacea sufletului. Într-o zi, a găsit un tratat intitulat „Miere din stâncă", scris de Thomas Willcock. L-a citit şi l-a recitit. Prin acel tratat pe două pagini, Dumnezeu a găsit cu cale să-l trezească pe Felix. Mai târziu, el a scris: „Când după mii de hotărâri fără folos şi mii de eforturi zadarnice, am învăţat în sfârşit că nimic bun nu locuieşte în mine, am fost bucuros să citesc tot conţinutul care zugrăvea cu deplin adevăr starea mizerabilă a inimii mele şi-mi arăta în acelaşi timp singurul remediu eficace. Cu toată bucuria am primit vestea bună, că noi trebuie să mergem de-a dreptul la El cu toată vina noastră, cu toată necredinţa şi chiar cu toată nepocăinţa noastră”. Atunci, pe acel tratat, ofiţerul a scris: „Felix Neff a găsit pacea prin aceste două pagini".
În urma acestei experienţe lăuntrice, el a renunţat la rangul său şi a dezbrăcat uniforma militară. Pâinea cea de toate zilele şi-a câştigat-o muncind din greu cu sapa şi lopata, dar se bucura că a găsit mântuirea sufletului. Nu era căsătorit şi voia să-şi devoteze viaţa în întregime vestirii Evangheliei, ajutând pe alţii care nu o cunosc, aşa cum el nu a cunoscut-o altădată, să o poată cunoaşte şi să o primească. Când era întrebat de alţii: „Unde vei fi mâine? Ce vei face?" - el le răspundea: „Aceasta nu e treaba mea, întrebaţi pe Stăpânul meu".
În anul 1823, s-a dus la Chazelet, o localitate în vârful Alpilor din partea Franţei, să fie păstor la o bisericuţă formată din şase familii de foşti catolici, deveniţi evanghelici. Odinioară, aici în vârf de munte, şi-au găsit refugiul o seamă de valdenzi, grupare evanghelică foarte prigonită de catolici în secolul XIII. Ei au fondat localitatea aceea. Urmaşii lor, în 500 de ani, au devenit necredincioşi şi au trecut la catolicism, ca să nu fie prigoniţi. Şase familii erau proaspăt convertite şi au format acea bisericuţă evanghelică.
Datorită faptului că erau la mare distanţă de lumea civilizată, izolaţi sus în vârf de munte, oamenii au devenit aproape barbari. Din septembrie până în aprilie ţinea iarna, cu zăpadă mare şi ger crâncen. Doar lupii dădeau târcoale pe afară, să găsească ceva pradă, oamenii stând toţi în casele lor. La acea înălţime nu mai erau păduri, aşa că erau lipsiţi de lemne de foc. De fapt, casele lor nici nu aveau coşuri şi nici ferestre. Pe timpul iernii, oamenii trăiau cu vitele în grajd şi dormeau pe grămada de bălegar căci dădea căldură. Hainele le erau toate murdare, şi aşa le era şi sufletul. Soţia era tratată cu asprime, nu avea voie să stea la masă cu soţul, ci ea aştepta la spatele lui şi el îi dădea bucata de pâine peste umăr. Ea o lua, îi pupa mâna şi îi făcea o plecăciune. Corupţia, desfrâul, certurile, bătăile se ţineau lanţ. Aceasta arată cum din bunici buni credincioşi, nepoţii pot ajunge în cea mai josnică decădere.
Între aceşti oameni, uitaţi de lume, s-a dus Neff să predice Evanghelia. El îşi dădea seama de greutăţile mari în convertirea acestor oameni, dar avea o voinţă dârză, o renunţare la orice pretenţii, numai să-i poată trezi la o viaţă pentru Dumnezeu. Îi era milă de ei. Nimic nu era prea mult, nici o jertfă prea mare, nici o muncă prea grea, numai să-i poată aduce pe calea Domnului. Mânca ce putea şi unde putea. Din cauza aceasta s-a îmbolnăvit de stomac. Dar nu s-a dat bătut. În patru ani nu a dormit de cinci ori în acelaşi loc. Mă gândesc la ce distanţă de o aşa consacrare se află mulţi din vestitorii Evangheliei de azi!
În serile din cursul săptămânii, Neff a început o şcoală. Într-un grajd, pe o grămadă mai mare de gunoi, ca să încapă cât mai mulţi, la lumina unui opaiţ, el aduna copiii să-i înveţe carte. Cu mijloace improvizate se străduia să le deschidă mintea, să poată citi Cuvântul lui Dumnezeu. Ziua vizita familiile, intervenea unde erau neînţelegeri, ajuta pe cei bolnavi, căuta să facă faţă tuturor nevoilor. Dar mai presus de toate, căuta ca el să fie mereu în bună legătură cu Dumnezeu. El a scris:
„Bogăţiile şi cultura îşi au pericolul lor pentru biserică. Evanghelia e o plantă de deşert şi de munte. Ea degenerează cu prea multă cultură şi prea multe îngrăşăminte. Ajunge să facă doar frunze bogate, arătoase, însă puţină roadă". Într-o scrisoare, vorbind despre rugăciune, a scris: „Dacă harul lui Dumnezeu nu vine îndată când l-am cerut, noi ne retragem şi suntem ispitiţi să ne văicărim. De obicei, inima noastră fiind departe de El, noi trebuie să facem câţiva paşi, ca să ajungem la El. E ca o pompă care nu prea e folosită şi ca să primeşti apă, trebuie să dai bine de braţul ei. Două sau trei minute de rugăciune uscată nu sunt de ajuns, ca să adape sufletul. Trebuie să-i acordăm mai mult timp, căci rugăciunea e mai necesară decât somnul, decât apa sau hrana.
Ieri după masă, aflându-mă singur în casă, am început să mă rog. La sfârşitul unei ore am găsit calea şi apoi nu mi-a fost greu să mă ţin aproape de Domnul până seara. Chiar şi azi sunt foarte conştient de Prezenţa Sa. Fără rugăciune, viaţa noastră este o veritabilă moarte. Calea mântuirii nu e o ştiinţă seacă, ci o practică, o trăire a voii lui Dumnezeu. Peştele, fără apă, moare; tot aşa şi sufletul când e scos din elementul lui, care e harul Mântuitorului nostru, moare".
În mijlocul acelor munteni, el a avut nevoie de multă rugăciune şi de multă răbdare. Dar rezultatele n-au întârziat să se arate. Tot mai puţini puteau fi găsiţi la jocul de cărţi, la dans şi la băutură. Cineva a zis: „Dacă străinul acesta se mai mişcă mult pe aici, vânzătorii de băuturi îmbătătoare trebuie să-şi închidă taraba, căci pierd clientela". Duhul Domnului trezea mereu, prin Neff, suflete care se pocăiau de păcatele lor şi începeau o nouă viaţă. După cum, cu cât întunericul e mai mare, cu atât lumina se vede mai bine, tot aşa a fost aici cu cei întorşi la Dumnezeu. Schimbarea vieţii lor a fost izbitoare. Această schimbare trezea şi pe alţii.
Neff nu punea preţ pe paradă, pe lucrurile exterioare care izbesc ochii, ci pe viaţa lăuntrică. El nu a căutat să construiască un locaş de închinăciune impunător, o biserică cu ziduri moarte, ci o biserică vie. „Totul în lumea aceasta e vremelnic - a zis el - chiar şi clădirea bisericii. Pentru o noapte care trece, nu e necesar să zidim o fortăreaţă. Un cort uşor sau o căruţă cu coviltir e mai mult decât suficient. Mâine, dacă vrea Domnul, vom fi în cetatea lui Dumnezeu".
În timpul scurtei perioade de vară, Neff i-a învăţat să facă irigaţii spre a avea recolte mai bune. I-a învăţat să cultive cartofi şi i-a ajutat să construiască o şcoală. Astfel, convertirea multora a dus la schimbarea totală chiar a localităţii lor. Banii care nu i-au mai risipit pe băuturi, acum i-au putut folosi să-şi îmbunătăţească locuinţele lor. Ca mântuiţi, viaţa de familie a devenit alta. Atitudinea bărbatului faţă de soţie s-a schimbat. La fel faţă de copii. Cântările de laudă pentru Dumnezeu au început din nou să răsune din vârful Alpilor. Acest ofiţer, devenit misionar, a fost binecuvântat de Dumnezeu.
Dar munca sa intensă în toate domeniile a dus la o epuizare prematură a forţelor sale. După patru ani de muncă, s-a îmbolnăvit grav. Avea dureri cumplite. În ultimele săptămâni nu a mai putut să mănânce nimic, nu a putut să bea, nu a putut să doarmă, nici să vorbească. În această stare, a cerut unui frate să-i scrie, cu litere mari de o şchioapă, pe o hârtie mare, pe care a lipit-o la partea de la picioare a patului, ca s-o poată vedea mereu, cuvintele: „Cel ce crede în Mine are viaţa". Acest text, el spunea că este paşaportul său de intrare în Împărăţia veşnică. Neputând vorbi, arăta doar cu degetul la toţi care veneau să-l vizitez. Înainte de a pleca în veşnicie, a şoptit celor ce erau lângă el: „Evanghelia e adevărată! E adevărată! Spuneţi la revedere tuturor fraţilor. Eu mă înalţ la Tatăl în deplină pace. Victorie! Victorie! Victorie în Isus Cristos!"
SOURCE: CLICK HERE to read more
Leave a comment and / or appreciate the article!
CLICK HERE:» http://www.radio-elshaday.de/
CLICK HERE:» http://www.radio-megapower.de/
CLICK HERE:» http://christliche-radiosender.blogspot.com/
CLICK HERE:» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
Posted by: Daniel Ioan Notar *DJ_DANY*
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen